DECIZIE nr. 6/2020

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din București în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18 al Tribunalului București - Secția a VII-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.763D/2017.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, domnii avocați Marian Onica Jarka și Petre Dinu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorilor aleși prezenți, care susțin excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată prin notele scrise și solicită admiterea acesteia. În esență, se arată că este vizată modalitatea în care este reglementată transferarea dreptului de proprietate în cadrul unui contract de leasing financiar aflat în derulare, în condițiile în care contractul de leasing este menținut la momentul intrării în insolvență a utilizatorului. Or, pentru această situație, legiuitorul a creat un mecanism ce este considerat criticabil, deoarece înlătură garanția dreptului de apărare a proprietății. Astfel, în pofida faptului că nu sunt achitate toate ratele anterioare intrării în insolvență, cu condiția achitării tuturor creanțelor curente ulterior intrării în insolvență, norma criticată prevede operarea transferului dreptului de proprietate în favoarea utilizatorului bunului aflat în exploatare contractuală, context în care există doar informarea efectuată de către administratorul judiciar cu privire la transferul proprietății. Față de această împrejurare se consideră că reglementarea în discuție este de natură a afecta esența dreptului de proprietate, deoarece, în ceea ce privește ratele anterioare, neachitate și doar înscrise în tabelul de creanțe, pentru acestea se obține numai ce rezultă dintr-o procedură consensuală și concursuală, la fel ca toți ceilalți creditori, respectiv se obține numai dreptul de a participa la procedura insolvenței (rang al ipotecii asupra bunului respectiv), spre deosebire de expropriere, unde există o cauză de utilitate publică și o justă și prealabilă despăgubire, în speță neexistând o justă și prealabilă despăgubire. Prin urmare, nu este vorba de stabilirea limitelor conținutului dreptului de proprietate, ci, în realitate, este o afectare a dreptului de proprietate. Se susține că trebuie ținut cont de principiul proporționalității, care presupune o adecvare între scop (care, astfel cum reiese din punctul de vedere al Guvernului atașat la dosarul cauzei, constă în evitarea dezmembrării prejudiciabile a masei active) și mijloc. Or, fără a nega scopul, mijlocul prin care se atinge acest scop este criticabil întrucât conduce la exproprierea finanțatorului proprietar al bunului. De asemenea, avându-se în vedere prevederile art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, se arătă că, în cazul rezilierii contractului de leasing financiar, legiuitorul a prevăzut în mod expres o facultate de opțiune la discreția finanțatorului proprietar al bunului, în sensul că acesta poate opta pentru a păstra proprietatea juridică a bunului sau, dimpotrivă, poate renunța în favoarea utilizatorului, reglementând în ambele cazuri modalitatea de derulare a procedurii. Or, în cazul de față, la art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, nu mai există această facultate de opțiune, ci finanțatorul ia doar act de transferul dreptului de proprietate a bunului ce face obiectul contractului de leasing în favoarea utilizatorului prin înștiințarea efectuată de administratorul judiciar.

4. În continuare, cu referire la punctul de vedere al Guvernului, atașat la dosarul cauzei, se precizează că prin acesta se face o asimilare a dreptului de proprietate a finanțatorului, prin raportare la art. 2.347 din Codul civil, cu o garanție. Or, în ceea ce privește speța de față, această interpretare este neîntemeiată, având în vedere că se referă exclusiv la condițiile de publicitate și nu instituie un alt tip de proprietari. Pentru toate cele prezentate se solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată.

5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal, ca fiind inadmisibilă și în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. Cu privire la inadmisibilitate arată că se critică modul de interpretare și aplicare a textelor legale. Cu privire la faptul că sunt neîntemeiate susținerile autoarei menționează că nu este vorba de o încălcare a prevederilor constituționale invocate, deoarece legiuitorul are, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, posibilitatea de a restrânge în anumite situații, proporțional, exercitarea dreptului de proprietate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18, Tribunalul București - Secția a VII-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din București, într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 44 și art. 20 prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece acestea instituie transferul de drept al proprietății bunului ce face obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate. Având în vedere și dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, prin care se statuează că drepturile locatorului/finanțatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situația în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment, coroborate cu prevederile constituționale prin care se instituie garanția dreptului de proprietate, se susține că în cazul de față această garanție este înlăturată în favoarea utilizatorului, chiar dacă obligațiile contractuale născute anterior procedurii insolvenței nu au fost îndeplinite. Prin urmare, în cazul finanțatorului operează o expropriere fără a exista o situație de utilitate publică și fără o justă despăgubire. În acest context se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale ( Decizia nr. 692 din 27 noiembrie 2014, Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014 și Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015 ) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei) cu privire la dreptul de proprietate privată și la principiul proporționalității.

8. Tribunalul București - Secția a VII-a civilă arată că normele legale, prin care operează transferul de drept al proprietății bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate, ar intra în contradicție cu prevederile art. 44 din Constituție, care instituie o garanție a dreptului de proprietate, garanție ce este înlăturată în favoarea utilizatorului, chiar dacă obligațiile contractuale născute anterior procedurii nu au fost îndeplinite.

9. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, în esență, se arată că principalul element de noutate în reglementarea Codului insolvenței este legiferarea tratamentului aplicabil contractelor de leasing, respectiv distincția dintre modalitatea prin care un contract de leasing în derulare poate înceta, adică prin reziliere, caz ce implică automat o culpă contractuală distinctă de aspectul privind neplata ratelor anterioare, care se înscriu la masa credală, conform art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, sau prin denunțare. Legiuitorul a avut în vedere evitarea dezmembrării prejudiciabile a masei active, prin pierderea unui activ esențial, precum și protecția adecvată a creditorului finanțator care beneficiază de rezerva dreptului de proprietate în privința bunului astfel finanțat. În acest context se mai precizează că în reglementarea tratamentului creanțelor finanțatorilor în cadrul contractelor de leasing au fost avute în vedere principiile Băncii Mondiale și Ghidul Uncitral în materie de insolvență. De asemenea, acest regim juridic al contractelor de leasing s-a axat pe dispozițiile art. 2.347 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care califică rezerva de proprietate de care beneficiază finanțatorul într-un contract de leasing drept clauză de preferință, și pe dispozițiile din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, ce prevăd că leasingul este un contract de credit. Or, în baza acestei calificări, proprietatea bunului are, în cazul acestui contract, valoarea unei garanții. Astfel, finanțatorul nu este interesat de obținerea bunului, ci de plata ratelor de leasing. Prin urmare, raportat la interesele finanțatorului și la garanțiile instituite de art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 în favoarea acestuia, se apreciază că nu pot fi reținute premisele încălcării dreptului de proprietate, ci, dimpotrivă, prin textul legal s-a urmărit protejarea proprietății finanțatorului în limitele impuse de specificul procedurii insolvenței.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(4) În cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii și menținut, în condițiile art. 123 alin. (12), creanțele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanțe, fiind plătite la scadență. Pentru ratele anterioare înscrise în tabel, acestea vor urma regimul juridic al creanțelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3. Dacă toate creanțele curente au fost plătite și toate celelalte obligații născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanțatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului respectiv, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar va notifica finanțatorul cu privire la faptul că a operat transferul dreptului de proprietate și va efectua mențiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la menținerea rangului creanței finanțatorului.“

14. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată și ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autoarea acesteia este nemulțumită de dispozițiile legale cu privire la procedurile de insolvență prevăzute de Legea nr. 85/2014, care reglementează, distinct de cele cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, aspecte ce țin de regimul juridic al contractelor de leasing și al creanțelor aferente în situația în care intervine procedura insolvenței, context în care susține că, în virtutea art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, operează transferul de drept al proprietății bunului ce face obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate, ceea ce este contrar prevederilor constituționale ale art. 44, cu precădere în componenta privind interzicerea exproprierii.

16. În ceea ce privește contractul de leasing, Curtea observă că, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 51/1997, operațiunile de leasing constau în faptul că o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă se achită toate obligațiile asumate prin contract. Rata de leasing reprezintă: în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing, care se stabilește pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părților; în cazul leasingului operațional, chiria se stabilește prin acordul părților [ art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 ].

17. Referitor la contractul de leasing financiar, Curtea reține că acesta este orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții: riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre durata normală de funcționare maximă și durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcționare maximă, exprimată în procente; perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului [ art. 7 pct. 7 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ].

18. Referitor la contractul de leasing operațional, Curtea observă că acesta este orice contract de leasing încheiat între locator și locatar, care transferă locatarului riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, și care nu îndeplinește niciuna dintre condițiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b)-e) din Codul fiscal; riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opțiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului [ art. 7 pct. 8 din Codul fiscal ].

19. De asemenea, Curtea observă că în virtutea dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, leasingul financiar este circumscris activităților de creditare, respectiv unui contract de credit.

20. Prin Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, Curtea a reținut că, pe toată durata contractului de leasing, dreptul de folosință revine altei persoane decât titularului dreptului de proprietate, contractul de leasing nefiind prin sine translativ de proprietate, ci acordând locatarului/utilizatorului doar un drept de opțiune, în sensul că în momentul expirării contractului de leasing acesta are prioritate la cumpărarea bunului ce a constituit obiectul contractului de leasing. Utilizatorul preia din momentul încheierii contractului de leasing doar posesia și folosința bunului mobil, fapt ce nu îi oferă garanțiile de care ar beneficia în calitate de proprietar al bunului, în condițiile în care transferul dreptului de proprietate asupra sa intervine la un moment ulterior, și anume acela al expirării contractului de leasing, ca urmare a efectului încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.

21. În ceea ce privește regimul juridic al creanțelor ce provin din contracte de leasing în cazul în care intervine procedura insolvenței, Curtea reține că acesta este reglementat prin Legea nr. 85/2014, iar acest act normativ conține norme exprese cu privire la tratamentul aplicabil contractelor de leasing și creanțelor aferente acestor tipuri de contracte, respectiv: regimul creanțelor ce provin din contracte de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenței; denunțarea contractelor de leasing; modalitatea în care un contract de leasing în derulare poate înceta în contextul dat; menținerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii; denunțarea contractului de leasing; problema transferului dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing; notificările necesare și termenele în care se poate denunța contractul de leasing; regimul creanțelor aferente acestor contracte de leasing; modul de înscriere a creanțelor rezultând din contractele de leasing în tabelul creanțelor; situația unor rate neachitate și înscrierea acestora în tabelul de creanțe; rezilierea contractului de leasing de către finanțator etc.

22. În acest context, Curtea observă că în sensul celor de mai sus precizate sunt prevederile art. 105 din Legea nr. 85/2014, care fac parte din titlul II - Procedura insolvenței, capitolul I - Dispoziții comune, secțiunea a 4-a - Primele măsuri. Întocmirea tabelului de creanțe. Contestațiile. Prin art. 105 din Legea nr. 85/2014 sunt legiferate aspecte cu privire la creanțele supuse procedurii de verificare și creanțele exceptate de la verificare, precum și cu privire la modul de înscriere a creanțelor rezultând din contractele de leasing, contracte care își au sediul materiei cuprins în Ordonanța Guvernului nr. 51/1997. În concret, dispozițiile art. 105 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014 circumscriu regimul juridic al creanțelor provenite din contractele de leasing în procedura insolvenței și prevăd, pe de o parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței locatorului din leasingul operațional, iar, pe de altă parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței finanțatorului din leasingul financiar.

23. Astfel, în virtutea art. 105 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creanțele creditorului finanțator care provin din contracte de leasing ce sunt reziliate anterior datei deschiderii procedurii insolvenței se vor înregistrarea astfel: (i) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă debitorului, finanțatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale, iar creanța sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014 [având regimul creanțelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință]; (ii) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate, va fi înregistrată, beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014 [având regimul creanțelor chirografare preferate, cu excepția cazului în care finanțatorul și-a constituit prin contractul de leasing o cauză de preferință], dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință, doar diferența dintre valoarea întregii creanțe și valoarea de piață a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing stabilită de un evaluator independent; (iii) dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanțelor, pentru acestea se va deduce din totalul creanței de înregistrat prețul obținut din vânzare.

24. De asemenea, prin art. 105 alin. (4) teza întâi și teza a doua din Legea nr. 85/2014 se prevede că, în cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii insolvenței și menținut, în condițiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, creanțele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanțe, fiind plătite la scadență, iar ratele anterioare înscrise în tabel vor urma regimul juridic al creanțelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014.

25. Prin urmare, pentru această ipoteză legiuitorul prevede două soluții care diferă în funcție de momentul nașterii creanțelor constând din sumele datorate cu titlu de rate de leasing, raportat la momentul în care intervine procedura insolvenței. Astfel, prima situație se referă la creanțele izvorâre anterior deschiderii procedurii, pentru care legea stabilește că vor fi valorificate în condițiile art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, respectiv vor dobândi regimul creanțelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință. Ce-a de a doua situație are în vedere ratele ce trebuie plătite după deschiderea procedurii insolvenței, pentru care legea prevede că nu vor fi înscrise în tabelul de creanță și vor fi achitate la scadență.

26. În continuare, în virtutea art. 105 alin. (4) teza a treia și teza a patra din Legea nr. 85/2014, dacă toate creanțele curente au fost plătite și toate celelalte obligații născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanțatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului finanțat prin contractul de leasing, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va proceda la notificarea finanțatorului cu privire la faptul că a operat transferul dreptului de proprietate și va efectua mențiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la menținerea rangului creanței finanțatorului.

27. Însă, toate aceste aspecte antereferite vor avea finalitatea mai sus expusă numai în situația în care acest contract de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii este menținut în condițiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, care, în teza întâi, prevede faptul că, prin excepție de la prevederile art. 123 alin. (1) teza întâi, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanțatorul nu își exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menținerea contractului, acesta se consideră denunțat la data expirării acestui termen. În cazul care, în același termen, finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunțe contractul, acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționării notificării de către administratorul judiciar [ art. 123 alin. (12) teza a doua din aceeași lege]. Or, potrivit art. 123 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014 [de la care derogă art. 123 alin. (12) din aceeași lege], contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 cu privire la decăderea din beneficiul termenului din Codul civil nefiind aplicabil.

28. În acest context, Curtea reține faptul că atât scopul normelor privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia, cât și necesitatea maximizării averii debitorului au impus reglementarea unor principii care stau la baza tratamentului juridic al contractelor în derulare, în general, instituindu-se prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 regula menținerii de drept a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, continuarea acestora neputând fi întreruptă pentru motivul deschiderii procedurii sau pentru obligații neîndeplinite anterior datei deschiderii procedurii. De asemenea, tot în vederea maximizării averii debitoarei a fost reglementat dreptul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a denunța orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 123 alin. (12) teza a treia din Legea nr. 85/2014.

29. Față de această împrejurare, Curtea constată că, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor legale mai sus menționate, în cazul contractelor de leasing în derularea cărora intervine procedura insolvenței, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 se instituie o condiție pentru menținerea sau denunțarea contractelor de leasing. Astfel, pentru menținerea contractului de leasing este necesar, pe lângă opțiunea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, și acordul expres al finanțatorului.

30. Așadar, Curtea reține că, din analiza normelor legale în discuție, în cazul leasingului financiar pot să apară diferite situații de continuare/denunțare a contractului de leasing financiar: (i) menținerea contractului de leasing [în măsura în care se obține acordul expres al finanțatorului în acest sens în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii]; (ii) denunțarea de drept la expirarea unui termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii [dacă nu s-a obținut un acord expres de la finanțator]; (iii) denunțarea la inițiativa finanțatorului înainte de expirarea termenului de 3 luni [finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care îi cere să denunțe contractul, acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționarii notificării]; (iv) denunțarea de către administratorul judiciar/lichidator a contractului în temeiul prerogativei de denunțare a oricărui contract în derulare.

31. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, în cazul rezilierii contractelor de leasing de către finanțator, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante: (i) transferul proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing către debitor, caz în care finanțatorul dobândește o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing, și este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3 din aceeași lege, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul contractului de leasing, fără a se putea depăși valoarea de piață a bunurilor, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61; (ii) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanțatorul va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8 din aceeași lege, dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piață a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61 din aceeași lege.

32. Referitor la dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală cu privire la respectarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată, Curtea reține că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea și Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Așadar, textul art. 44 din Constituție cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziție specială în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. De asemenea, textul constituțional menționat prevede faptul că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar nu creanțele din raporturi comerciale.

33. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, ca urmare a mecanismului legal creat de legiuitor cu privire la transferul dreptului de proprietate a bunului ce face obiectul contractului de leasing în situația în care în derularea acestuia intervine procedura insolvenței, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, aplicând considerentele de principiu cu privire la limitele dreptului de proprietate la prevederile criticate, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituție, având în vedere că procedura insolvenței nu garantează recuperarea integrală a creanțelor aparținând tuturor creditorilor, iar, în contextul dat, prin normele criticate nu este anihilat dreptul de proprietate întrucât creanțe rezultate din ratele scadente anterioare deschiderii procedurii sunt înscrise în tabelul de creanțe cu regimul juridic al creanțelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință, iar creanțele curente sunt plătite la scadență.

34. Totodată, Curtea constată că nu are loc un transfer al dreptului de proprietate ope legis, ci transferul dreptului de proprietate va opera numai în cazul îndeplinirii anumitor cerințe prevăzute de lege, respectiv obligațiile ulterioare deschiderii procedurii sunt îndeplinite conform contractului de leasing și numai în condițiile în care există opțiunea expresă a finanțatorului pentru menținerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii.

35. De asemenea, Curtea observă că prin prevederile supuse controlului de constituționalitate nu are loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel cum susține autoarea excepției de neconstituționalitate, deoarece normele criticate nu au semnificația exproprierii, neavând nicio legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere art. 44 alin. (3) din Constituție cu referire la condițiile exproprierii.

36. Curtea reține că dispozițiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin care se prevede transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, în condițiile legii, sunt în deplin acord cu scopul încheierii contractului de leasing, prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, și cu scopul procedurilor de insolvență, norma legală criticată fiind de natură a reglementa problema bunului, obiect al contractului de leasing, în situația în care în derularea acestor tipuri de contracte intervin procedurile de insolvență.

37. De altfel, și jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunțată în Cauza X împotriva Belgiei, este în sensul că procedurile legale instituite în materia insolvenței, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanță cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea și Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67).

38. În acest context, Curtea reține că, în virtutea prevederilor convenționale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general, iar drepturile sociale și economice prevăzute de Constituție se circumscriu acestui principiu (a se vedea Decizia nr. 40 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, paragraful 38). Astfel, în virtutea art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, statul are obligația protejării intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, precum și obligația pozitivă de a lua toate măsurile pentru a recupera creanțele garantate, cum ar fi cele salariale și bugetare. Or, aceste obiective se pot îndeplini numai cu respectarea scopului legii insolvenței, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, iar normele criticate se circumscriu acestui scop.

39. Curtea observă că, astfel cum reiese din cercetarea documentară efectuată asupra problematicii deduse controlului de constituționalitate, la aceste soluții legislative s-a ajuns ca urmare a necesității conservării masei active prin evitarea unei dezmembrări prejudiciabile a acesteia și crearea măsurilor de protecție pentru creditorii finanțatori care beneficiază de rezerva dreptului de proprietate în privința bunului finanțat. La stabilirea regimului juridic al contractelor de leasing s-a ținut seama de dreptul comun, respectiv de Codul civil, de dispozițiile Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, ce prevăd că leasingul este un contract de credit în care finanțatorul nu este interesat de obținerea bunului, ci de plata ratelor de leasing. De asemenea au fost avute în vedere principiile cu privire la drepturile și interesele unei terțe părți, proprietar al unor active în procedură, precum și recomandările internaționale în materie de insolvență referitoare la tratamentul acordat creditorului finanțator, respectiv acordarea regimului de creanță garantată.

40. Prin urmare, Curtea constată că normele criticate intră în marja de apreciere a legiuitorului în virtutea dispozițiilor constituționale cu privire la dreptul de proprietate, coroborat cu procedurile legale instituite în materia insolvenței, astfel cum acest drept a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de această împrejurare, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a prevederilor constituționale și convenționale cu privire la protecția proprietății private, respectiv ale art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocat prin prisma art. 20 din Legea fundamentală.

41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din București în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18 al Tribunalului București - Secția a VII-a civilă și constată că dispozițiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a VII-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 ianuarie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu