DECIZIE nr. 644/2021

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, ale titlului I capitolul III - „Dispoziții generale privind procedura judiciară“, ale art. 63 lit. a) și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Nicolae Stanciu în Dosarul nr. 1.552/1/2018 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.461D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.999D/2018, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, ale titlului I capitolul III - „Dispoziții generale privind procedura judiciară“ și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.999D/2018 la Dosarul nr. 1.461D/2018, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și menținerea jurisprudenței instanței de control constituțional în materie. Invocă, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 1.376 din 26 octombrie 2010 și nr. 225 din 15 martie 2012. Totodată, apreciază că dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu încalcă prevederile art. 132 din Constituție. Arată că Direcția Națională Anticorupție a fost concepută ca o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Reține că, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, „Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii“. Arată că Direcția Națională Anticorupție se află în subordinea procurorului general, potrivit principiului controlului ierarhic superior. Reține, de asemenea, că, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, procurorii își desfășoară activitatea în baza principiul controlului ierarhic, dar și în baza principiului legalității și al imparțialității, așa încât dispozițiile criticate constituie o reflectare a acestor principii constituționale și o subliniere a naturii acestei direcții. Constată, așadar, că dispozițiile constituționale invocate nu sunt încălcate, având în vedere rațiunea edictării actului normativ de înființare a acestei direcții, legiuitorul fiind pe deplin legitimat să înființeze și să organizeze această structură. Apreciază că dispozițiile criticate nu aduc atingere nici dreptului la un proces echitabil și principiului imparțialității. În acest sens, consideră că drepturile inculpatului nu sunt afectate în faza de urmărire penală de faptul că respectiva cauză penală este instrumentată de un anumit procuror desemnat de conducătorul parchetului în mod obiectiv, având în vedere criterii administrative, iar nu prin repartizarea aleatorie, astfel cum este stabilit prin regulamentul de organizare și funcționare, pentru instanțele de judecată. Reține că, pe parcursul urmăririi penale, partea are dreptul la apărător, la cunoașterea actelor procesuale întocmite de procuror, se poate adresa cu plângere împotriva actelor și măsurilor dispuse de procuror, în fața judecătorului de cameră preliminară și în fața instanței de judecată, în toate căile de atac ordinare și extraordinare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 2 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.552/1/2018, Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, ale titlului I capitolul III - „Dispoziții generale privind procedura judiciară“, ale art. 63 lit. a) și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepția a fost ridicată de Nicolae Stanciu în procedura de cameră preliminară.

8. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, ale titlului I capitolul III - „Dispoziții generale privind procedura judiciară“ și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepția a fost ridicată de Gabriel Oprea în procedura de cameră preliminară.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituție, „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“. Referitor la aceste prevederi din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat că ele stabilesc o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv puterii executive, care, în activitatea de legiferare trebuie să respecte Constituția țării și să asigure calitatea legislației. Este evident că, pentru a fi aplicat în înțelesul său, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil și totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013 ). Totodată, autorii rețin că, referindu-se la atributele esențiale ale unei norme legale, Curtea Constituțională a subliniat în jurisprudența sa că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea, precizia și previzibilitatea, care presupun ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin mai multe hotărâri, că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale, adică să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Tot astfel, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă. Plecând de la aceste imperative, arată că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede în art. 6 alin. (1) următoarele: „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului“. Referitor la modul de redactare a normelor legale, art. 8 alin. (4) din aceeași lege prevede că „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor“. Cu privire la stil, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune că „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Având în vedere toate cele precizate, autorii excepției susțin că dispozițiile criticate nu satisfac aceste exigențe, întrucât acestea utilizează formulări generale și nu instituie la nivelul legislației primare un principiu obiectiv, aleatoriu, de distribuire a dosarelor în faza de urmărire penală.

10. Cu privire la încălcarea dispozițiilor constituționale privind dreptul la un proces echitabil, rețin că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituție, „Părțile au dreptul la un proces echitabil

“. De asemenea, art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil

de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî

asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa“. Tot astfel, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil

în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege“. Susțin că încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultă, în primul rând, din imprecizia și lipsa de previzibilitate a textelor de lege criticate, deficiențe care nesocotesc implicit și principiul legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. Or, încălcarea principiului legalității afectează și dreptul la un proces echitabil, drept care, inter alia, presupune și conformarea la regulile fundamentale care guvernează procesul penal.

11. Susțin că modalitatea concretă și neunitară de repartizare a cauzelor în faza de urmărire penală, în absența unor instrumente legale de verificare, scapă oricărui control judiciar și naște suspiciunea de lipsă de imparțialitate, care viciază și echitatea procedurii, încă din faza de început a procesului penal. Cât privește încălcarea principiului imparțialității, invocă dispozițiile art. 132 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției“. Arată că imparțialitatea este componentă a unui proces echitabil, constituie garanția încrederii în magistrați și instituțiile judiciare. Esența sa rezidă în obligația magistratului de a se manifesta în același mod față de toți participanții la proces și de a nu avea o atitudine unilaterală, susceptibilă să aducă atingere spiritului de obiectivitate, nepărtinire și echidistanță. Rețin că instanța de la Strasbourg a statuat, cu valoare de principiu, că imparțialitatea se definește prin „absența prejudecăților sau părerilor preconcepute“, presupunând atât o apreciere din punct de vedere subiectiv - ce are în vedere convingeri sau interese personale -, cât și obiectiv, în sensul oferirii de garanții suficiente pentru a exclude o îndoială motivată din această perspectivă.

12. Analizând dispozițiile Legii nr. 304/2004, cu precădere ale art. 11, arată că doar activitatea de judecată este guvernată de principiul distribuirii aleatorii a dosarelor. Deși este o componentă a procesului penal, procedura derulată în fața organelor de urmărire penală nu este supusă regulii repartizării aleatorii. Or, în opinia autorilor excepției, câmpul de acțiune al imparțialității vizează toate activitățile întreprinse în legătură cu instrumentarea unei cauze penale, din momentul înregistrării acesteia la organul judiciar și până la momentul finalizării sale definitive. Prin urmare, apreciază că, inclusiv în activitatea incipientă de repartizare a dosarului la un procuror de caz, este necesar să existe garanții care să asigure efectivitatea acestui principiu constituțional. Consideră că lipsa în legislația primară a unei reguli fundamentale, similare celei aplicabile la instanțele judecătorești, încalcă norma constituțională enunțată. Sub acest ultim aspect, consideră că organizarea piramidală a parchetelor și supunerea activității procurorilor principiului controlului ierarhic nu pot constitui un impediment în sensul precizat mai sus, dat fiind imperativul echității procedurii judiciare.

13. Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori reține, în opinia formulată în Dosarul nr. 1.461D/2018, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 63 lit. a) și ale art. 81, precum și dispozițiile generale privind procedura judiciară cuprinse în titlul I capitolul III din Legea nr. 304/2004 nu afectează dreptul părții la un proces echitabil și nu intră în contradicție cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiv cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, apreciază că textele de lege criticate nu afectează principiul imparțialității, nefiind în contradicție cu prevederile art. 132 alin. (1) din Constituție. Judecătorul de cameră preliminară consideră că drepturile inculpatului în faza urmăririi penale nu sunt afectate de împrejurarea că respectiva cauză este repartizată unui procuror, fără a urma aceeași modalitate de repartizare aleatorie, similară fazei de judecată.

14. Tribunalul București - Secția I penală opinează, în Dosarul nr. 1.999D/2018, că art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 și, respectiv, art. 81 din Legea nr. 304/2004 sunt norme legislative clare și previzibile ce reglementează în concret procedura distribuirii dosarelor către procurori în raport cu o serie de criterii obiective cuprinse, ca atare, în regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C/2015. Din această perspectivă, apreciază că a fost voința legiuitorului să facă această distincție în procesul de legiferare - distribuire și, respectiv, repartizare aleatorie -, voință care nu contravine în niciun mod Legii fundamentale și exigențelor convenționale. Reține că în practica judiciară s-a statuat că lipsa de imparțialitate sau independența organelor de urmărire penală nu poate fi prezumată, ci este necesar a fi dovedită prin mijloace puse la dispoziția procurorului prin diverse modalități - recuzare sau sesizarea inspecției judiciare. Totodată, apreciază că distribuirea dosarului unui procuror, care avea și calitatea de inspector, nu înlătură/diminuează în niciun mod echitatea procedurii privind distribuirea dosarelor în faza urmăririi penale. Consideră că prevederile art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 81, precum și dispozițiile generale privind procedura judiciară cuprinse în titlul I capitolul III din Legea nr. 304/2004 nu afectează dreptul părții la un proces echitabil și nu intră în contradicție cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Apreciază, totodată, că textele de lege criticate nu afectează principiul imparțialității, nefiind în contradicție cu prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispozițiile art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale titlului I capitolul III (art. 10-17), ale art. 63 lit. a) și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Față de motivele de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile art. 11, ale art. 63 lit. a) și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile criticate au următorul conținut: – Art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002: „Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.“;

– Art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002: „Atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;“;

– Art. 11 din Legea nr. 304/2004: „Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.“;

– Art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004: „Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;“;

– Art. 81 din Legea nr. 304/2004: „(1) Parchetul Național Anticorupție își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic.

(2) Parchetul Național Anticorupție este independent în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.“

19. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, și art. 132 alin. (1), potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [

] de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [

] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.“, precum și dispozițiile art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil [

] în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege“.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.»“, a admis obiecția și a constatat că acestea sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori“ din conținutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privința procurorilor, ignoră specializarea acestora și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum și a principiului controlului ierarhic.

21. Ținând seama de importanța domeniului reglementat, Curtea a reținut în considerentele deciziei precitate, paragrafele 285-291, că repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanțiile legale ale imparțialității justiției.

22. Analizând statutul judecătorului, Curtea a reținut că acesta este reglementat la nivel constituțional în secțiunea 1 - Instanțele judecătorești a capitolului VI - Autoritatea judecătorească din titlul III - Autoritățile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar art. 124 - Înfăptuirea justiției, la alin. (3), prevede că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“. Din coroborarea normelor constituționale rezultă că independența justiției, principiu fundamental consacrat de Constituție, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituțională, care se referă la autoritatea care înfăptuiește justiția - instanța judecătorească, și componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existența unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanțe, nu poate decide asupra competențelor lor specifice prevăzute prin lege, existența unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătorești, existența unor fonduri bănești suficiente pentru desfășurarea și administrarea activității de judecată, procedura de numire și promovare în funcție a magistraților și, eventual, perioada pentru care sunt numiți, condiții de muncă adecvate, existența unui număr suficient de magistrați ai instanței respective pentru a evita un volum de muncă excesiv și pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporțională cu natura activității, repartizarea imparțială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociații ce au ca principal obiect protejarea independenței și a intereselor magistraților etc. (în același sens, a se vedea Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 95).

23. Curtea a reținut, totodată, că repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ține de organizarea judiciară, însă principalul său scop - garantarea dreptului părților la un proces echitabil - justifică opțiunea legiuitorului de a îngloba această garanție în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.

24. Pe de altă parte, Curtea a constatat că statutul procurorului este determinat de dispozițiile art. 132 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive“ ( Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 octombrie 2002).

25. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenție ( Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragrafele 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 238); mai mult, această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 17). În consecință, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.

26. În temeiul Constituției și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție ( art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

27. Totodată, Curtea a reținut că procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției ( Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, Curtea a reținut că nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic.

28. În aceste condiții, Curtea a constatat că repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanța controlului ierarhic, fiind necesar să se mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.

29. Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori“ din conținutul tezei a doua a acestei norme.

30. În raport cu criticile formulate de autori, Curtea reține că cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

31. De asemenea, Curtea reține, în baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale și a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experiența acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.

32. Astfel, în Croația, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncți lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă și independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeași lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcție de tipul de cazuri, ținând cont de diviziunea proporțională a muncii. În Finlanda, secțiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menționează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărțirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluționare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secțiunea 20 din aceeași lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părților de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparțială și promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulți procurori să lucreze la același caz, determinând și diviziunea sarcinilor între aceștia. La fel, și procurorul-șef poate stabili ca mai mulți procurori din subordinea sa să lucreze la același caz. Secțiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabilește că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ținând cont de stadiul pregătirii lor și de gradul de dificultate al speței. În Letonia, conform definiției din secțiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o decizie a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secțiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este șeful organului de cercetare penală sau al unei secții al acestuia ori adjunctul șefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfășurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 pct. 2 din aceeași secțiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura și să conducă urmărirea penală. Secțiunea 37 alin. 1 stabilește că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigația în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secțiunea 46 alin. 2 pct. 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției desemnează procurori să desfășoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date și de procurorul general, precum și de adjunctul său. Aceștia pot încredința sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției. Totuși, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredințată procurorului-șef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experiența sa, precum și complexitatea și volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el și adjuncții săi. El poate schimba oricând această repartizare și poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secțiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară și organizarea sistemului de justiție prevede că Biroul procurorilor-șefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-șefi. Secțiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraților stabilește că șeful parchetului distribuie munca între magistrații care lucrează în parchetul său. Secțiunea 46 definește noțiunea de „muncă adecvată“ ca fiind orice sarcină care este încredințată magistraților ținând seamă de abilitățile și cunoștințele acestora, cu excepția cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăște în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităților, precum și experiența profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, ținând cont de natura specifică a dosarelor privind corupția, acestea sunt distribuite de către șefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competență. Sunt luate în considerare experiența dobândită în soluționarea acestui tip de spețe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea și experiența în ceea ce privește cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupției. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public definește Departamentul central de investigații și acțiuni penale ca fiind un organ care coordonează și dirijează ancheta și prevenirea infracțiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competențele de investigare ale departamentului, menționând la lit. h infracțiunile de corupție pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil și de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului [lit. b)]. Art. 68 alin. 1 lit. m) stabilește că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncți din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g) precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanță motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-șef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine și instrucțiuni. Conform lit. f), acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district și fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m) se precizează că procurorul-șef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activității procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătățească funcționarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii și să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără și repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă și publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporționalității, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă și posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieții personale și familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condițiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condițiilor statutului menționat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar și ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alți procurori, din aceleași unități sau din unități diferite, prin decizie a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabilește că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ținând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor și diviziunea proporțională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absență prelungită, detașare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-șef. În funcție de natura și complexitatea cauzei individuale, procurorul-șef poate numi alți procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând și modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoștințele, calificările și experiența fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanța locală și sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că șeful Centrului de informații pentru experți pregătește un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, șeful Centrului de informații pentru experți trebuie să se consulte cu șeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă șeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligații urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privință. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracțiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluționate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită și specializarea, trebuie indicată și ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluționeze alte cazuri. Programul anual stabilește tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de șeful parchetului. Conform art. 68, șeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Șeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unități organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ținând seama de timpul estimat necesar pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor și succesul urmăririi penale, precum și de programul de lucru și de cauzele preconizate ale procurorului. Șefii de parchet, adjuncții acestora, șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competența unității pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigații în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuși, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporțională din aceste cazuri este distribuită și procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluționarea unui dosar pot coopera și alți procurori. Art. 70 stabilește că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex și dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menționat necesită o analiză mai îndelungată și concentrată, șeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalității volumului de muncă al procurorilor, precum și cu natura și semnificația cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul și persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-șef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competența specială sau specializarea, dar se ține cont și de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se menționează că dosarele care ajung la Parchetul Național pentru Investigații sunt distribuite de șeful parchetului. În principiu, toți procurorii au rang egal, dar în practică șeful parchetului ține cont de experiența, specializarea și abilitățile fiecărui procuror în parte. În general, activitățile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârșit.

33. În mod similar legislației statelor europene menționate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că „Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție îndeplinește următoarele atribuții: […] b) urmărește repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea și pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea și operativitatea soluționării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcției; […]“, iar, potrivit art. 8 lit. e), „Procurorii șefi adjuncți ai Direcției Naționale Anticorupție au următoarele atribuții: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, nivel central;“, art. 30 lit. b) din același regulament prevăzând că „Procurorul șef secție are următoarele atribuții: […] b) urmărește și răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii și prezentului regulament; [

]“.

34. În aceste condiții, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic, Curtea constată că motivele de neconstituționalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Stanciu în Dosarul nr. 1.552/1/2018 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, respectiv de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 33.627/3/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 2 și ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și ale art. 11, ale art. 63 lit. a) și ale art. 81 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 octombrie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu