DECIZIE nr. 301/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Emilian-Ștefan Dinescu în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2 al Judecătoriei Constanța - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 171 D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se susține că în prezenta cauză nu sunt incidente considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 586 din 13 septembrie 2016 în privința prescripției răspunderii penale, întrucât prin decesul inculpatului se stinge acțiunea penală și nicio dispoziție din Codul de procedură penală nu prevede introducerea în cauză a moștenitorului inculpatului, așa cum se prevede în privința părții civile și părții responsabile civilmente, rațiunea fiind aceea că răspunderea penală este personală, iar acțiunea civilă este accesorie acțiunii penale. Referitor la durata procesului penal, se arată că, în cazul prescripției răspunderii penale, ne aflăm în prezența culpei autorităților statului în instrumentarea cauzei, ceea ce determină obligația de a reglementa în favoarea părții civile un remediu pentru valorificarea drepturilor sale, culpă care nu poate fi reținută în cazul decesului inculpatului. Se susține, de asemenea, că decesul poate interveni atât într-o cauză penală, cât și într-o cauză civilă, iar timpul necesar pentru determinarea moștenitorilor și introducerea lor în cauză este același. Este invocată, totodată, Decizia Curții Constituționale nr. 690 din 20 octombrie 2015, paragraful 16.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea nr. 1999 din 16 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2, Judecătoria Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Emilian-Ștefan Dinescu, în calitate de persoană vătămată, într-o cauză penală în care inculpata, trimisă în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă, a decedat.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 586 din 13 septembrie 2016, prin care Curtea a constatat că dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din același cod, sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Se susține că cele două cazuri de încetare a procesului penal, prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv prescripția răspunderii penale și decesul suspectului sau al inculpatului, sunt similare din punctul de vedere al caracterului și al finalității, constituind împrejurări obiective care determină efectul juridic anterior menționat, motiv pentru care soluția și considerentele Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Se arată că, la fel ca în ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, și în ipoteza decesului inculpatului, lăsarea nesoluționată a laturii civile a cauzei de către instanța penală, cu posibilitatea părții vătămate de a obține repararea prejudiciilor provocate prin comiterea infracțiunii apelând la instanța civilă, conform art. 20 din Codul de procedură penală, încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece durata de soluționare a cauzei civile este foarte mare, depășind standardul termenului rezonabil de soluționare a cauzelor. Sunt invocate, totodată, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 noiembrie 2009, 2 octombrie 2008 și 22 ianuarie 2009, pronunțate în Cauzele Tonchev împotriva Bulgariei, paragraful 47, Atanasova împotriva Bulgariei, paragraful 46, și Dinchev împotriva Bulgariei, paragraful 50, prin care instanța de la Strasbourg a reținut că nesoluționarea acțiunii civile de către instanța penală, în situația intervenirii prescripției răspunderii penale, încalcă dreptul de acces liber la justiție. Se arată, de asemenea, că, în cazul decesului inculpatului, durata soluționării acțiunii civile este egală cu durata cauzei penale, până la momentul constatării decesului, la care se adaugă durata soluționării cauzei civile de către instanța civilă. Se face trimitere la art. 346 din Codul de procedură penală din 1968, care, în ipoteza analizată, obliga instanța penală la soluționarea acțiunii civile, și, totodată, la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la obligativitatea soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, respectiv la Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, paragraful 21, și Decizia nr. 513 din 5 iulie 2016, paragraful 19. Se mai susține că soluționarea cauzelor penale într-un termen rezonabil constituie un imperativ al principiului legalității procesului penal, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală. Este invocată, în acest sens, Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, paragraful 36.

6. Judecătoria Constanța - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că nu există similitudine între cele două cazuri de încetare a procesului penal invocate de autorul excepției, respectiv prescripția răspunderii penale și decesul suspectului sau al inculpatului, întrucât, în situația intervenirii prescripției răspunderii penale, calitățile de subiect pasiv al acțiunii penale și de subiect pasiv al acțiunii civile se regăsesc, în continuare, în aceeași persoană, în timp ce, în situația decesului inculpatului, acțiunea penală se stinge. Se arată că, în această din urmă situație, nu există o persoană care să fie trasă la răspundere penală și la răspundere civilă în cadrul unui proces penal aflat pe rolul unei instanțe penale, cadrul procesual fiind modificat odată cu decesul inculpatului. Se arată, de asemenea, că, în ipoteza analizată, nu există posibilitatea introducerii în cauză penală a moștenitorilor inculpatului, ci doar posibilitatea de a indica succesorii în drepturi ai persoanei responsabile civilmente, prevăzută la art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală. Se mai susține că admiterea excepției de neconstituționalitate invocate ar echivala cu nesocotirea caracterului accesoriu al acțiunii civile exercitate în fața instanței penale.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: – Art. 16 alin. (1) lit. f): „Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [

] f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;“;

– Art. 25 alin. (5): „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.“;

11. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, invocată de autorul excepției, a constatat că dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din același cod, sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din același cod, în situația încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție. S-a arătat, în acest sens, că opțiunea persoanei prejudiciate prin săvârșirea unei infracțiuni pentru valorificarea pretențiilor sale pe calea acțiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluționării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voința persoanei vătămate și pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanța penală și cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluționării acțiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.

13. Analizând dispozițiile procesual penale ce reglementează soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, Curtea constată că între ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, avută în vedere de instanța de contencios constituțional cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016, și cea a decesului inculpatului, care este invocată în prezenta cauză, există diferențe esențiale, care justifică pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei soluții diferite, respectiv lăsarea nesoluționată a acțiunii civile exercitate în procesul penal de către instanța penală și soluționarea acesteia de către instanța civilă, conform art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală.

14. Curtea reține că dispozițiile art. 14-18 din Codul de procedură penală reglementează acțiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din același cod reglementează acțiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar, conform art. 19 din Codul de procedură penală, acțiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal și are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Astfel, acțiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și presupune soluționarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispozițiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenței în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal și, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în fața organelor judiciare penale, în scopul soluționării lui de către acestea din urmă.

15. La rândul său, art. 29 din Codul de procedură penală prevede că participanții în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali, iar conform art. 32 din Codul de procedură penală, părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară, acestea fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Dintre acestea, potrivit art. 82 din Codul de procedură penală, inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, conform art. 84 din Codul de procedură penală, partea civilă este persoana vătămată sau succesorii săi, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, conform art. 86 din Codul de procedură penală, persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.

16. Așa fiind, subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt inculpatul, precum și partea responsabilă civilmente, atunci când este cazul. Inculpatul este subiectul pasiv principal, deoarece, fiind cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în mod normal, lui îi revine obligația de a suporta reparația civilă. Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv secundar în raport cu inculpatul, deoarece, ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal împotriva părții responsabile civilmente, este necesar ca acțiunea penală să fie exercitată împotriva unui inculpat.

17. Spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea și calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă și partea responsabilă civilmente au doar calitatea de părți ale raportului juridic civil.

18. Astfel, prescripția răspunderii penale, reglementată la art. 153 și următoarele din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condițiile în care acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracțiune. Intervenirea prescripției răspunderii penale nu înlătură însă posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei. Prin urmare, intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului lasă neschimbat cadrul procesual al acțiunii civile promovate în cadrul procesului penal, prin lăsarea neschimbată atât a obiectului acțiunii civile, cât și a părților acesteia. În aceste condiții, soluționarea acțiunii civile de către instanța penală, conform prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, astfel cum acestea au fost amendate prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, poate fi făcută în condiții de celeritate, titularul obligațiilor civile ce rezultă din raportul civil ce stă la baza acțiunii civile fiind cunoscut. În acest fel, este asigurat dreptul la un proces echitabil al părții civile, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluționarea a cauzelor.

19. Decesul inculpatului este, conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, o cauză de încetare a procesului penal, care, prin natura sa, determină inexistența cadrului procesual anterior al exercitării acțiunii penale, prin dispariția atât a uneia dintre părți, cât și a obiectului raportului juridic penal de conflict. În același timp, decesul inculpatului, în lipsa persoanei responsabile civilmente, implică și dispariția uneia dintre părțile acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv a subiectului pasiv principal, atât al acțiunii penale, cât și al acțiunii civile. Astfel, spre deosebire de ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, în cazul decesului inculpatului, instanța chemată să soluționeze acțiunea civilă exercitată în procesul penal, teoretic, ar trebui să fie obligată să determine și să introducă în cauză moștenitorii acestuia, în vederea determinării tuturor elementelor raportului juridic civil ce se impune a fi soluționat, pentru recuperarea de către partea civilă a prejudiciilor provocate prin comiterea faptelor de natură penală.

20. Ipoteza juridică analizată nu este enumerată, însă, printre cazurile de exercitare din oficiu a acțiunii civile în procesul penal prevăzute la art. 19 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, prevederile art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală nu reglementează, în mod expres, ipoteza decesului inculpatului, ci doar pe cea a decesului părții responsabile civilmente, arătând că, în acest din urmă caz, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.

21. Așa fiind, determinarea moștenitorilor inculpatului care pot răspunde civil pentru prejudiciile provocate prin comiterea infracțiunii, în condițiile inexistenței în cauză a părții responsabile civilmente, nu poate fi făcută de către instanța penală, în lipsa unei prevederi legale exprese, nici chiar în situația în care partea civilă i-ar indica pe acei moștenitori.

22. Drept urmare, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, pentru asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, au fost reglementate noi reguli referitoare la soluționarea acțiunii civile exercitate în procesul penal, fiind prevăzute, față de vechea reglementare, noi situații în care acțiunea civilă este lăsată nesoluționată de către instanța penală, precum și ipoteze în care acțiunea civilă fie este disjunsă de acțiunea penală, fie este de competența instanței civile. În această privință, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se arată că, „referitor la acțiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu și au fost regândite dispozițiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în soluționarea conflictului de drept penal“.

23. Codul de procedură penală din 1968 prevedea, la art. 346, obligativitatea soluționării acțiunii civile de către instanța penală și pronunțarea instanței penale, prin sentința referitoare la soluționarea acțiunii penale și asupra acțiunii civile, excepție făcând cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), f) și j) din același cod, respectiv când fapta nu este prevăzută de legea penală, când lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, precum și atunci când există autoritate de lucru judecat. În acest context, dispozițiile art. 21 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau, în mod expres, o soluție juridică în situația decesului oricăreia dintre părțile procesului penal (prin urmare și al inculpatului), arătând că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, introducându-se în cauză moștenitorii părții decedate.

24. Curtea reține că soluția legislativă mai sus arătată nu a fost preluată însă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare, care prevede la art. 19 soluționarea acțiunii civile de către instanța penală, doar dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului penal, în timp ce prevederile art. 25 alin. (5) și (6) și art. 27 din același cod prevăd cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă și, respectiv, cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă. Potrivit art. 25 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală, instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j) din Codul de procedură penală; în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din același cod; în cazul în care moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, conform art. 27 din Codul de procedură penală, soluționarea acțiunii civile se face la instanța civilă în următoarele cazuri: dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă; dacă procesul penal a fost suspendat; dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; în cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale; pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

25. În aceste condiții, art. 24 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală „Exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori“, face referire la soluționarea acțiunii civile de către instanța penală, doar în situația decesului părții civile și al părții responsabile civilmente, nu și în situația decesului inculpatului, arătând că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării [ art. 24 alin. (1) din Codul de procedură penală ]. Totodată, în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă [ art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală ].

26. Prin urmare, dacă în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată, în mod distinct, la art. 21, soluționarea acțiunii civile exercitate în procesul penal de către instanța penală, în ipoteza decesului părților, prin urmare și a inculpatului, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 24, soluționarea acțiunii civile de către instanța penală, doar în ipoteza decesului părții civile [ art. 24 alin. (1) ] și a părții responsabile civilmente [ art. 24 alin. (2) ].

27. Or, nepreluarea în Codul de procedură în vigoare a soluției juridice prevăzute la art. 21 din Codul de procedură penală din 1968, în integralitatea sa, denotă intenția legiuitorului de a lăsa soluționarea acțiunii civile exercitate în procesul penal în sarcina instanței penale, doar într-un cadru procesual caracterizat prin existența subiectului pasiv principal al acțiunii penale și civile (cazul prescripției). Dimpotrivă, dispariția subiectului pasiv principal al acțiunii penale, respectiv decesul suspectului sau al inculpatului, determină și dispariția subiectului pasiv principal al acțiunii civile. Potrivit acestei noi viziuni legislative, aceasta determină dezînvestirea instanței penale de soluționarea cauzei, lăsând soluționarea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sarcina instanței civile.

28. Pentru aceste motive, Curtea constată că ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale a inculpatului este diferită de cea a decesului acestuia, sub aspectul lăsării nesoluționate a acțiunii civile de către instanța penală, diferență dată de dispariția în cel de-al doilea caz a uneia dintre părțile acțiunii penale, respectiv a subiectului pasiv principal - inculpatul.

29. Curtea reține, totodată, că lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală în cazul decesului inculpatului nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părții civile, prin neasigurarea duratei rezonabile de soluționare a cauzei. Dimpotrivă, sub acest din urmă aspect, prevederile legale criticate asigură aplicarea noii politici penale a legiuitorului, conform căreia lăsarea nesoluționată a acțiunii civile exercitate în procesul penal, în cazurile prevăzute de legea procesual penală, are ca efect degrevarea instanțelor penale, în scopul asigurării duratei rezonabile de soluționare a cauzelor penale. În acest sens, prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, paragrafele 46 și 47, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Curtea a reținut că soluționarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina și justifica anumite opțiuni legislative.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Emilian-Ștefan Dinescu în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2 al Judecătoriei Constanța - Secția penală și constată că dispozițiile art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanța - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop