DECIZIE nr. 217/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 551D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, reține că, în ipoteza în care judecătorul a soluționat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaștere a vinovăției pentru unii inculpați din același dosar de cercetare penală, cu privire la acesta se poate formula cerere de recuzare, în temeiul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în soluționarea cauzei pe fond cu privire la ceilalți inculpați care nu au încheiat acord de recunoaștere a vinovăției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 12 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1, Tribunalul Satu Mare - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în soluționarea contestațiilor formulate, printre alții, și de acesta împotriva Încheierii penale nr. 43 din 7 martie 2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Satu Mare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care judecătorul care a soluționat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaștere a vinovăției pentru unii inculpați din același dosar de cercetare penală nu devine incompatibil în soluționarea cauzei pe fond cu privire la ceilalți inculpați care nu au încheiat acord de recunoaștere a vinovăției.

6. Tribunalul Satu Mare - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reține că în cuprinsul art. 64 din Codul de procedură penală sunt reglementate toate cazurile de incompatibilitate, iar situația invocată de către inculpat, autor al excepției, trebuie analizată prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Reține, totodată, că analiza stării de incompatibilitate a judecătorului învestit cu soluționarea unei cauze trebuie realizată de către instanța de judecată învestită, la rândul său, cu soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare și nu constituie o problemă de constituționalitate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 64 din Codul de procedură penală, având următorul conținut: „(1) Judecătorul este incompatibil dacă:

a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză; b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; c) a fost expert sau martor, în cauză; d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal; e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată; f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

(2) Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5) Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6) Judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației.“

11. În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea atât a prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, și ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac, cât și a dispozițiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 478-488 din Codul de procedură penală reglementează procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției. Astfel, potrivit art. 479 din același act normativ, „acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia.“ Acesta reprezintă o instituție de drept procesual penal nouă în legislația românească, prin a cărei introducere legiuitorul a dorit, conform expunerii de motive care însoțește Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condițiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluționarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim și previzibil. Din acest punct de vedere, conform aceleiași expuneri de motive, judecata infracțiunilor pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției, la fel ca judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, este o formă abreviată a judecății privind anumite infracțiuni, de natură a responsabiliza părțile din proces. Acordul poate fi încheiat numai atunci când din probele administrate rezultă că sunt suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, potrivit art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală.

13. Potrivit art. 483 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, după încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală. În situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau pentru ceilalți inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. În acest din urmă caz, procurorul înaintează instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției. În aceste condiții, Curtea reține că în aceeași cauză pot fi formulate, potrivit art. 483 alin. (2) din Cod, mai multe acte de sesizare, respectiv mai multe acorduri de recunoaștere a vinovăției, dar și rechizitoriu, în ipoteza în care nu toți inculpații au încheiat acorduri de recunoaștere a vinovăției ori atunci când acordul nu vizează toate faptele comise de un inculpat. Pentru ca instanța să poată fi sesizată prin acte diferite, anterior formulării actului de sesizare se va proceda la disjungerea cauzei, prin ordonanța procurorului. Cu alte cuvinte, atunci când sesizările sunt diferite - rechizitoriu, respectiv acord de recunoaștere a vinovăției - cauzele având ca obiect acordurile de recunoaștere a vinovăției se vor judeca separat, deoarece procedurile au reglementări distincte, judecarea cauzei în situația sesizării instanței cu rechizitoriu cuprinzând și faza camerei preliminare. Instanța sesizată este cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

14. În continuare, Curtea reține că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii“, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“. Așadar, Curtea reține că principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției ( Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).

15. Totodată, Curtea reține, în acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele Curții Europene a Drepturilor Omului: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate, așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunțată în Cauza Olujic împotriva Croației, paragraful 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114).

16. Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea în cuprinsul dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.

17. În cauză, autorul excepției susține, în esență, că dispozițiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care judecătorul care a soluționat o cerere a parchetului de validare a unui acord de recunoaștere a vinovăției pentru unii inculpați din același dosar de cercetare penală nu devine incompatibil în soluționarea cauzei pe fond cu privire la ceilalți inculpați care nu au încheiat acord de recunoaștere a vinovăției.

18. Analizând susținerile autorului, Curtea constată că situația vizată de acesta își are sediul materiei în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere „aparența de incompatibilitate“ (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din Cod, „Judecătorul este incompatibil dacă:

f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o „probabilitate mare“ de subiectivism până la o „probabilitate reală“, o „posibilitate substanțială“ și o „suspiciune rezonabilă“ de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism ( Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 3 septembrie 2016, paragraful 20).

19. Totodată, Curtea constată că standardul de evaluare a imparțialității judecătorului care se pronunță în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecății în cazul recunoașterii vinovăției, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a decis că „Judecătorul care a soluționat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320^1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunțate conform art. 320^1 din Codul de procedură penală și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauza disjunsă“. Cu privire la procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, referitor la judecata în cazul recunoașterii vinovăției, instanța supremă a reținut că criteriul cu privire la evaluarea incompatibilității presupune o evaluare obiectivă adaptată specificului procedurii analizate, și anume să se stabilească dacă un observator imparțial ar putea considera că soluționarea de către un judecător a cauzei referitoare la unul dintre membrii unei pluralități de făptuitori îl face pe acel judecător incompatibil să judece dosarul referitor la ceilalți membri ai grupului. Totodată, s-a reținut că trebuie avut în vedere specificul procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală, care presupune că judecătorul evaluează existența vinovăției persoanei care solicită aplicarea acestui text de lege din perspectiva probelor administrate la urmărire penală și nu doar achiesează la manifestarea de voință a inculpatului în cauză.

