DECIZIE nr. 787/2017

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) ș i alin. (4) raportate la art. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea HYPER B & F prin ACSIS SOLV IPURL în Dosarul nr. 4.738/2/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.553D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată ca partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 18 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.738/2/2015, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) ș i alin. (4) raportate la art. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Excepția a fost invocată de Societatea HYPER B & F prin ACSIS SOLV IPURL într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia invocă, în esență, incoerența legislativă ce rezultă din antinomia existentă între Codul de procedură civilă și Codul de procedură fiscală, precum și faptul că suspiciunile privind săvârșirea unei fapte penale ale organelor fiscale se constituie în impedimente reale și efective pentru accesul la justiție în materie fiscală. În acest context, apreciază că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) ș i alin. (4) raportate la cele ale art. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală încalcă dreptul de a obține soluționarea fondului problemei de drept fiscal în fața instanțelor de contencios administrativ specializate în această materie, iar limitarea exercitării dreptului de a obține soluționarea contestației fiscale la sesizarea organelor penale nu respectă condițiile impuse de art. 53 din Constituție. În opinia autoarei excepției, contribuabilul nu își poate exercita dreptul la apărare în mod efectiv, întrucât, având în vedere faptul că soluționarea unor probleme fiscale trec pe tărâmul penalului, aceasta nu este realizată de către organele specializate în acest sens.

7. Apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 214 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 impune organelor fiscale soluția organelor penale, iar calea de atac împotriva deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative nu prezintă garanția analizării fondului problemei fiscale. Ca atare, imposibilitatea probării aspectelor ce țin de fondul fiscal, de problema sumelor stabilite de către organele fiscale, și aplicarea principiului penalul ține loc civilului și în materie fiscală, încalcă dreptul contribuabilului la apărare. Mai mult, întârzierea soluționării fiscalului duce la încălcarea drepturilor contribuabililor privind dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil.

8. Autoarea excepției susține că efectele hotărârii penale lasă fără obiect contestația administrativă suspendată. Astfel, conform art. 214 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, opozabilitatea hotărârii penale va lăsa fără obiect contestația administrativă suspendată cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. Transferul problemei fiscale pe tărâm penal duce la imposibilitatea utilizării căilor stabilite de către contenciosul administrativ fiscal, pierzându-se, astfel, posibilitatea de a ataca fondul problemei fiscale, iar prin aceasta se încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare. Acțiunea în contencios administrativ are ca obiect stabilirea creanței statului, pe când acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Or, transferul stabilirii creanței statului într-o procedură prin care se soluționează aspecte penale, privează contribuabilul de posibilitatea utilizării dublului grad de jurisdicție. Consideră, așadar, că organele fiscale sunt singurele competente să soluționeze o neînțelegere fiscală, pentru ca ulterior, în fața instanțelor de contencios administrativ, să poată fi folosită proba cu expertiza de specialitate și demonstrate toate elementele ce țin de verificarea efectivă a modului în care contribuabilul a înțeles că trebuie să își îndeplinească obligațiile fiscale.

9. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează în sensul caracterului neîntemeiat al excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, exemplu fiind, în acest sens, deciziile nr. 189 din 2 martie 2010 sau nr. 56 din 12 februarie 2013. Totodată, instanța de judecată apreciază că accesul la justiție este asigurat, în condițiile în care, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală, decizia de suspendare a soluționării contestației administrative poate fi atacată de către contribuabil la instanța de contencios administrativ, așa cum, de altfel, s-a întâmplat și în cauza de față.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/199 2, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența în această materie a Curții Constituționale.

12. Avocatul Poporului învederează faptul că și-a mai exprimat punctul de vedere cu privire la pretinsa neconstituționalitate a textelor legale criticate din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în sensul constituționalității acestora, punct de vedere pe care îl menține și în prezenta cauză.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) ș i alin. (4) raportate la cele ale art. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, care au următorul cuprins normativ: – Art. 108: Sesizarea organelor de urmărire penală

(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.

(2) În situațiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.“;

– Art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (4): Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă;[

]

(4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

16. Curtea precizează faptul că Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a fost abrogată prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, soluția legislativă criticată fiind preluată, parțial, în cuprinsul art. 277 din Legea nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea este competentă să analizeze prevederile legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să producă efecte juridice în cauza dedusă judecății.

17. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, ale art. 23 referitoare la libertatea individuală, precum și celor ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) ș i alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, Decizia nr. 56 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, Decizia nr. 189 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, sau Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008, prin care Curtea a statuat în sensul constituționalității reglementării criticate și a subliniat că textul criticat din Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate.

19. Astfel, în jurisprudența sa în această materie, Curtea a reținut că, potrivit art. 205 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziția pronunțată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acțiune în instanță al contribuabilului nu este abolit, fiind chiar reconfirmat și de art. 215 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce privește suspendarea executării actului administrativ fiscal.

20. Art. 214 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală se referă, așadar, la procedura de soluționare a contestației pe cale administrativă, și nu la cea jurisdicțională, a cărei desfășurare nu este împiedicată sau condiționată de existența celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiție să fie încălcat. Totodată, cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ține în loc civilul“, procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

21. Prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, și Decizia nr. 63 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006, Curtea a statuat că, în materie fiscală, prevederile art. 214 din Codul de procedură fiscală reprezintă o reglementare similară celei cuprinse în art. 244 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă (în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 și prin Legea nr. 219/2005 ), potrivit căreia instanța putea suspenda judecata „când se ivesc indiciile unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea“. În acest sens, Curtea a reținut că „întâietatea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare și de prevederile art. 19 alin. 2 din Codul de procedură penală [

]“. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia“. Pentru identitate de rațiune, cele statuate în materie civilă își găsesc justificarea și în materie fiscală în ceea ce privește suspendarea facultativă a procedurii de soluționare a contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale, și anume atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

22. Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, se referă, așadar, la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ține în loc civilul“ procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. În plus, decizia de suspendare este motivată, iar suspendarea poate fi solicitată o singură dată pe parcursul desfășurării procedurii administrative (în acest sens, s-a pronunțat Curtea prin Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008). Prin urmare, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 21 și 53 din Legea fundamentală.

23. În ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, Curtea a constatat că aceasta nu înfrânge dispozițiile constituționale care consacră prezumția de nevinovăție. Adoptarea măsurii suspendării este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație suspendarea procedurii administrative nu numai că se impune, dar constituie tocmai expresia aplicării prezumției de nevinovăție a persoanei contestatoare, care își poate valorifica toate drepturile garantate constituțional, în cadrul unui proces în fața instanțelor de judecată.

24. De altfel, în legătură cu invocarea încălcării art. 23 din Constituție, Curtea a reținut că prezumția de nevinovăție cu privire la care statuează acest text constituțional este proprie doar procesului penal, neavând nicio legătură cu cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de contencios administrativ. Prezumția de nevinovăție este reglementată în legătură cu libertatea individuală a persoanei privind reținerea, arestarea și soluționarea procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală consacră prezumția de nevinovăție, dar exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale. Această concluzie rezultă nu numai din termenii reglementării constituționale, făcându-se referire explicită la „hotărârea judecătorească de condamnare“, ci și din economia reglementărilor, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție fiind înscrise în cuprinsul dispozițiilor cu privire la „libertatea individuală“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.368 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 13 ianuarie 2011).

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, apreciem că cele statuate prin deciziile invocate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea HYPER B & F prin ACSIS SOLV IPURL în Dosarul nr. 4.738/2/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (4) raportate la art. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 decembrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora