DECIZIE nr. 548/2019

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Maria Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1 al Tribunalului Cluj - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.708 D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Cu privire la art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală, se arată că art. 250 din Codul de procedură penală permite oricărei persoane care justifică un interes în legătură cu bunurile sechestrate să exercite calea de atac a contestației. Referitor la art. 20 din Legea nr. 78/2000, se susține că indisponibilizarea bunurilor, reglementată prin textul criticat, are un caracter temporar, fiind justificată de un interes legitim, și nu încalcă dreptul de proprietate privată, fiind în acord cu art. 53 din Constituție. Se arată că textele criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 3 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1, Tribunalul Cluj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Maria Ciceo într-o cauză ce are ca obiect soluționarea unei contestații, formulată de autoarea excepției, referitoare la o măsură asigurătorie dispusă de procuror cu privire la un bun imobil ce aparține acesteia.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la apărare, la garantarea și ocrotirea proprietății private, deoarece nu este reglementată o procedură distinctă pentru luarea măsurilor asigurătorii față de terț, acestuia fiindu-i aplicabile aceleași dispoziții legale asemenea suspectului/ inculpatului. Aplicarea unitară și nediferențiată a textului legal criticat conduce la o îngrădire totală și iremediabilă a dreptului la apărare, deoarece terțul, neavând vreo calitate în dosar și neavând garantate drepturile recunoscute părților și subiecților procesuali principali, nu cunoaște nici obiectul dosarului, nici probele care au fost administrate până la luarea măsurii asigurătorii. Chiar și în situația în care terțul ar avea posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul dosarului, nu are niciun drept procesual care să îi permită să-și apere interesul legitim prin propunerea de probe, formularea de cereri, ridicarea de excepții cu privire la soluționarea laturii penale, în condițiile în care modul de soluționare a acesteia produce efecte cu privire la dreptul său de proprietate. Totodată, luarea unei măsuri asigurătorii, pe o durată nedeterminată, într-o procedură necontradictorie în care dreptul la apărare al terțului față de procesul penal este practic inexistent, în mod necesar produce o încălcare gravă a dreptului de proprietate privată, persoana în cauză fiind lipsită de garanția constituțională a protejării dreptului său constituțional. În lipsa unor dispoziții în Codul de procedură penală care să instituie în sarcina procurorului obligația de a proba dobândirea ilicită, de către persoanele terțe față de procesul penal, a bunurilor asupra cărora se iau măsurile asigurătorii și, implicit, de a răsturna prezumția constituțională de dobândire ilicită a bunurilor, dispoziția cuprinsă în art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

6. Se susține, de asemenea, că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 contravin prevederilor constituționale referitoare la dreptul la apărare, la prezumția de nevinovăție și la dreptul de proprietate privată, deoarece, indiferent de particularitățile cauzei, procurorul este obligat să dispună cu privire la luarea măsurilor asigurătorii. În această situație este grav încălcat dreptul la apărare, deoarece, cu toate că suspectul, inculpatul sau o altă persoană în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate poate formula contestație, în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, dreptul său este golit de conținut, întrucât judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când analizează contestația, va putea doar să constate obligativitatea luării acestei măsuri, dreptul său de apreciere fiind puternic limitat. Așa fiind, dacă măsurile asigurătorii se iau de o manieră automată, fără a fi apreciate probele care există la dosarul cauzei, ci doar prin constatarea îndeplinirii a două condiții, respectiv să fie vorba despre o infracțiune prevăzută de Legea nr. 78/2000 și să fie dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale (pentru că doar cu privire la suspect, inculpat sau un terț de proces se pot lua măsurile asigurătorii), este încălcată prezumția de nevinovăție. De asemenea, prin instituirea obligatorie a măsurilor asigurătorii în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000 se ajunge la indisponibilizarea unui bun ce aparține suspectului/inculpatului sau altei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile ce urmează a fi confiscate. În acest context, persoanei în cauză căreia i s-au indisponibilizat bunurile pe o perioadă nedeterminată și nedeterminabilă îi este îngrădit dreptul de proprietate privată, întrucât indisponibilizarea presupune că titularul nu mai poate dispune liber de bunurile sale, neputându-le înstrăina, greva de sarcini, dona etc.

7. Tribunalul Cluj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește garanția respectării dreptului la apărare al terțului interesat, Codul de procedură penală reglementează în art. 250, în mod detaliat, procedura contestației împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror și asupra modului de aducere la îndeplinire, fiind recunoscută legitimarea procesuală activă a oricărei persoane interesate (subsumat, desigur, condiției dovedirii interesului privind bunurile sechestrate). Controlul asupra ordonanței de instituire a măsurii asigurătorii este unul de legalitate și temeinicie, procedura desfășurându-se cu citarea petenților, a persoanelor interesate, cu participarea procurorului, în condiții de oralitate și contradictorialitate. În aceste condiții, terțului interesat îi este pe deplin respectat dreptul la apărare. Totodată, chiar dacă, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul infracțiunilor de corupție, aceasta nu aduce atingere prezumției de nevinovăție, având în vedere natura juridică a acestor măsuri procesuale. Astfel, sechestrul asigurător este o măsură asigurătorie de drept penal, și nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv, iar efectele măsurii asigurătorii sunt esențialmente provizorii, și nu definitive. În aceste condiții, nu se poate pune în discuție nesocotirea prezumției de nevinovăție. În ceea ce privește dreptul de proprietate privată, instanța arată că acesta nu este absolut și poate fi supus unor limitări rezonabile, în condițiile art. 53 din Constituție. Or, exigențele acestui din urmă text constituțional sunt pe deplin respectate, deoarece ingerința generată prin dispunerea sechestrului asigurător este reglementată prin lege - art. 249 din Codul de procedură penală și următoarele, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, este nediscriminatorie și necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât se dispun pe durata procesului penal.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate sunt constituționale și arată că își menține punctele de vedere exprimate și reținute de Curtea Constituțională în deciziile nr. 10 din 14 ianuarie 2016, nr. 216 din 12 aprilie 2016 și nr. 198 din 23 martie 2017.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: – Art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.“;

– Art. 20 din Legea nr. 78/2000: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“

13. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare, ale art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, precum și dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul de proprietate privată.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțată Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15. Prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, paragrafele 22-47, Curtea a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală normează cu privire la posibilitatea luării unei măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse. Este de observat că legiuitorul a făcut distincție între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor și cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) și (5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Alta este situația în care măsura asigurătorie își găsește temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci și asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află.

16. Prin urmare, Curtea a reținut că procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condițiilor astfel stabilite în normele de drept substanțial consacrate de dispozițiile art. 112 și 112^1 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, și bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

17. Așa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, Curtea a constatat că singura situație posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparținând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obținut, cu condiția ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) și (5) din Codul penal, în situația în care persoana căreia îi aparțin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurența valorii acestora. Așa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcționează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activități infracționale și, în același timp, garantează că astfel de activități nu aduc venituri (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunțată în Cauza Rummi împotriva Estoniei, paragraful 103).

18. Curtea a reținut că dispozițiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menționate anterior, cu condiția ca persoana condamnată să fi săvârșit una dintre infracțiunile limitativ enumerate în art. 112^1 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, și dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situații, măsura confiscării extinse este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții prevăzute în art. 112^1 alin. (2) din Codul penal, și anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit și instanța are convingerea că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 112^1 alin. (1) din Codul penal. Cât privește bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse și care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terțul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deține controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinței unui cuplu, în condițiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viață nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracțională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, ci este o consecință a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinței bunurilor, precum și a obiectivului de interes general urmărit (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunțată în Cauza Aboufadda împotriva Franței, paragrafele 21-34).

19. Așa fiind, ținând seama de condițiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse și de exigențele penale mai sus arătate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece ele au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în așa fel încât, așa cum însăși Constituția dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condițiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni. Or, prin infracțiune se înțelege, potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Mai mult decât atât, Curtea a mai reținut că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluției legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016.

20. Tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.

21. Având în vedere toate acestea, Curtea a reținut că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

22. Astfel, prin decizia menționată mai sus, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Curtea a constatat, așadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât și cu privire la ducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi și libertăți, o primă condiție de admisibilitate a contestației fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestația fiind prezumat.

23. Pe fond, Curtea a reținut că sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta și neregularitățile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, așadar, toate mențiunile pe care trebuie să le conțină ordonanța procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Așa încât, judecătorul de drepturi și libertăți va proceda la verificarea condițiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea și întinderea prejudiciului, precum și corelația dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor și tipul de creanțe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerințele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanța de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiții, Curtea a reținut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de ducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiții, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanței procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate și temeinicie, cât și al modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, așadar, al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorități judiciare a acestor acte procedurale și procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestația se soluționează cu citarea celui care a formulat contestație, contradictorialitatea și dreptul la apărare fiind garantate.

24. Totodată, Curtea a constatat că, în condițiile în care sechestrul și poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancțiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reținute nici criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție - art. 23 alin. (11) din Constituție [

]. De altfel, prezumția de nevinovăție constituie suportul dreptului la apărare și, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumției presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existența vinovăției, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

25. Așadar, față de faptul că sechestrul și poprirea sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancțiuni penale, Curtea a constatat că prevederile art. 23 din Constituție privind libertatea individuală nu au incidență în cauză, neavând nicio concludență pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.

26. De asemenea, tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a reținut că, prin instituirea sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a constatat că sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [ art. 252 alin. (2), (3), (4) și (5) din Codul de procedură penală ] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [ art. 252 alin. (9) din același cod]. Așadar, interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal.

27. Curtea a statuat că dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituție, conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate nu este însă un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exercițiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală. Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea a reținut condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului. Așa fiind, Curtea a constatat că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar.

28. Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, în acord cu art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror, cât și împotriva modului de ducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data ducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, neputându-se susține că este afectat dreptul la apărare.

29. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, tot prin Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, Curtea a constatat că și acestea au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor.

30. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, Curtea a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru.

31. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

32. Referitor la norma juridică a cărei neconstituționalitate era invocată în cauză, Curtea a constatat că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii infracțiunilor reglementate în capitolul III al Legii nr. 78/2000 intitulat Infracțiuni și care este structurat în secțiunea 1 unde se regăsesc categoriile de infracțiuni - art. 5, în secțiunea a 2-a unde se regăsesc infracțiunile de corupție - art. 6-9, în secțiunea a 3-a unde se regăsesc infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție - art. 10-16, în secțiunea a 4-a unde au fost reglementate infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dar care au fost abrogate prin art. 79 pct. 10 din titlul II al Legii nr. 187/2012 - art. 17-18, și în secțiunea 4^1 unde se regăsesc infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene - art. 18^1-18^5. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

33. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 44 din Constituție, Curtea a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

34. În ceea ce privește susținerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare și de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge și nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-și angaja un avocat, chiar și pe parcursul acestei proceduri necontencioase.

35. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, Curtea a reținut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată prin decizia mai sus invocată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Maria Ciceo în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1.1 al Tribunalului Cluj - Secția penală și constată că prevederile art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 26 septembrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop