DECIZIE nr. 666/2018

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2161D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens reține că reglementarea condiției prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal reprezintă o concretizare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. Așadar, s-a apreciat că este necesară prevederea expresă a luării acordului infractorului pentru ca acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în ipoteza în care instanța s-ar orienta la aplicarea unei pedepse sub supraveghere, tocmai pentru a se evita încălcarea dispozițiilor art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 42 din Legea fundamentală. Reține, de asemenea, că stabilirea condițiilor în care poate fi acordată o astfel de modalitate de individualizare a executării pedepsei reprezintă apanajul exclusiv al legiuitorului, iar instituirea condiției luării acordului infractorului nu este de natură să încalce independența sau imparțialitatea judecătorului, așa cum se apreciază în susținerea excepției. Arată, totodată, că acordarea acestei modalități de individualizare a executării pedepsei reprezintă o vocație, iar nu un drept al infractorului, prin urmare, în cauză, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 22 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.048/197/2016, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepția a fost ridicată din oficiu în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva Sentinței penale nr. 589 din 31 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 2.048/197/2016, prin care s-au dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei și obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității pe o perioadă de 90 de zile, în condițiile în care inculpatul a lipsit de la judecată și nu și-a dat acordul în acest sens.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea arată că, prin obligativitatea obținerii consimțământului inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunității, anterior pronunțării asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului, judecătorul cauzei este pus în situația de a se antepronunța cu privire la vinovăția inculpatului. Dispozițiile criticate îl obligă pe judecător să ceară acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunității înainte de a rămâne în pronunțare pe fondul cauzei, fapt care este de natură să afecteze imparțialitatea judecătorului, în special în cazurile în care inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei de care este acuzat. Dacă inculpatul nu recunoaște săvârșirea faptei, întrebarea acestuia de către judecător cu privire la acordul său de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității poate conduce la ideea că judecătorul va dispune o soluție de condamnare în cauză. În acest fel, se apreciază că normele penale criticate aduc atingere dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție.

6. Totodată, consideră că textul criticat aduce atingere dispozițiilor art. 124 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care, în cazurile în care nu poate fi obținut acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunității, pentru că inculpatul este plecat din țară ori nu are cunoștință de proces, judecătorul nu poate pronunța decât o hotărâre de condamnare cu executarea efectivă a pedepsei, fapt care îngrădește excesiv dreptul judecătorului de a aprecia cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Or, imposibilitatea judecătorului de a face o individualizare a sancțiunii în funcție de toate criteriile reale și personale ce stau la baza individualizării pedepsei și obligativitatea aplicării exclusiv a unei pedepse cu executare efectivă, chiar și atunci când din motive neimputabile inculpatului acesta nu poate fi întrebat dacă este de acord cu prestarea muncii în folosul comunității, sunt de natură să aducă atingere independenței judecătorului. Apreciază că într-o derulare firească a procedurii ar fi trebuit ca judecătorul să poată aprecia mai întâi cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpatului, cu privire la sancțiunea aplicabilă și individualizarea modalității de executare a pedepsei și, ulterior, după ce s-a dispus o soluție care să conțină obligarea inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunității să fie obținut acordul condamnatului pentru prestarea acesteia. În caz contrar, judecătorul este obligat, din cursul procesului, să facă demersuri pentru a întreba inculpatul cu privire la acest aspect, deși este posibil ca în urma pronunțării hotărârii nici să nu dispună în sarcina inculpatului obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

7. În aceste condiții consideră că textul criticat aduce atingere și dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție care presupune, printre altele, dreptul la un judecător independent și imparțial. Or, dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt de natură să afecteze imparțialitatea judecătorului prin obligarea acestuia să analizeze un aspect referitor la sancțiunea pe care o va aplica în cauză, mai înainte de a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului, totodată, fiind afectată și independența judecătorului, prin îngrădirea excesivă a posibilității acestuia de a individualiza sancțiunea aplicată în cazurile în care inculpatul nu se prezintă în fața instanței pentru a-și da acordul cu privire la prestarea unei munci în folosul comunității.

8. De asemenea apreciază că dispozițiile legale criticate contravin art. 53 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care, dacă inculpatul nu este prezent în instanță pentru a fi întrebat dacă își dă acordul la prestarea unei munci în folosul comunității, judecătorul este obligat să pronunțe o pedeapsă cu închisoarea cu executare efectivă, fapt care afectează grav libertatea persoanei. Instanța apreciază că această restrângere a libertății persoanei nu este proporțională cu scopul urmărit prin instituirea obligației de la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care ar fi trebuit să fie o garanție a respectării art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale instituită în favoarea inculpatului. Prin prezumarea lipsei acordului inculpaților care nu sunt prezenți la judecarea cauzei, un text de lege, care are drept scop să protejeze un drept al inculpatului prevăzut de art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conduce, în final, la îngrădirea excesivă a unui alt drept fundamental al acestuia, respectiv cel prevăzut de art. 5 din aceeași convenție.

9. Totodată, susține că textul de lege criticat aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție prin faptul că inculpații care uzează de dreptul de a nu se prezenta în fața instanței ori care nu se pot prezenta din motive obiective nu pot fi condamnați decât la pedepse cu executare efectivă. Pentru a adopta soluții diferite pentru persoane aflate în aceeași situație juridică ar trebui să existe temeiuri obiective. În lipsa unor astfel de temeiuri, adoptarea unor soluții diferite pentru persoane aflate în aceeași situație încalcă principiul egalității în fața legii. Or, în cazul de față nu s-ar putea susține că lipsa inculpaților de la proces, indiferent dacă are loc din motive subiective sau obiective, constituie un temei suficient pentru adoptarea unor soluții diferite cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

10. Invocă, totodată, Decizia nr. 1.354 din 12 decembrie 2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „cu acordul acestuia“ cuprinsă în art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, precum și sintagmele „numai dacă există consimțământul contravenientului“, „cu consimțământul contravenientului“ și „după luarea consimțământului contravenientului“ din art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) și, respectiv, art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 108/2003 privind desființarea închisorii contravenționale, sunt neconstituționale.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

12. Guvernul consideră excepția de neconstituționalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, „infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora“ se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului competența de a reglementa conținutul constitutiv al infracțiunilor, precum și tratamentul sancționator aplicat acestora. Precizează că rolul constituțional al instanțelor de judecată este acela de aplicare a legii, potrivit art. 124 din Constituție, din această perspectivă susținerea autoarei, potrivit căreia judecătorul ar trebui să facă o individualizare a modului de executare a pedepsei, fără limitările impuse de lege, fiind neîntemeiată. Reține că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care organul legislativ este îndreptățit să o soluționeze în funcție de împrejurările existente în domeniul criminalității, iar alegerea condițiilor care trebuie îndeplinite pentru ca instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere să devină aplicabilă nu este de natură a afecta caracterul legal al sancțiunii penale ori proporționalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracțiuni, cât și condițiile aplicabile sunt în mod expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile și previzibile. În ceea ce privește necesitatea obținerii acordului inculpatului înainte de a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu condiția prestării unei munci neremunerate în folosul comunității menționează că această soluție legislativă s-a impus având în vedere, pe de o parte, natura obligației în sine și imposibilitatea obiectivă de respectare a acesteia fără un acord prealabil al condamnatului și, pe de altă parte, tocmai necesitatea respectării principiului constituțional al interzicerii muncii forțate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu denumirea marginală „Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere“, având următorul conținut: „(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: […] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;[…]“.

16. Autoarea excepției susține că dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) și alin. (3) referitor la înfăptuirea justiției.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanța de judecată prin însăși hotărârea de condamnare. Această măsură de individualizare judiciară presupune suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată este supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere speciale și cerinței de a respecta anumite obligații, stabilite de instanța de judecată în baza legii. Aplicarea acestei instituții de drept penal este facultativă, fiind la latitudinea instanței să o dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Cu privire la condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate în art. 91 din Codul penal, Curtea observă că acestea sunt condiții pozitive [ art. 91 alin. (1) din Codul penal ] și condiții negative [ art. 91 alin. (3) din Codul penal ].

18. Condițiile pozitive sunt cele prevăzute de art. 91 alin. (1) din Codul penal:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

19. Așadar, în legătură cu persoana infractorului, condițiile în care instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere vizează activitatea infracțională trecută, precum și infracțiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi dispusă de instanța de judecată, totodată, o condiție specială fiind aceea a manifestării acordului infractorului în fața instanței de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Curtea constată însă că instituirea acestei din urmă condiții în vederea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere este determinată de introducerea unei noi obligații a condamnatului pe durata termenului de supraveghere, respectiv a obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în condițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal.

20. În aceste condiții, față de susținerile autoarei excepției formulate în cauză, Curtea constată că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul de procedură penală, în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forțată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție statuează că „Nu constituie muncă forțată: […] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; […]“, acestea din urmă fiind singurele excepții admise de legiuitorul constituant, cu relevanță în domeniul penal.

21. De altfel, Curtea constată că, în situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenție, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunității nu este prestată în perioada de detenție. Prin urmare, situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de detenție nu este incidentă în cauză.

22. De asemenea, Curtea reține că noțiunea de „libertate condiționată“ folosită în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție este sinonimă cu cea de „liberare condiționată“ cuprinsă în art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerată a unei persoane condamnate nu poate fi considerată ca fiind forțată în termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberării condiționate. Situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu vizează însă liberarea condiționată, ci dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiționată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea constată că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunității trebuie să fie calificată ca fiind forțată, în lipsa consimțământului infractorului.

23. Totodată, Curtea reține că, similar dispozițiilor constituționale precitate, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menționat statuând că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate;[…]“. Dispozițiile art. 4 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reprezintă excepții de la interdicția impusă prin paragraful 2 al aceluiași articol ori limitări ale exercițiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenție de a nu fi supus la muncă forțată ori obligatorie, ci delimitează conținutul acestui drept. Așadar, Curtea reține că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenție, adică în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în timpul cât se află în libertate condiționată, nu este considerată muncă forțată sau obligatorie.

24. Totodată, Curtea reține că, în jurisprudența sa, respectiv hotărârile din 7 iulie 2011 și din 9 februarie 2016, pronunțate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveției, paragrafele 62-65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4, și, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenție, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenție interzice «munca forțată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziție, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile Organizației Internaționale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenția nr. 29 din 1930 privind munca forțată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 115). Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenție și art. 2 paragraful 2 din Convenția nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, «în sensul» Convenției nr. 29, expresia «muncă forțată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 116). Curtea a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenție, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifică a art. 4 din Convenție, al cărui alineat 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a «delimita» însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alin. 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forțată sau obligatorie». Astfel, alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“.

25. În același fel, Curtea constată că dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii“.

26. De asemenea, „munca forțată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții:

c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private.“ [ art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 ].

27. În aceste condiții, Curtea constată că norma penală criticată, potrivit căreia instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiții, infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, este conformă cu dispozițiile constituționale și din actele internaționale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Constituția României, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact și art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată la Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321).

28. De altfel, realizând un studiu de drept comparat, Curtea observă că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - se dispune de către instanță doar cu consimțământul condamnatului/infractorului.

29. Astfel, în Albania, art. 63 din Codul penal prevede că, în situația suspendării condiționate a executării pedepsei, instanța poate dispune, cu consimțământul condamnatului, efectuarea muncii neremunerate în folosul comunității. În Andora, conform art. 49 alin. 1 din Codul penal, munca în folosul comunității constă într-o prestare neremunerată de servicii de utilitate publică în favoarea statului, altor instituții publice, asociațiilor sau fundațiilor, care necesită întotdeauna consimțământul prealabil al condamnatului. Art. 61 prevede că, prin sentință sau printr-o rezoluție ulterioară motivată, tribunalul poate suspenda condiționat executarea pedepselor privative sau restrictive de libertate impuse condamnaților mai puțin periculoși, prevăzând obligația acestora de a nu mai comite infracțiuni în perioada de probă. Art. 62 reglementează o versiune mai restrictivă a acestei măsuri, în care tribunalul poate impune condamnatului obligații suplimentare. Măsurile de control monitorizat nu pot fi impuse fără consimțământul condamnatului, regulă care este valabilă și pentru efectuarea de muncă în folosul comunității. Art. 65 reglementează substituirea pedepselor cu închisoare ușoare cu un regim de executare mai lejer. Tribunalul poate înlocui cu muncă în folosul comunității pedepsele de până la 3 ani. Substituirea cu munca în folosul comunității poate fi decisă motivat de tribunal și în cazul altor forme de restrângere a libertății, cum ar fi arestul la domiciliu. În Armenia, art. 54 din Codul penal definește munca în folosul comunității ca fiind executarea de activitate autorizată, neremunerată și utilă societății de către o persoană condamnată în timpul său liber, în conformitate cu dispozițiile autorităților locale. Munca în folosul comunității este decisă ca alternativă la pedeapsa închisorii, cu consimțământul scris al persoanei care urmează să fie condamnată, dat înainte de pronunțarea sentinței. În Belgia, conform art. 375 din Codul penal, pentru infracțiunile mai puțin grave, judecătorul poate pronunța o pedeapsă de muncă în folosul comunității, precizând în sentință și suma amenzii sau durata închisorii care va fi executată în cazul nerespectării obligațiilor. Această pedeapsă poate fi aplicată la inițiativa judecătorului, a procurorului sau a inculpatului. Munca în folosul comunității poate fi impusă numai cu consimțământul informat al inculpatului, exprimat direct sau prin intermediar. În Bosnia și Herțegovina, art. 44 alin. 1 din Codul penal stipulează că instanța poate dispune, cu consimțământul condamnatului, ca pedeapsa cu închisoarea sub un an să fie înlocuită cu munca în folosul comunității. În Croația, art. 43 alin. 2 din Codul penal stipulează că, în cazurile în care amenda penală nu poate fi plătită, instanța va decide, cu consimțământul condamnatului, substituirea acestei pedepse cu munca în folosul comunității. Alin. 3 precizează că atunci când persoana condamnată nu consimte sau nu efectuează munca în folosul comunității, ea va fi substituită cu închisoarea. De asemenea, art. 55 alin. 1 prevede că instanța poate substitui pedepsele cu amenda penală sau cu închisoarea de până la un an cu munca în folosul comunității, însă numai dacă are consimțământul condamnatului, potrivit alin. 4. Art. 55 alin. 9 precizează că această muncă este neremunerată. În Estonia, art. 69 din Codul penal prevede posibilitatea instanței de a substitui pedeapsa închisorii până la 2 ani cu munca neremunerată în folosul comunității, cu consimțământul condamnatului. Dacă acesta nu efectuează munca sau nu își îndeplinește obligațiile, instanța poate dispune executarea pedepsei cu închisoarea sau poate lua alte măsuri. Dacă persoana condamnată comite o nouă infracțiune, pentru care este dispusă pedeapsa închisorii, la aceasta se va adăuga și partea neexecutată din sentința de muncă în folosul comunității, transformată în zile de închisoare. Conform art. 70 alin. 1, dacă persoana condamnată nu plătește amenda penală, instanța trebuie să substituie această pedeapsă cu închisoarea sau, dacă are consimțământul condamnatului, cu munca în folosul comunității. În Finlanda, secțiunea 11 din capitolul 6 al Codului penal prevede posibilitatea instanței de a substitui pedeapsa închisorii până la 8 luni cu munca în folosul comunității, cu consimțământul condamnatului. În Franța, art. 131-4-1 din Codul penal reglementează posibilitatea judecătorului de a pronunța pedeapsa de constrângere penală pentru delictele pedepsite cu cel mult 5 ani închisoare. Constrângerea penală impune condamnatului obligația de a se supune, sub supravegherea judecătorului responsabil cu executarea pedepselor, pentru o perioadă fixată de instanță, unor măsuri de control și asistență, precum și unor obligații și interdicții speciale destinate prevenirii recidivei. Printre acestea se poate regăsi obligația de a efectua o muncă de interes general, în condițiile prevăzute de art. 131-8. Instanța fixează, de asemenea, durata maximă a pedepsei cu închisoare aplicată condamnatului în cazul nerespectării obligațiilor și interdicțiilor impuse acestuia. În cursul executării constrângerii penale, obligațiile și interdicțiile, precum și măsurile de asistență pot fi modificate, suprimate sau completate de către judecătorul responsabil cu executarea pedepselor. Art. 131-8 stipulează că instanța poate dispune, în locul închisorii, pentru delicte, efectuarea de către condamnat a unei munci de interes general, cu consimțământul acestuia. Această măsură nu poate fi luată cu privire la inculpatul care nu este prezent la ședință decât dacă acesta și-a transmis acordul în scris prin avocatul său. Înainte de pronunțarea sentinței, președintele instanței trebuie să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii de interes general. În Georgia, potrivit art. 73, în cazul condamnaților pentru infracțiuni mai puțin grave, care nu au cauzat probleme disciplinare, după executarea unei fracțiuni din pedeapsă, Consiliul Local al Ministerului Executării Pedepselor și Asistenței Legale poate substitui sentința de închisoare cu o sentință mai blândă, cum ar fi măsurile de restrângere a libertății sau munca în folosul comunității (aceasta din urmă numai cu consimțământul condamnatului).

În Luxemburg, art. 22 din Codul penal stipulează că instanța poate dispune, în cazul infracțiunilor pasibile de pedeapsa închisorii sub 6 luni, efectuarea de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunității, cu titlu de pedeapsă principală. Această măsură nu poate fi luată cu privire la un inculpat care nu este prezent la ședință. Înainte de pronunțarea sentinței, președintele instanței trebuie să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunității. În Malta, art. 28G din Codul penal prevede că, în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, instanța poate da un ordin de muncă în folosul comunității și face trimitere la art. 11 din Legea probațiunii, care se aplică în asemenea situații. Această dispoziție stabilește că ordinul menționat poate fi emis atunci când instanța consideră că pedeapsa cu închisoarea de până la 7 ani poate fi înlocuită cu munca neremunerată în folosul comunității. Totuși, ordinul menționat nu poate fi dat decât dacă condamnatul și-a exprimat consimțământul în acest sens și a semnat formularul legal. Înainte de a lua această hotărâre, instanța trebuie să-i explice persoanei condamnate consecințele acestei măsuri, atenționându-l că, dacă va comite altă infracțiune sau va încălca ordinul, va fi pasibil de condamnare pentru infracțiunea inițială. În Muntenegru, art. 39 alin. 6 din Codul penal prevede că, în caz de neplată la termen a amenzii penale, instanța trebuie să substituie această pedeapsă cu închisoarea. Cu consimțământul condamnatului, amenda poate fi substituită cu munca în folosul comunității, în conformitate cu alin. 7. Conform art. 41 alin. 1, munca în folosul comunității poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pasibile de amendă sau închisoare până la 5 ani. Alin. 3 stipulează că această pedeapsă poate fi aplicată numai după exprimarea consimțământului condamnatului. Alin. 4 precizează că munca în folosul comunității este neremunerată, este benefică societății și nu vatămă demnitatea umană. Potrivit alin. 6, dacă persoana condamnată nu efectuează toată munca în folosul comunității care i-a fost atribuită, această pedeapsă trebuie substituită cu închisoarea. În Norvegia, secțiunea 48 din Codul penal reglementează posibilitatea înlocuirii pedepsei cu închisoarea până la un an cu munca în folosul comunității, însă numai cu consimțământul condamnatului. Secțiunea 52 prevede posibilitatea judecătoriei de a decide prin hotărâre, la cerere, executarea totală sau parțială a sentinței alternative cu închisoarea în situațiile în care condamnatul își încalcă obligațiile sau comite altă infracțiune în perioada de probă. În Olanda, secțiunea 74 stipulează că, în cazul infracțiunilor pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 6 ani, procurorul poate decide să nu trimită făptuitorul în instanță, ci să îi impună anumite condiții pe care trebuie să le respecte pentru a nu ajunge la proces. Printre aceste condiții se numără și munca în folosul comunității, pentru care făptuitorul trebuie să își dea acordul. În Polonia, art. 75 alin. 1 din Codul penal stabilește că instanța judecătorească dispune executarea unei pedepse în cazul în care condamnatul, în timpul perioadei de probă, a săvârșit o infracțiune intenționată similară celei pentru care a fost condamnat. Alin. 2 prevede că instanța decide dacă să anuleze sau nu suspendarea condiționată a executării pedepsei dacă inculpatul încalcă grav ordinea juridică în timpul perioadei de probă, nu își respectă obligațiile impuse sau comite o infracțiune din culpă. În această din urmă situație, alin. 3a precizează că instanța poate să scurteze pedeapsa aplicată până la jumătate. De asemenea, în cazul discutat, art. 75a alin. 1 stabilește că, în loc de închisoare, instanța poate dispune în sarcina condamnatului obligația de a efectua muncă neplătită, în scopuri sociale, sau plata unei amenzi. Dacă este posibil, va fi audiată persoana condamnată (alin. 3). În cazul în care condamnatul evită și executarea acestor pedepse ori își ignoră obligațiile, alin. 5 menționează că instanța anulează măsura și ordonă executarea pedepsei privative de libertate. În Portugalia, art. 58 prevede posibilitatea tribunalului de a substitui pedeapsa cu închisoarea sub 2 ani cu munca în folosul comunității, cu consimțământul condamnatului. Munca în folosul comunității constă în furnizarea de servicii gratuite statului, altor persoane juridice de drept public sau entităților private pe care instanța le consideră de interes public. În Serbia, art. 52 alin. 1 precizează că munca în folosul comunității poate fi impusă inculpaților care au comis fapte pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 3 ani sau cu amenda penală. Potrivit alin. 2, munca în folosul comunității este neremunerată, este benefică societății și nu ofensează demnitatea umană. Alin. 4 statuează că această măsură nu poate fi dispusă fără consimțământul infractorului. În Slovacia, secțiunea 54 din Codul penal stabilește că instanța poate pronunța, cu consimțământul inculpatului, o sentință de muncă în folosul comunității pentru infracțiunile pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 5 ani. Secțiunea 55 alin. 3 stipulează că persoana condamnată trebuie să efectueze munca personal, în timpul său liber și fără să primească vreo plată. În Spania, art. 49 din Codul penal consacră posibilitatea impunerii pedepsei muncii neremunerate în folosul comunității, cu consimțământul condamnatului. Dacă serviciile sociale ale penitenciarului constată că munca nu este îndeplinită corespunzător, ele trebuie să trimită un raport judecătorului delegat cu executarea pedepsei, care poate dispune ca situația să fie remediată chiar de penitenciarul respectiv, poate trimite condamnatul să execute pedeapsa în altă instituție penală sau poate constata că sentința nu a fost executată. Dacă se constată încălcarea obligațiilor, se va aplica art. 468, care prevede o pedeapsă cu închisoarea între 6 luni și un an pentru nerespectarea obligațiilor dintr-o sentință penală. Art. 53 alin. 1 statuează că, în caz de neplată a amenzii penale, condamnatul este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea, care poate fi executată sub forma monitorizării electronice sau prin muncă în folosul comunității, dispusă de judecător sau instanță cu consimțământul condamnatului. În Suedia, secțiunea 1 din capitolul 27 al Codului penal prevede că instanța poate pronunța o sentință cu suspendare atunci când consideră că amenda ar fi insuficientă. Secțiunea 2a stipulează că acest gen de sentință poate fi combinat cu munca neremunerată în folosul comunității, cu consimțământul condamnatului. În această situație, instanța trebuie să menționeze în sentință durata pedepsei cu închisoarea care ar fi fost impusă dacă ar fi fost aleasă această sancțiune. Dacă există motive în acest sens, poate fi dispusă, la cererea procurorului, modificarea condițiilor muncii în folosul comunității sau încetarea acesteia. În Turcia, art. 50 alin. 1 din Codul penal prevede posibilitatea instanței de a substitui închisoarea pe termen scurt cu amenda penală, obligația de despăgubire a victimei, admiterea într-o instituție educațională, restrângerea libertății de mișcare și de acțiune, confiscarea permisului de conducere, interzicerea desfășurării anumitor activități sau munca în folosul comunității (aceasta din urmă numai cu consimțământul condamnatului).

30. Așadar, potrivit legislației penale a statelor europene menționate, efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunității/a unei munci de interes general poate fi dispusă de instanță, inclusiv în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, numai cu consimțământul acestuia. Mai mult, Curtea observă că în țări precum Franța ori Luxemburg se reglementează expres faptul că munca de interes general/munca în folosul comunității nu poate fi dispusă cu privire la infractorul care nu este prezent în ședință, președintele instanței fiind obligat - în Luxemburg - să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunității.

31. În prezenta cauză, autoarea excepției susține că norma penală criticată aduce atingere dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție care presupune, printre altele, dreptul la un judecător independent și imparțial, în condițiile în care afectează, pe de o parte, independența judecătorului, prin îngrădirea excesivă a posibilității acestuia de a individualiza sancțiunea aplicată în cazurile în care inculpatul nu se prezintă în fața instanței pentru a-și da acordul cu privire la prestarea unei munci în folosul comunității și, pe de altă parte, imparțialitatea judecătorului, prin obligarea acestuia să analizeze un aspect referitor la sancțiunea pe care o va aplica în cauză, mai înainte de a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului.

32. Cât privește independența judecătorului, Curtea reține că aceasta se referă, pe de o parte, la instanța judecătorească ca întreg, iar, pe de altă parte, la fiecare judecător, în general, problema independenței fiind necesar a se analiza sub două aspecte, funcțională și personală. Independența personală vizează statutul care trebuie să i se asigure, prin lege, judecătorului, iar independența funcțională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparțină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanțele judecătorești să fie independente în exercitarea funcțiilor lor, deci să nu fie supuse ingerințelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justițiabililor.

33. În ceea ce privește individualizarea sancțiunilor de drept penal, Curtea reține că aceasta poate fi, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabilește normativ pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime și maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanței valorii sociale ocrotite prin săvârșirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege.

34. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat importanța individualizării legale a sancțiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări și aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea. Curtea a reținut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul și maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiași judecător instrumentele care îi permit alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului (în acest sens, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragrafele 38 și 39, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 24, și Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragraful 25).

35. De asemenea, Curtea a reținut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenți față de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceștia „se supun numai legii“. Textul constituțional precitat raportat la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (2), potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege“, și ale art. 124 alin. (1), care stabilesc că „Justiția se înfăptuiește în numele legii“, fixează poziția justiției, a judecătorului față de lege. Totodată, Curtea a observat că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege“ și „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“ [ art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală ]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speța concretă. Competența judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ținând seama de diversitatea și complexitatea relațiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 42, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, paragraful 25 și Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, paragraful 26).

36. Curtea reamintește că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanței de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere și obligații. Totodată, Curtea reține că reglementarea condițiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Așa fiind, Curtea constată că, prin reglementarea condițiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiționarea dispunerii de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opțiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituțională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituție, mai mult norma criticată fiind în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală.

37. În aceste condiții, Curtea constată că susținerea autoarei potrivit căreia norma penală aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (3), privitoare la independența judecătorilor, este neîntemeiată, deoarece judecătorii nu pot fi independenți față de lege. Individualizarea judiciară a pedepsei, pe care ei sunt chemați să o înfăptuiască, poate avea loc doar în cadrul individualizării legale, care este opera legiuitorului. Or, Curtea reține că tocmai în cadrul individualizării legale au fost instituite condițiile în care suspendarea executării pedepsei poate fi dispusă și pe care judecătorii sunt obligați să le aplice în strictă conformitate cu legea.

38. În ceea ce privește susținerea autoarei potrivit căreia norma legală este contrară dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2) privind imparțialitatea justiției, Curtea reține că instanța de la Strasbourg, în jurisprudența sa, face distincție între „imparțialitatea obiectivă“ și „imparțialitatea subiectivă“, statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 și 99, faptul că imparțialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecății sau părtinirii, iar existența sau absența acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, existența imparțialității pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se stabilește în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenție convingerilor personale și comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți personale sau părtinire într-o cauză ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanța în sine și, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunțată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 și 30, și Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Wettstein împotriva Elveției, paragraful 42). În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparțialității, instanța de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparțialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza și chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. În consecință, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, cerința privind imparțialitatea obiectivă conferă o garanție suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunțată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanțele să poată insufla populației încrederea indispensabilă, este necesar să se țină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d)]. Totodată, existența unor proceduri naționale pentru a garanta imparțialitatea, și anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului național pentru a elimina orice îndoială privind imparțialitatea judecătorului sau instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenței unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparență de parțialitate și astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunțată în Cauza Meznaric împotriva Croației, paragraful 27).

39. Din această perspectivă, Curtea constată că, în cauză, ceea ce se pune în discuție de către însuși judecătorul este așa-numita „imparțialitate subiectivă“, aparența de parțialitate raportat la comportamentul judecătorului, îndoiala legitimă în legătură cu imparțialitatea acestuia pe care norma penală criticată ar genera-o prin cerința de a obține acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității anterior analizei cu privire la vinovăția acestuia. Curtea nu poate reține susținerile autoarei excepției atât timp cât, astfel cum s-a constatat, norma penală criticată este în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Constituția României, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității prin hotărârea de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și obținerea ulterioară a acordului acestuia ar constitui o „muncă forțată sau obligatorie“, în dezacord cu dispozițiile constituționale și convenționale precitate.

40. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea reține că prin condiționarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se aduce atingere egalității în drepturi a cetățenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalității cetățeanului, o șansă egală acordată fiecărui individ și, din această cauză, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituțional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei.

41. Totodată, Curtea nu poate reține susținerile autoarei potrivit cărora norma penală criticată aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prin raportare la art. 23 referitor la libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale însă trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că norma penală criticată permite o individualizare judiciară a executării pedepsei „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ce excedează sferei de reglementare a art. 53 din Constituție. Așadar, reglementarea unor condiții în dispunerea de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere privește restrângerea aplicării acestei măsuri impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, iar nu restrângerea ce are ca obiect exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți cetățenești, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentală.

42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu, de către instanță, în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 octombrie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu