DECIZIE nr. 825/2019

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 479,

art. 482 lit. h) și ale art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Varga Attila în Dosarul nr. 6.116/305/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.462 D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în sală este prezentă doamna Pora Erika, traducător autorizat de limba maghiară.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 și nr. 483 din 30 iunie 2016, despre care se arată că sunt aplicabile în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 14 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 6.116/305/2016, Curtea de Apel Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 479,

art. 482 lit. h) și ale art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Varga Attila într-o cauză având ca obiect soluționarea unui apel formulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe împotriva unei sentințe penale referitoare la încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 479 și ale art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care modalitatea de executare a pedepsei este stabilită în urma aplicării dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, adică în urma revocării amânării executării unei pedepse pronunțate anterior. Totodată, autorul excepției susține că sintagma „conducătorul parchetului care a emis acordul“, din cuprinsul prevederilor art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală, încalcă art. 131 alin. (2) din Constituție, întrucât art. 56 din Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu reglementează competența procurorului de a „emite“ acorduri de recunoaștere a vinovăției, acordul de recunoaștere a vinovăției fiind un element de justiție negociată încheiat de procuror și de inculpat. De asemenea se susține că dispozițiile legale menționate anterior nu reglementează competența procurorului de a încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, motiv pentru care prevederea acestei atribuții în cuprinsul Părții speciale a Codului de procedură penală, în condițiile în care acestea nu se regăsesc în Legea nr. 304/2004 și în Partea generală a Codului de procedură penală, încalcă principiul separației puterilor în stat, principiul autonomiei procurorilor și dreptul la un proces echitabil. Se susține că textele criticate contravin prevederilor art. 126 din Constituție, întrucât reglementează exercitarea de către procuror a unor atribuții care aparțin sferei instanțelor judecătorești. Se arată că, potrivit art. 88 alin. (3) din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei este atributul exclusiv al instanței judecătorești, la fel ca aplicarea pedepsei și dispoziția de executare a pedepsei, iar lăsarea acestora la aprecierea exclusivă a procurorului încalcă dispozițiile constituționale invocate, constituind o ingerință a puterii executive în atribuțiile puterii judecătorești, de natură a încălca principiul separației puterilor în stat. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, despre care se afirmă că este aplicabilă și în ipoteza invocată în prezenta cauză. Se arată că acordul de recunoaștere a vinovăției, revocarea amânării aplicării pedepsei, aplicarea pedepsei și ordinul judecătoresc de executare a pedepsei sunt instituții juridice distincte, care sunt aplicate de către organe judiciare diferite, conform unor proceduri specifice, motiv pentru care prin acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi stabilit cuantumul pedepsei doar în acele cazuri în care nu se pune problema revocării amânării unei pedepse anterioare, revocare care este atributul exclusiv al instanțelor de judecată.

6. Curtea de Apel Brașov - Secția penală opinează că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că i-ar permite procurorului ca, în cadrul procedurii încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, să dispună revocarea amânării aplicării pedepsei stabilite pentru o infracțiune concurentă printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, aplicarea acestei pedepse și contopirea ei, conform art. 40 alin. (1) și art. 39 din Codul penal. Se susține că o asemenea interpretare este contrară prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituție. Se arată că revocarea amânării aplicării pedepsei, prevăzută la art. 88 alin. (3) din Codul penal, implică aplicarea pedepsei în cauză pentru a putea fi ulterior contopită cu cea stabilită prin acordul de recunoaștere a vinovăției pentru infracțiunea comisă. Însă aplicarea pedepsei, chiar dacă este stabilită printr-o hotărâre judecătorească anterioară, este atributul exclusiv al judecătorului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Sunt invocate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 483 din 30 iunie 2016.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 483 din 30 iunie 2016.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 479,

art. 482 lit. h) și ale art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: – Art. 479: „Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.“;

– Art. 482 lit. h): „Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde: [

] h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat; [

]“;

– Art. 484 alin. (1): „Dacă acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.“

13. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (1) referitor la instanțele judecătorești și ale art. 131 alin. (2) referitoare la rolul Ministerului Public.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, cu privire la critica de neconstituționalitate potrivit căreia, în ipoteza prevăzută la art. 88 alin. (3) din Codul penal, a săvârșirii unei noi infracțiuni, cu intenție sau cu intenție depășită, până la expirarea termenului de supraveghere, infracțiune pentru care se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, revocarea amânării aplicării pedepsei este de competența procurorului care încheie acordul, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută.

15. În acest sens, Curtea reține că dispozițiile art. 88 alin. (3) teza întâi din Codul penal prevăd faptul că, dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Din interpretarea literală a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal rezultă că revocarea amânării aplicării pedepsei, ca urmare a constatării săvârșirii unei noi infracțiuni, în condițiile anterior menționate, este de competența exclusivă a instanței de judecată, iar din folosirea de către legiuitor în cuprinsul acestora a sintagmei „instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei“ se deduce că această soluție nu este una facultativă, ci obligatorie, nefiind lăsată la aprecierea instanței. Mai mult, potrivit prevederilor art. 88 alin. (3) teza finală, pedeapsa aplicată de instanța de judecată ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

16. În aceste condiții, ipoteza invocată de autorul excepției de neconstituționalitate, în care pentru infracțiunea săvârșită în cursul termenului de supraveghere inculpatul dorește să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, conform prevederilor art. 478 din Codul de procedură penală, se impune coroborarea prevederilor legale referitoare la instituția procesual penală anterior menționată cu cele ale art. 88 din Codul penal. Astfel, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul poate avea în vedere doar noua infracțiune săvârșită, fără a putea negocia cu inculpatul o soluție cu privire la întreaga sa situație procesuală, întrucât aceasta ar presupune constatarea de către procuror a obligativității revocării amânării executării pedepsei, precum și aplicarea de către acesta a dispozițiilor art. 88 din Codul penal, inclusiv a prevederilor legale referitoare la sancționarea concursului de infracțiuni în cazul revocării amânării pedepsei, care, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt de competența exclusivă a instanței de judecată.

17. Prin urmare, în ipoteza analizată, procurorul va putea sesiza instanța competentă, conform art. 483 din Codul de procedură penală, numai în privința acordului încheiat cu privire la infracțiunea săvârșită de inculpat în cursul termenului de supraveghere dispus potrivit art. 86 din Codul penal. Conform art. 483 alin. (1) din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției, ca act de sesizare a instanței de judecată, trebuie să fie însoțit de dosarul de urmărire penală. Din cuprinsul acestuia din urmă, instanța va lua act de situația juridică a inculpatului, respectiv de existența condițiilor prevăzute la art. 88 alin. (1) din Codul penal, urmând să procedeze la revocarea amânării aplicării pedepsei. Astfel, dacă va proceda la admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției, conform art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța va fi obligată să țină cont de pedeapsa stabilită prin acord și, totodată, să aplice prevederile art. 88 alin. (3) teza finală din Codul penal, aspect care va determina ca, în aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b)-e) din Codul penal, la stabilirea pedepsei celei mai mari, să fie avută în vedere, pentru infracțiunea comisă ulterior dispunerii amânării aplicării pedepsei, pedeapsa prevăzută în acordul de recunoaștere a vinovăției.

18. Aspectele mai sus analizate constituie însă chestiuni ce țin de domeniul interpretării și aplicării legii, nevizând constituționalitatea dispozițiilor legale criticate.

19. Având în vedere aspectele anterior arătate, interpretarea dată de autorul excepției de neconstituționalitate dispozițiilor legale criticate este contrară prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. De altfel, încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției cu încălcarea prevederilor legale este sancționabilă, conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanța sesizată cu încheierea acestuia putând să respingă acordul, dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală. Așa fiind, ipoteza juridică invocată în susținerea excepției constituie, mai degrabă, o greșeală de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate, și nu o problemă de constituționalitate, aspect care ar atrage respingerea excepției ca fiind inadmisibilă.

20. Referitor la criticile de neconstituționalitate ce vizează instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, Curtea reține că dispozițiile art. 478-488 din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016, paragrafele 14-22, prin care a constatat că, alături de judecata pe baza recunoașterii învinuirii, prevăzută la art. 377 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă una dintre instituțiile procesual penale specifice sistemului procesual adversial, introdusă de legiuitor în Codul de procedură penală în vigoare. Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o excepție de la principiul aflării adevărului, specific sistemului continental de drept, care obligă organele judiciare să facă toate demersurile pentru stabilirea corectă a situației de fapt, în toate cauzele. Această excepție a fost instituită de legiuitor, care, în acest fel, a acordat prioritate în aplicare principiului oportunității, caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, care, prin abordarea pragmatică a înfăptuirii justiției, conduce, în unele cazuri, într-un mod mai eficient, la același rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Aceleași aspecte au fost reținute de legiuitor în Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, conform căreia introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției în legislația românească presupune o schimbare radicală a procesului penal român ce are ca scop reducerea duratei judecării cauzelor și simplificarea activității organelor de urmărire penală, cu consecința reducerii costurilor actului de justiție pentru toate părțile, dar, în mod special, pentru stat, care, prin justiția negociată, economisește resurse bănești și umane esențiale. Prin urmare, acordul de recunoaștere a vinovăției este prezentat, în cuprinsul Expunerii de motive anterior menționate, ca aparținând unei viziuni legislative inovatoare, ce asigură soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind, totodată, un remediu pentru înlăturarea deficienței constând în durata mare a soluționării cauzelor în România.

21. Curtea a reținut, totodată, că instituția procesual penală analizată a fost însă adaptată de legiuitor la cerințele dreptului continental. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) și 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu privire la infracțiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Conform art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul, acordul putând fi inițiat, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, de oricare dintre aceștia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 479 din același cod, obiectul acordului îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; acesta privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit art. 481 și 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă și constituie act de sesizare a instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Conform art. 485 din Codul de procedură penală, aceasta admite sau respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, printr-o procedură publică, la care sunt citați inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată, procedură în urma căreia, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate, instanța se pronunță prin sentință, potrivit art. 484 din Codul de procedură penală. Sentința astfel pronunțată poate fi atacată cu apel, conform art. 488 din Codul de procedură penală, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părți și persoana vătămată. Mai mult, în cazul respingerii de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției, soluționarea cauzei se face potrivit normelor procesual penale cu caracter general, conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Prin art. II pct. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, limita de 7 ani a pedepsei închisorii, prevăzută la art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost extinsă la 15 ani.

22. Curtea a constatat că, astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal ce asigură toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar și în situația prevederii de către legiuitor, în contextul acestei instituții, a dreptului procurorului de a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, potrivit art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, precum și a dreptului acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, potrivit art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală. Aceasta, întrucât acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și inculpat, în condițiile arătate de autorul excepției, este supus controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, care poate să îl admită sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar, împotriva sentinței astfel pronunțate, părțile interesate pot formula apel.

23. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție.

24. Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că nu este încălcat nici principiul separației puterilor în stat și nici principiul separației funcțiilor judiciare, întrucât înfăptuirea actului de justiție, chiar și în urma încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, are loc cu controlul instanței judecătorești, care, printre altele, conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în cazul respingerii acordului dispune judecarea cauzei potrivit dispozițiilor procesual penale cu caracter general.

25. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 126 alin. (5) din Constituție, Curtea a reținut că acestea interzic înființarea de instanțe extraordinare, permițând înființarea, prin lege organică, de instanțe specializate, în anumite materii, motiv pentru care Curtea constată că această normă constituțională nu este incidentă în cauză.

26. Referitor la critica potrivit căreia art. 56 din Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, nu reglementează competența procurorului de a încheia acordul de recunoaștere a vinovăției, de a stabili pedepse și modalități de executare, de a renunța la aplicarea unor pedepse sau de a dispune amânarea executării pedepselor, Curtea a reținut că acordul de recunoaștere a vinovăției este o procedură specială, fiind plasată de către legiuitor în cuprinsul titlului IV al părții speciale a Codului de procedură penală (intitulat „Proceduri speciale“), ca o excepție de la dispozițiile art. 56 din același cod, excepție care oferă însă garanțiile procesuale specifice drepturilor fundamentale invocate în prezenta cauză. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că legiuitorul a reglementat competența procurorului de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției, conform exigențelor constituționale specifice drepturilor anterior referite.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența mai sus analizată, atât considerentele, cât și soluția din Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016, precitată, își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

28. Pentru motivele mai sus invocate, Curtea reține că prevederile art. 479,

art. 482 lit. h) și art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate, acestea neîncălcând dispozițiile legale referitoare la instanțele judecătorești și la rolul Ministerului Public din cuprinsul Legii fundamentale.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Attila Varga în Dosarul nr. 6.116/305/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 479, art. 482 lit. h) și ale art. 484 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 decembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop