DECIZIE nr. 511/2019

Ministrul afacerilor interne trebuie să emită ordine sau instrucțiuni având ca temei doar legea, iar nu hotărâri ale Guvernului nepublicate sau alte ordine.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale cu privire la textul de lege criticat.

5. Având cuvântul în replică, autorul excepției arată că există un ordin al ministrului afacerilor interne care reglementează activitatea de poliție judiciară, ordin care nu este cunoscut și care nu se comunică nici avocaților care reprezintă părțile interesate în procese, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 8 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 21.509/3/2016, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Excepția a fost ridicată de Alexandru Firicel într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind comunicarea unor informații de interes public, cauză în care a ridicat excepția de nelegalitate a unor ordine ale ministrului afacerilor interne emise în temeiul textului de lege criticat.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, încălcând principiul securității raporturilor juridice, deoarece delegarea prevăzută de Legea nr. 360/2002 încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, iar completarea acestei dispoziții cu prevederile unui ordin al ministrului afacerilor interne are drept consecință inaccesibilitatea și imprevizibilitatea art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002.

8. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, fiind o expresie a voinței legiuitorului de a reglementa modalitatea de organizare a unei instituții publice, această modalitate de reglementare încadrându-se în limitele stabilite de Constituție.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prin prevederile legale criticate nu se reglementează elementele esențiale ale statutului polițistului, ci se lasă la latitudinea ministrului de resort stabilirea competenței emiterii unor acte administrative prin care se constată nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al polițistului. Prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție impun adoptarea măsurilor legislative privind statutul funcționarului public prin lege organică, însă stabilirea prin ordin a competențelor de emitere a actelor administrative care pun în aplicare elementele statutului polițistului la nivelul legii nu intră în sfera elementelor componente ale statutului.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: „Competențele emiterii actelor administrative privind nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor, în condițiile legii.“

14. Referitor la denumirea actuală a autorității administrației publice centrale, la care face referire art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, Curtea observă că în prezent funcționează Ministerul Afacerilor Interne, înființat prin reorganizarea Ministerului Administrației și Internelor, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 29 martie 2013.

15. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării Constituției, a supremației sale și a legilor și ale art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea prin lege organică a statutului funcționarilor publici.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că asupra unei excepții ridicate de același autor și motivate în mod similar s-a pronunțat prin Decizia nr. 30 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 23 aprilie 2019. Prin aceasta a reținut că textul de lege criticat a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici asemănătoare, și, prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 18 decembrie 2017, Decizia nr. 207 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 13 iulie 2018, Decizia nr. 317 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 24 septembrie 2018, și Decizia nr. 469 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 27 noiembrie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

17. Astfel, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, formulată din perspectiva unei lipse de claritate și previzibilitate, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată. Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, în jurisprudența sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, Curtea Constituțională a statuat că trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii și că „Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu aceasta“ ( Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelență un stat în care se manifestă domnia legii“ ( Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

18. Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 și 5 ianuarie 2000, pronunțate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) și Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintro anumită faptă (a se vedea Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragraful 43).

19. Aplicând aceste considerente de principiu, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate au un conținut normativ clar și precis pentru a putea fi aplicate și oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de față, polițistul - să înțeleagă sensul lor și să își adapteze conduita (a se vedea Decizia nr. 207 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 13 iulie 2018, paragraful 21).

20. Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, din perspectiva reglementării prin ordin al ministrului afacerilor interne a competențelor ce țin de modificarea raportului de serviciu, în raport cu art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie 2017, paragrafele 40-42, Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, Decizia nr. 317 din 10 mai 2018, paragrafele 15-17, și Decizia nr. 469 din 12 iulie 2018, paragrafele 20-23, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, fără a putea reține motivele invocate de autorul excepției, respectiv cele pe care s-a fundamentat Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 2 iulie 2014.

21. În jurisprudența sa, Curtea a observat că, prin deciziile nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, și nr. 244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016, a constatat neconstituționalitatea unor texte din Legea nr. 360/2002 care permiteau delegarea reglementării unor „elemente esențiale“ referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al polițistului, funcționar public cu statut special, către

ministrul de resort, care era abilitat să adopte ordine. Din analiza art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, Curtea a reținut că termenul „competențe“ are înțelesul de „persoană competentă“ să își exercite atribuțiile. De asemenea, Curtea a statuat că desemnarea prin ordin a persoanelor competente să decidă asupra punerii la dispoziție nu constituie un „element esențial“ în ceea ce privește modificarea raportului juridic de serviciu al polițistului, în sensul celor reținute de aceasta în jurisprudența sa, și că aceste aspecte pot fi reglementate prin ordin al ministrului, cu respectarea art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 (a se vedea, în acest sens, paragraful 33 din Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2017, precitată).

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, cele statuate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,