20. Astfel, Completul competent să judece recursul în interesul legii al instanței supreme a reținut că „Hotărârea de condamnare a unui participant nu afectează imparțialitatea judecătorului în soluționarea cauzei privindu-i pe ceilalți participanți, având în vedere caracterul personal al răspunderii penale. Imparțialitatea presupune absența prejudecății în soluționarea unei cauze. [

] Procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală presupune o analiză a condițiilor în care recunoașterea vinovăției proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală față de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanța de judecată să se refere la vinovăția persoanelor față de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situația trimiterii în judecată a mai multor inculpați, instanța are de evaluat vinovăția fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunțarea judecătorului cu privire la vinovăția unui inculpat în evaluarea vinovăției altuia. Chiar dacă acțiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracțiunii, caracterul personal al acțiunii penale subzistă, ca o consecință a caracterului personal al răspunderii penale. În consecință, în faza de urmărire penală, acțiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăției fiecărei persoane trimise în judecată, instanța pronunțându-se prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată mai mulți inculpați, dintre care doar unul solicită soluționarea cauzei potrivit art. 320^1 din Codul de procedură penală, în motivarea hotărârii față de acesta instanța nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăția inculpaților pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătorești de natură a clarifica existența vinovăției. Soluția propusă decurge din jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a clarificat conținutul garanției imparțialității judecătorului. Faptul că un judecător s-a pronunțat anterior cu privire la vinovăția unor inculpați nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea acestuia în cauza disjunsă, cu privire la alți inculpați, având în vedere că judecata se mărginește la fapta și la persoana față de care este incidentă recunoașterea vinovăției. Criteriul determinant pentru evaluarea existenței incompatibilității prin antepronunțare, în judecarea unor inculpați diferiți, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, și nu din soluția de condamnare“.

21. În aceeași decizie, instanța supremă a reținut că „garanțiile dreptului de acces la un tribunal imparțial presupun în consecință și un examen detaliat al circumstanțelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparțialității. Soluționarea cauzei cu privire la unul dintre inculpați conform procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanții de imparțialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca același judecător să poată da o soluție în cauza disjunsă: inculpați diferiți, caracterul personal al răspunderii penale, existența unei cercetări judecătorești noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentința anterioară, evaluarea conținutului fiecărei infracțiuni fără referire la sentința anterioară, probele referitoare la vinovăția fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoașterii aceluia care a beneficiat de art. 320^1 din Codul de procedură penală în fața persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. Legea oferă garanții pentru soluționarea celor două cauze, în mod imparțial, dar nu exclude posibilitatea ca în fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunțe. Deși condamnarea unui inculpat nu este suficientă și nici necesară pentru reținerea vinovăției celorlalți participanți, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluției la existența vinovăției altor persoane decât cea față de care era limitat prin obiectul judecății, conform art. 320^1 din Codul de procedură penală, apare cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Aceasta este însă o chestiune ce ține de modul în care se motivează o hotărâre, urmând a se aprecia de la caz la caz. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul care a stabilit în considerente că prin natura faptei [

] aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate probe cu privire la existența contribuției persoanelor indicate de inculpat drept coautori și vinovăția acestora. De asemenea nu este incompatibil judecătorul care a soluționat cauza conform art. 320^1 din Codul de procedură penală față de un inculpat și a disjuns cauza cu privire la un alt inculpat, care a lipsit la acel termen sau a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja un avocat, iar ulterior în cauza disjunsă a pronunțat o soluție conform art. 320^1 din Codul de procedură penală. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire la instigator judecătorul care în motivarea soluției cu privire la autorul faptei descrie pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârșit infracțiunea descrisă în rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este de asemenea incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară pronunțată în procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală a făcut ample referiri, în considerentele privind vinovăția celui față de care pronunța soluția, la rolurile celorlalți inculpați, apreciind că toți aceștia sunt răspunzători pentru actele de sustragere pentru care au fost trimiși în judecată. [

] În cazul inculpaților pentru care trimiterea în judecată s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există conexitate sau indivizibilitate, simplul fapt că judecătorul a soluționat cauza în procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală, cu privire la unul dintre inculpați, nu îl face incompatibil, în sensul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluționeze acțiunea penală și civilă, disjunsă cu privire la ceilalți inculpați. Judecarea cauzei potrivit art. 320^1 din Codul de procedură penală presupune analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale doar cu privire la persoana care solicită aplicarea procedurii simplificate. O soluție contrară excedează, în principiu, analizei judecătorului care se pronunță conform art. 320^1 din Codul de procedură penală și intră sub incidența art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. [

] Cunoașterea aprofundată a dosarului de către judecător, având în vedere soluționarea cauzei disjunse, nu implică o antepronunțare și nu împiedică să fie considerat ca imparțial în momentul judecării dosarului nou-format. Judecata conform procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală se mărginește la fapta și la persoana față de care s-a solicitat, iar instanța a admis, aplicarea recunoașterii vinovăției. În cazul participației penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat față de care instanța a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală nu pot face referire la contribuția celorlalți participanți la săvârșirea faptei și vinovăția acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecății, care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta și persoana față de care este incidentă recunoașterea vinovăției. Descrierea contribuției unui participant este în principiu irelevantă, într-o procedură care nu îl privește pe acesta, pentru reținerea vinovăției altei persoane, având în vedere că fiecare este ținut să răspundă pentru faptele proprii. [

] În concluzie, judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în a soluționa acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunțate de acesta cuprind referiri la vinovăția persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluții conține date care presupun o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate“.

22. Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, precitată, se mențin și în prezent și, totodată, în raport cu criticile formulate în prezenta cauză, considerentele acesteia mai sus reținute sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește analiza imparțialității judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați.

23. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, astfel încât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Bebe Lucian Iuhasz în Dosarul nr. 13.072/296/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și constată că dispozițiile art. 64 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu