DECIZIE nr. 386/2021

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Fotbal Club Universitatea Craiova - S.A. (în insolvență) și de Societatea Valorificare Creanțe - S.R.L. (în faliment) în Dosarul nr. 25.171/3/2017 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.065D/2018.

2. La apelul nominal răspunde, pentru părțile Club Sportiv U Craiova - S.A., Club Sportiv Universitatea din Craiova și Mihai Rotaru, domnul avocat Mihai Maxim, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc autoarele excepției de neconstituționalitate și celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul Curții Constituționale nr. 80D/2019, având un obiect identic al excepției de neconstituționalitate, ridicată de Minodora Cimpu în Dosarul nr. 15/318/2017 al Tribunalului Gorj - Secția I civilă.

4. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că, în Dosarul Curții Constituționale nr. 80D/2019, partea Gheorghe Cimpu a depus la dosar note scrise, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate.

6. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 2.065D/2018 și nr. 80D/2019, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 80D/2019 la Dosarul nr. 2.065D/2018, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 462 din 11 iulie 2019.

8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie, concretizată, cu titlu exemplificativ, prin Decizia nr. 870 din 26 noiembrie 2020.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

9. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 25.171/3/2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Fotbal Club Universitatea Craiova - S.A. (în insolvență) și de Societatea Valorificare Creanțe - S.R.L. (în faliment) cu prilejul soluționării unei cereri de recuzare.

10. Prin Încheierea nr. 161 din 7 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 15/318/2017, Tribunalul Gorj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Minodora Cimpu cu prilejul soluționării unei cereri de completare a unei încheieri de recuzare, pronunțată de Tribunalul Gorj.

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că norma de lege criticată este imprecisă și inadecvată, întrucât utilizează expresia „când există alte elemente“, lăsând la aprecierea magistratului învestit cu cerere de recuzare posibilitatea de a stabili în mod arbitrar elementele care nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea unui alt coleg magistrat, creându-se în același timp posibilitatea de a se înlătura elemente obiective care nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea unui alt coleg magistrat. Apreciază astfel că art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă este neconstituțional dacă este interpretat în sensul în care această dispoziție exclude din sfera elementelor întemeiate ce nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului mențiunile neadevărate făcute de judecător în înscrisurile acestuia, raportat la ceea ce se regăsește în dosar.

12. În ceea ce privește garanția de imparțialitate, privită din perspectiva art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, învederează faptul că instanța de la Strasbourg indică faptul că imparțialitatea unui tribunal trebuie determinată potrivit unui demers subiectiv și unuia obiectiv, analizate în raport cu fiecare magistrat din complet (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Klein și alții împotriva Olandei). Instanța europeană ridică la rang de principiu necesitatea existenței până și a aparenței de imparțialitate, necesară pentru a nu afecta încrederea publică pe care, într-o societate democratică, trebuie să o inspire instanțele judecătorești (Hotărârea din 25 iunie 1992, pronunțată în Cauza Thorgeirson împotriva Islandei).

13. Or, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă nu stabilesc cu certitudine faptul că situațiile în care judecătorul nu asigură părților din proces principiul contradictorialității în raport cu toate observațiile pertinente formulate într-o cauză pendinte reprezintă elemente ce înlătură prezumția de imparțialitate. Cu toate că norma criticată urmărește un scop legitim, iar principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă, în speță există posibilitatea ca norma criticată să fie interpretată în mod arbitrar chiar și în situația în care motivele mai sus referite afectează în substanța sa imparțialitatea de care se bucură magistratul judecător (așa cum este apreciată aceasta din punct de vedere subiectiv și, respectiv, obiectiv).

14. Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul Curții Constituționale nr. 2.065D/2018, opinează că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât criticile invocate vizează, în realitate, interpretarea prevederilor legale din Codul de procedură civilă, respectiv omisiunea legiuitorului de a stabili situațiile susceptibile de a înlătura imparțialitatea judecătorului. Or, aceste aspecte ce țin de modul de aplicare și de interpretare a normelor criticate nu pot fi convertite în vicii de constituționalitate menite să justifice contrarietatea acestora cu dispozițiile din Legea fundamentală invocate.

15. Tribunalul Gorj - Secția I civilă, în Dosarul Curții Constituționale nr. 80D/2019, apreciază că prevederile criticate din Codul de procedură civilă nu contravin dispozițiilor constituționale invocate. Instanța observă că prin criticile formulate se urmărește, pe de o parte, să fie reglementat un nou motiv de recuzare și, de asemenea, să fie enumerate în conținutul textului criticat elementele care nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, aspecte care intră însă în competența legiuitorului, iar, pe de altă parte, se solicită instanței constituționale să stabilească dacă poate fi apreciată ca motiv de recuzare, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, acea situație în care judecătorul a făcut mențiuni neadevărate în înscrisuri. Or, acest ultim aspect privește modalitatea de aplicare și interpretare a legii, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile avocatului prezent, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații (…):

13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.“

20. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea normei juridice, ale art. 11 alin. (1), potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.“, și ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, coroborate cu art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 alin. (1) care consacră dreptul la apărare, ale art. 124 - Înfăptuirea justiției și celor ale art. 126 - Instanțele judecătorești.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile de lege criticate din Codul de procedură civilă au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale invocate și în prezenta cauză, în acest sens fiind, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 399 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 12 august 2019, Decizia nr. 462 din 11 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 28 octombrie 2019, Decizia nr. 552 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2020, sau Decizia nr. 870 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 februarie 2021, decizii prin care Curtea a constatat constituționalitatea acestor prevederi în raport cu criticile formulate.

22. Curtea reține astfel că prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă instituie cazuri de incompatibilitate a judecătorilor, precum și reguli privind recuzarea. Aceste prevederi respectă principiile previzibilității și accesibilității, iar posibilitatea de a formula o cerere de recuzare, atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea persoanei recuzate, constituie o garanție a asigurării imparțialității și, implicit, a dreptului la un proces echitabil și chiar protejează persoana care formulează cererea de recuzare, legiuitorul neputând enumera exhaustiv toate cazurile concrete în care pot interveni motive de recuzare pentru lipsa de imparțialitate.

23. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, paragraful 35). În același sens, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

24. Analizând din această perspectivă textul de lege criticat, prin deciziile precitate, Curtea a reținut că acesta reglementează un caz de incompatibilitate a judecătorului, respectiv cazul în care există elemente, altele decât cele reglementate expres prin art. 42 pct. 1-12 din Codul de procedură civilă, ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. În legătură cu susținerile referitoare la lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, Curtea a reținut că acesta nu trebuie analizat în mod izolat, ci în corelație cu celelalte 12 puncte cuprinse în aceeași prevedere legală, care reglementează tot atâtea elemente concrete care pot conduce la incompatibilitatea judecătorului. Din acest punct de vedere, includerea la pct. 13 și a „altor elemente“ care pot naște îndoieli cu privire la imparțialitate reprezintă o veritabilă normă de protecție a persoanei care formulează cererea de recuzare, prin lărgirea sferei cazurilor de incompatibilitate cu orice alte elemente concrete care pot fi probate, de către persoana interesată, de natură a prilejui îndoieli asupra imparțialității judecătorului.

25. Așa cum s-a reținut și în jurisprudența citată a Curții Constituționale sau în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, astfel încât legiuitorul nu are posibilitatea să enumere toate cazurile în care poate interveni incompatibilitatea judecătorului. În sensul jurisprudenței Curții Constituționale, previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 47, precum și Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că nu pot fi reținute susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție referitor la principiul legalității, în componenta sa privind calitatea legii.

26. De asemenea, în jurisprudența sa mai sus menționată, referitor la cererea de recuzare, Curtea a stabilit că judecarea acesteia nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanța pronunțând în ședință publică o încheiere asupra recuzării, prin aceasta legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri. Cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului liber la justiție.

27. Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 51 alin. (1) din Codul de procedură civilă, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată“, iar judecătorul sau părțile sunt ascultate numai „dacă se apreciază că este necesar“, în vederea împiedicării tergiversării soluționării cererii de recuzare și, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată. Potrivit doctrinei, momentul la care partea interesată a cunoscut existența motivului de recuzare constituie o împrejurare de fapt, care va fi apreciată de instanța care soluționează cererea. Însă, pentru a evita abuzul, partea trebuie să probeze nu doar cazul de incompatibilitate, ci și împrejurările în care a luat cunoștință de acesta, astfel încât să se poată determina când a aflat că judecătorul este incompatibil. Așadar, modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziții reprezintă o opțiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple de recuzare, care să preîntâmpine cererile șicanatorii, de natură să tergiverseze soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei. Legiuitorul, asigurând dreptul la apărare al părților, a mai prevăzut la art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Prin urmare, Curtea a reținut că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3), și nici dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție.

28. Curtea a constatat totodată că textul de lege criticat din Codul de procedură civilă reprezintă norme de procedură, prin intermediul cărora legiuitorul a instituit cadrul legal pentru exercitarea dreptului procedural de recuzare, în deplin acord cu dispozițiile art. 124 privind înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Fotbal Club Universitatea Craiova - S.A. (în insolvență) și de Societatea Valorificare Creanțe - S.R.L. (în faliment) în Dosarul nr. 25.171/3/2017 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, precum și de către Minodora Cimpu în Dosarul nr. 15/318/2017 al Tribunalului Gorj - Secția I civilă și constată că prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și Tribunalului Gorj - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 iunie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora