DECIZIE nr. 654/2018

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 82/108/2016 al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 209D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că termenul de prescripție instituit de Legea nr. 221/2009 este unul rezonabil, același cu termenul general de prescripție instituit de legiuitor pentru acțiunile în pretenții, ceea ce este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 16 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 82/108/2016, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Faur Nistor Isai, în cadrul soluționării apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 324 din 12 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a respins, ca tardivă, acțiunea civilă, având ca obiect „pretenții“, acțiune întemeiată pe Legea nr. 221/2009.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de textul de lege criticat este neconstituțional, întrucât împiedică accesul la un proces echitabil, la un recurs efectiv și la o reparație echitabilă. Astfel, „practicile și obligațiile care sunt din categoria relelor tratamente, a torturii și a crimelor împotriva umanității“ sunt imprescriptibile, însă Legea nr. 221/2009 prevede un termen de prescripție pentru acestea, ceea ce este neconstituțional.

6. Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece termenul de prescripție de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, pentru obținerea drepturilor ce sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009, este unul rezonabil și nu împiedică accesul liber la justiție sau exercitarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, acțiunile ce decurg din Legea nr. 221/2009 sunt acțiuni în pretenții, iar termenul general de prescripție pentru o acțiune în pretenții de drept comun este de 3 ani.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea accesului liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor. Instituirea unor termene pentru exercitarea anumitor acțiuni în fața instanțelor judecătorești asigură un climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții echitabile a dreptului constituțional, consacrat de art. 21, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. În Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (2001), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință ilegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“ și că „acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni“. În ceea ce privește conținutul Legii nr. 221/2009, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că actul normativ criticat face parte din categoria acelora prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și al măsurilor administrative asimilate acestora. Legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.

9. Avocatul Poporului precizează că își păstrează punctul de vedere, în sensul constituționalității dispozițiilor de lege criticate, astfel cum a fost reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 513 din 7 octombrie 2014, nr. 164 din 17 martie 2015 și nr. 130 din 10 martie 2016. Legea nr. 221/2009 face parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și al măsurilor administrative asimilate acestora. În acest sens, legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite. Accesul liber la justiție nu este afectat, întrucât persoanele interesate se pot adresa instanțelor judecătorești, pentru valorificarea drepturilor instituite prin Legea nr. 221/2009, însă aceasta nu presupune că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Ca atare, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituției sau din actele normative internaționale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, memoriul depus la dosar de către autorul excepției de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare. Analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepției îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) partea introductivă din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:[…]“.

13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 privind statul român, art. 2 privind suveranitatea, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, precum și în art. 1 privind obligația de a respecta drepturile omului, art. 2 privind dreptul la viață, art. 3 privind interzicerea torturii, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie, art. 9 privind libertatea de gândire, de conștiință și de religie, art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept, art. 41 privind satisfacția echitabilă și art. 46 privind forța obligatorie și executarea hotărârilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor criticate din Legea nr. 221/2009, însă din alte perspective decât cele invocate în prezenta cauză. Autorul excepției de neconstituționalitate critică instituirea termenului de prescripție de 3 ani pentru acțiunile în pretenții întemeiate pe Legea nr. 221/2009, ceea ce, în opinia sa, contravine, în esență, dreptului de acces liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15. Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, referitor la finalitatea Legii nr. 221/2009, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil -, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este aceea de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, prin Decizia nr. 164 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015, paragraful 21, referindu-se la prevederile Legii nr. 221/2009, Curtea a reținut că, în scopul recunoașterii meritelor și al compensării cu caracter simbolic a nedreptăților suferite, legiuitorul a prevăzut și acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale.

16. Așadar, Curtea reține că acțiunile în justiție prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale și materiale pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, pentru soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Textul de lege criticat instituie un termen de prescripție de 3 ani pentru aceste acțiuni în despăgubiri (întemeiate pe Legea nr. 221/2009 ), iar nu pentru acțiunile de tragere la răspundere a celor care au săvârșit „rele tratamente, tortură sau crime împotriva umanității“, invocate de autorul excepției de neconstituționalitate. De asemenea, Curtea reține că, spre deosebire de acțiunile în pretenții întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care se prescriu în termen de 3 ani, acțiunile privind constatarea caracterului politic al condamnării sunt imprescriptibile, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

17. Referitor la critica privind încălcarea dreptului de acces liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că Legea fundamentală nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează în art. 126 alin. (2): „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.“ Stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție; în acest sens este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 și 52, a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa, iar în Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93, a statuat că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“ și că „acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, paragraful 17).

18. În concluzie, ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de faptul că dispozițiile legale criticate, cuprinse în Legea nr. 221/2009, reglementează posibilitatea introducerii unei acțiuni în despăgubiri, Curtea constată că instituirea termenului de prescripție de 3 ani pentru acțiunile în despăgubiri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu conduce la încălcarea accesului liber la justiție. De altfel, acțiunile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 constituie acțiuni în pretenții, pentru care art. 2.517 din Codul civil stabilește termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani.

19. În final, Curtea reține că celelalte dispoziții din Constituție și din Convenție invocate de autorul excepției de neconstituționalitate nu au legătură cu cauza de față, iar autorul excepției nici nu a motivat în ce constă pretinsa încălcare a acestora de către dispozițiile de lege criticate.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 82/108/2016 al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) partea introductivă din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 octombrie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean