DECIZIE nr. 119/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 din Codul de procedură penală, în măsura în care permit disjungerea și în situația cauzei de conexitate determinată de participația penală, excepție ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 114 D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. Se arată că autorul excepției solicită interpretarea art. 46 din Codul de procedură penală sub aspectul posibilității disjungerii cauzei în cazul participației penale, aspect ce excedează competenței Curții. În subsidiar, se arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu înlătură garanțiile dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 22 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Gabor, într-o cauză având ca obiect printre altele, soluționarea cererii de apel formulată de autorul excepției de neconstituționalitate împotriva unei sentințe penale prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu acesta.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 46 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că permit disjungerea și în cazul unității infracționale, legale sau naturale sau în situația cauzelor de indivizibilitate determinată de participația penală generatoare de solidaritate procesuală. Se susține că o astfel de soluție este de natură a încălca principiul legalității procesului penal, contrar scopului legal al unei disjungeri, cu consecințe negative asupra bunei desfășurări a procesului penal. Se arată că formularea foarte generală a textului criticat permite disjungerea cauzei chiar și în situații de solidaritate procesuală, în care indivizibilitatea își are izvorul în aceeași infracțiune. Se susține că același caracter de generalitate a dispozițiilor art. 46 din Codul de procedură penală a condus în practică la ignorarea de către organele de urmărire penală a caracterului indivizibil al unor fapte și la disjungerea arbitrară a unor cauze. Se arată că, prin astfel de soluții de disjungere, a fost schimbată competența materială, teritorială și după calitatea persoanei, au fost adoptate soluții diferite în cazul unor participații penale identice și au fost folosite probe din proceduri necontradictorii în cauzele disjunse, aspecte prin care a fost încălcat principiul legalității procesului penal și principiile constituționale referitoare la realizarea instrucției penale, respectiv dreptul la un proces echitabil, principiul stabilirii adevărului, contradictorialitatea procedurilor judiciare și respectarea prezumției de nevinovăție.

6. Se susține că prin disjungerea unor astfel de cauze apar diferențe între probatoriile administrate pe parcursul urmăririi penale realizate de structuri de parchet diferite, diferențe de cicluri procesuale, aspecte ce contravin prevederilor art. 42 din Codul de procedură penală referitoare la obligația de reunire a cauzelor. Se arată că una dintre caracteristicile cauzelor indivizibile este „solidaritatea penală“, care impune ca toate probele să fie administrate unitar, pentru a fi opozabile tuturor coinculpaților, astfel încât orice act efectuat de către unul dintre coinculpați, care privește fapta sau circumstanțele reale ale acesteia, să producă efecte față de toți inculpații, iar căile de atac formulate pe temeiuri de fapt să le fie favorabile tuturor acestora. Totodată, se susține că prevederile art. 46 din Codul de procedură penală, în interpretarea criticată, au condus în practică la lipsirea de conținut a legii și a probelor administrate în cauzele penale. Se mai arată că imprecizia și lipsa de claritate a textului criticat permit artificii juridice de natură să lezeze prevederile constituționale, prin disjungerea unor cauze absolut indivizibile, provocând o procedură inechitabilă în care părțile nu dispun de aceleași mijloace juridice pentru a-și susține interesele procesuale, cu consecința încălcării principiului aflării adevărului și înlesnind apariția erorilor judiciare. Se susține că aceste procedee abuzive încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care obligă la asigurarea caracterului echitabil al procedurii penale, lăsând statelor o marjă considerabilă de apreciere în ceea ce privește formalitățile procesuale, atât timp cât procesul în sine, ca întreg, asigură părților garanțiile procesuale prevăzute prin Convenție.

7. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prin art. 43 din Codul de procedură penală în vigoare au fost restrânse cazurile de indivizibilitate, fiind transferată din sfera acestora în cea a cazurilor de conexitate ipoteza în care la săvârșirea unor infracțiuni au participat mai multe persoane, situație existentă și în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Se susține, totodată, că instituția disjungerii are ca scop reducerea termenului de soluționare a cauzelor în situația în care procurorul apreciază că s-au efectuat toate actele de urmărire penală necesare în vederea trimiterii în judecată a unuia sau a mai multor inculpați dintr-o pluralitate ocazională. Se arată că, astfel, participanții la comiterea unei infracțiuni cercetați și/sau trimiși în judecată în dosare diferite au dreptul să adopte pozițiile procesuale pe care le doresc, putând să încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției sau să ceară aplicarea procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii. De asemenea, se susține că, în cazul în care neagă săvârșirea unei fapte ce li se impută, inculpații au posibilitatea să solicite și să obțină readministrarea probelor pe care procurorul își întemeiază acuzarea, în mod public, oral și contradictoriu.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 46 din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se arată că principiul legalității implică obligația pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare și precise, însă, având în vedere caracterul de generalitate al legilor și faptul că redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerința de previzibilitate a nomei poate fi complinită printr-o interpretare judiciară coerentă și previzibilă. Se face trimitere la Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și se susține că textul criticat nu contravine dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispozițiile art. 46 din Codul de procedură penală, în măsura în care permit disjungerea și în situația cauzei de conexitate determinată de participația penală. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul critică, în realitate, prevederile art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: – Art. 43 alin. (2) lit. b): „Instanța poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situații: [

] b) când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane; [

]“

– Art. 46:

(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni.

(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanță, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților.

13. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitoare la statul român și la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 43 și 46 din Codul de procedură penală reglementează instituția reunirii cauzelor și, respectiv cea a disjungerii cauzelor, două operațiuni juridice opuse, prevăzute în scopul bunei înfăptuiri a justiției.

15. Conform art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este obligatorie în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, această operațiune este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanței, atunci când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane, precum și atunci când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției. Potrivit art. 46 din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni.

16. Fiind vorba despre două instituții corelative și interpretând sistematic dispozițiile art. 43 și 46 din Codul de procedură penală, Curtea reține că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală și poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când, pentru motive legate de buna desfășurare a judecății, instanța nu dispune reunirea acestora.

17. Așa fiind, în ipoteza juridică invocată de autorul excepției, aceea în care la săvârșirea infracțiunii au participat două sau mai multe persoane, reunirea sau disjungerea cauzelor este lăsată la aprecierea instanțelor de judecată.

18. Aceleași instituții au fost reglementate la art. 32 și 38 din Codul de procedură penală din 1968. Art. 32 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că, în caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanță, dacă are loc în același timp pentru toate faptele și pentru toți făptuitorii, se efectuează de aceeași instanță. Conform art. 33 din Codul de procedură penală din 1968, cazurile de indivizibilitate erau următoarele: când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același act; în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. Potrivit art. 34 din Codul de procedură penală din 1968, cazurile de conexitate erau următoarele: când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în același timp și în același loc; când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înțelegere între infractori; când o infracțiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracțiuni, ori este săvârșită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracțiuni; când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiției. Așa fiind, spre deosebire de reglementarea actuală, potrivit legii vechi, ipoteza săvârșirii unei infracțiuni prin participarea a două sau mai multe persoane constituia un caz de indivizibilitate, care obliga instanța de judecată la reunirea cauzelor, dacă toate cauzele se aflau în faza de judecată, în etapa procesuală a judecății în primă instanță, iar judecata în primă instanță avea loc în același timp pentru toate faptele și pentru toți participanții. Cu toate acestea, art. 38 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea o excepție de la această regulă, conform căreia, în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, precum și în toate cazurile de conexitate, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracțiuni să se facă separat.

19. Prin urmare, atât Codul de procedură penală din 1968, cât și actualul Cod de procedură penală prevăd posibilitatea disjungerii cauzei în situația în care la comiterea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane.

20. Disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acțiunii penale în ceea ce privește anumite acțiuni sau anumiți inculpați, indiferent dacă sunt sau nu însoțite de acțiuni civile. Aceasta constituie o operațiune juridică distinctă de disjungerea acțiunii civile prevăzută la art. 26 din Codul de procedură penală, care are ca efect soluționarea separată a acțiunii civile de acțiunea penală, atunci când ambele privesc același inculpat și aceeași faptă.

21. Curtea reține că art. 43 din Codul de procedură penală grupează, sub denumirea de „reunirea cauzelor“, ipotezele de conexitate și indivizibilitate reglementate de Codul de procedură penală din 1968. Practic, în noul cod sunt reglementate două categorii de cazuri de reunire a cauzelor, renunțându-se la distincția care se făcea anterior între conexitate și indivizibilitate, și anume: cazuri în care reunirea este obligatorie și cazuri în care reunirea este facultativă.

22. Deși în noul Cod de procedură penală nu mai sunt reglementate expres indivizibilitatea și conexitatea, tratamentul juridic diferit al situațiilor în care reunirea cauzelor este obligatorie și al celor în care reunirea cauzelor este facultativă reprezintă tocmai distincția care trebuie făcută între cazurile de indivizibilitate și cazurile de conexitate. Prin noua soluție legislativă, Codul de procedură penală permite, ca regulă, trimiterea în judecată în mai multe grupuri mici de inculpați, în cauzele cu număr mare de inculpați, cauze foarte dificil de instrumentat sub imperiul vechiului cod, care nu prevedea această soluție juridică. În timp, această rearanjare a cazurilor de indivizibilitate, care nu mai impune trimiterea în judecată împreună a tuturor participanților la o infracțiune în aceeași cauză (același dosar) a permis apropierea de practicile din Codul de procedură penală german, unde inculpații care au participat la săvârșirea aceleiași infracțiuni sunt grupați în funcție de gravitatea contribuției lor și trimiși în judecată în dosare separate, astfel încât pe rolul instanțelor să nu se afle dosare cu zeci sau sute de inculpați, situație care a existat și în dosarele de pe rolul instanțelor românești.

23. Așa fiind, prin lăsarea la aprecierea instanței a disjungerii cauzei în ipoteza în care la săvârșirea faptei au participat două sau mai multe persoane, legiuitorul a creat posibilitatea ca, în cauzele cu un număr mare de suspecți și inculpați, care sunt foarte greu de instrumentat în cazul soluționării lor unitare, participanții să poată fi grupați și trimiși în judecată în dosare separate, în funcție de contribuția lor la săvârșirea infracțiunii și de alte aspecte legate de soluționarea concretă a cauzei. În acest fel, dosarele penale cu mulți participanți pot fi soluționate mai ușor, respectând cerința termenului rezonabil de soluționare a cauzelor.

24. În vederea respectării principiului legalității procesului penal, în cazul disjungerii cauzelor instanțele sunt obligate, la cererea părților sau din oficiu, să își verifice competența conform dispozițiilor art. 47-52 din Codul de procedură penală.

25. Toate aceste aspecte referitoare la cauza de conexitate, prevăzută la art. 43 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală și, respectiv la modul în care este reglementată disjungerea cauzelor, prevăzută la art. 46 din Codul de procedură penală, sunt aspecte ce țin de politica penală a statului, fiind reglementate de legiuitor potrivit atribuției sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere ce rezultă din acestea, nefiind de natură a încălca principiile statului de drept, prevăzute la art. 1 alin. (3) din Constituție, și nici standardele de calitate a legii reglementate la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

26. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că dreptul instanței de a dispune disjungerea cauzelor în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală nu lipsește de claritate, precizie și previzibilitate textele criticate, acestea conferind destinatarilor legii procesual penale posibilitatea de a determina efectele acesteia. În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 31 și 32, că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, că nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna și că, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de contencios constituțional a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

27. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textele criticate a dreptului la un proces echitabil, Curtea reține că, în urma disjungerii cauzelor, potrivit art. 43 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 46 din Codul de procedură penală, fiecare participant la săvârșirea infracțiunii va parcurge toate etapele procesuale prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală, în cadrul cauzei în care are calitatea de parte, beneficiind de toate garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, participanții la comiterea unei infracțiuni cercetați și/sau trimiși în judecată în dosare diferite au dreptul să adopte pozițiile procesuale pe care le doresc, putând să încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției, conform art. 478 din Codul de procedură penală, sau să ceară aplicarea procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii, potrivit art. 375 din Codul de procedură penală, folosindu-se astfel de toate mijloacele procesuale puse la dispoziția lor pentru a-și apăra drepturile și interesele procesuale.

28. În mod inerent, în urma disjungerii cauzelor și a aplicării dispozițiilor legale anterior menționate, dosarele penale astfel constituite pot ajunge pe rolul unor organe judiciare diferite, apărând diferențe în privința mijloacelor de probă administrate, precum și a termenelor de administrare a probelor și de parcurgere a etapelor procesului penal. Însă tocmai acesta a fost scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării cazurilor facultative de reunire a cauzelor și a instituției disjungerii, acela de a permite soluționarea dosarelor disjunse într-un ritm corespunzător particularităților acestora, care, astfel, să permită înfăptuirea actului de justiție în condiții de coerență și de celeritate. Argumentele invocate de autorul excepției în această privință vizează însă aspecte ce țin de aplicarea prevederilor legale criticate de către organele judiciare, neconstituind reale probleme de constituționalitate.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 martie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop