DECIZIE nr. 838/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienți - S.R.L. din Târgu Mureș în Dosarul nr. 5.469/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureș - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 189D/2018.

2. La apelul nominal, se prezintă, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Bogdan Mărculeț din Baroul București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia. Se arată că prevederile legale criticate nu permit alegerea obligației fiscale care urmează să fie stinsă, neținând cont de termenul de plată prevăzut tot de Codul de procedură fiscală. În realitate, este o procedură de executare silită mascată. Organele fiscale sting obligațiile fiscale în funcție de data la care obligația fiscală a fost comunicată contribuabilului, și nu în funcție de termenul scadent. Trebuie, totuși, făcută o diferență între scadență și termenul de plată. În acest fel, se ajunge la afectarea atât a dreptului de proprietate, cât și a accesului liber la justiție. Nefiind un act clasic de executare silită, nu există o modalitate de atacare a actului de executare silită. Se arată că se mai încalcă și art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa privind principiul securității raporturilor juridice.

4. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Astfel, se arată că legiuitorul are libertatea de a stabili o anumită ordine de preferință în ceea ce privește stingerea obligațiilor fiscale. De altfel, există o cale de atac prevăzută de art. 260 din Codul de procedură fiscală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 23 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5.469/320/2017, Judecătoria Târgu Mureș -Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienți - S.R.L. din Târgu Mureș într-un dosar având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât în aplicarea acestor dispoziții se ajunge, în mod mediat, la executarea silită a unor creanțe anterior expirării termenului lor de plată, în dauna unor creanțe deja scadente. Cu alte cuvinte, dacă organul fiscal este nevoit să stingă, pe de o parte, diferențe de obligații fiscale principale stabilite de către organul fiscal prin decizie de impunere, iar, pe de altă parte, obligații fiscale principale ajunse la scadență, se ajunge la situația în care sunt considerate mai „vechi“ diferențele de obligații fiscale (iar, în consecință, acestea sunt stinse cu prioritate), chiar dacă acestea beneficiază de un termen de plată mai mare, conform dispozițiilor art. 156 din Codul de procedură fiscală. Dat fiind faptul că permite organelor fiscale să execute silit o creanță care este încă neexigibilă, mecanismul stingerii obligațiilor fiscale îngrădește în mod flagrant dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea deciziei de impunere, golindu-l propriu-zis de conținut.

7. Judecătoria Târgu Mureș - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța consideră că partea interesată are posibilitatea de a contesta modalitatea de imputare a sumelor achitate către organul fiscal competent conform criteriului vechimii obligației fiscale, astfel cum este acesta reglementat prin textul legal criticat, fie pe calea contenciosului administrativ, fie pe calea contestației la executare, cum de altfel a și procedat în prezenta cauză. Prin urmare, nu poate fi reținută o încălcare a accesului liber la justiție, persoana interesată având mijloacele legale pentru a putea beneficia de ocrotirea dreptului său de proprietate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următoarea formulare: „(3) În scopul stingerii obligațiilor fiscale, vechimea acestora se stabilește astfel: [

] b) în funcție de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferențele de obligații fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii;“.

12. Curtea observă că dispozițiile legale criticate au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/201 6, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 6 decembrie 2016. Însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate înainte de modificarea menționată, întrucât continuă să își producă efecte juridice în cauză.

13. Dispozițiile art. 156 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, la care fac referire prevederile legale criticate, au următoarea formulare: „(1) Pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite prin decizie potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării deciziei, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare, inclusiv.“

14. Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private și ale art. 139 privind impozitele, taxele și alte contribuții.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în fapt, în anul 2016, autoarei excepției de neconstituționalitate i-au fost stabilite de către A.N.A.F. obligații fiscale suplimentare de plată. Autoarea excepției a formulat o contestație fiscală care a fost soluționată la sfârșitul anului 2016 și prin care s-a dispus:

a) respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate cu privire la obligațiile fiscale în valoare totală de 436.459 lei; b) desființarea parțială a deciziei de impunere cu privire la obligațiile fiscale în valoare totală de 429.118 lei. În urma unui nou control, organul fiscal a emis în luna martie 2017 un raport de inspecție fiscală și o nouă decizie de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 317.518 lei.

16. Autoarea excepției de neconstituționalitate a arătat că în momentul în care a dorit să achite obligațiile curente, aferente lunii februarie 2017, menționând în cuprinsul ordinului de plată în mod expres obligațiile fiscale pe care dorește să le stingă, organul fiscal a procedat la stingerea obligațiilor din decizia de impunere din 2016, prevalându-se de dispozițiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, folosind criteriul vechimii obligației fiscale pentru determinarea ordinii stingerii acestora. În aceste condiții, a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 165 din Codul de procedură fiscală, prin raportare la dreptul de proprietate privată și la încălcarea art. 136 alin. (5) și art. 139 din Constituție, Curtea reține că dreptul de proprietate privată este un drept fundamental, garantat de art. 44 din Constituție. Aceste dispoziții constituționale, în deplin acord cu cele prevăzute de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, permit posibilitatea instituirii unor limite legale de exercitare a dreptului de proprietate, pentru protejarea unor interese publice, în interes economic, general sau fiscal, cu condiția ca aceste limitări legale să nu atingă însăși substanța dreptului de proprietate.

18. În argumentarea încălcării art. 44 din Constituție, se susține că prin aplicarea art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală se încalcă dreptul de proprietate de care se bucură contribuabilul în ceea ce privește sumele de bani datorate/plătite către stat. Totodată, se apreciază că mecanismul impus de dispozițiile art. 165 din Codul de procedură fiscală reprezintă o executare forțată a unei creanțe neexigibile, care golește de conținut dreptul de proprietate al contribuabilului, prin ignorarea dreptului de dispoziție de care acesta beneficiază.

19. Or, art. 165 din Codul de procedură fiscală stabilește ordinea stingerii obligațiilor fiscale. Obligațiile fiscale se sting în ordinea vechimii acestora. Alin.(3) al art. 165 reglementează modalitatea în care se stabilește vechimea obligațiilor fiscale, în scopul stingerii acestora:

a) în funcție de scadență, pentru obligațiile fiscale principale; b) în funcție de data comunicării, pentru diferențele de obligații fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii.

20. Pentru obligațiile fiscale principale, Codul de procedură fiscală prevede cu precizie și claritate datele scadente. Ordinea stingerii acestora este în funcție de vechime. Pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligații fiscale accesorii, vechimea se calculează în funcție de data comunicării. Aceste obligații fiscale sunt stabilite prin acte administrative, decizii de impunere, care se comunică contribuabilului, iar în conținutul lor este indicată și data scadentă [60 de zile de la comunicare, potrivit art. 107 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală ].

21. Astfel, dispozițiile art. 165 din Codul de procedură fiscală nu aduc atingere dreptului de proprietate, întrucât stabilesc, în mod clar și precis, modalitatea de calcul al vechimii obligațiilor fiscale. Norma vine în sprijinul și în completarea dispozițiilor alin. (1) al art. 165 din Codul de procedură fiscală, conform cărora obligațiile fiscale se sting în ordinea vechimii acestora, reglementând modul de stabilire a vechimii obligațiilor fiscale.

22. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 177 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 28 iulie 2020, și Decizia nr. 88 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 27 iunie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 165 alin. (2) din Codul de procedură fiscală sunt constituționale prin raportare la dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție coroborate cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul legalității în materie fiscală, astfel încât stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului (a se vedea și Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012). Legiuitorul are libertatea de a edicta anumite norme prin care să instituie ordinea stingerii obligațiilor fiscale. De altfel, asemenea norme legale cu privire la instituirea unor reguli referitoare la plata cu prioritate a unor datorii ajunse la scadență se regăsesc și în Codul civil [spre exemplu, la art. 1.507-1.509 privind imputația plății].

23. Referitor la măsurile impuse de legiuitor cu privire la stingerea creanțelor fiscale, Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că rațiunea care a stat la baza unei astfel de soluții legislative a fost crearea unui climat de stabilitate și securitate juridică, precum și preocuparea statului de a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale indiferent de natura și cuantumul lor. O asemenea măsură este expresia obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetelor cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009).

24. Ca atare, faptul că legiuitorul a condiționat sau a stabilit o ordine de prioritate în ceea ce privește stingerea obligațiilor fiscale (în speță a diferențelor de obligații principale) nu este de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 44 și art. 56, ci are menirea să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligații legale și constituționale a persoanelor fizice sau juridice, și anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetul de stat sau la bugetele locale. Măsura apare cu atât mai justificată cu cât stabilirea diferențelor de obligații principale se face în urma unor inspecții fiscale care verifică corectitudinea declarațiilor fiscale ale agentului economic în cauză (a se vedea art. 131 din Codul de procedură fiscală ).

25. Prin Decizia nr. 554 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019, paragrafele 31-33, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili taxele și impozitele, precum și de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe art. 139 alin. (1) din Constituție. În aceeași decizie, Curtea a evocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că statul, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50).

26. De asemenea, pronunțându-se cu privire la acțiunile pe care statul le consideră necesare în vederea asigurării plății impozitelor și taxelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din 23 februarie 1995, pronunțată în Cauza Gasus Dosier - Und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, paragraful 60, următoarele: „[

] cauza de față privește dreptul statelor să adopte legi pe care le consideră necesare în scopul «asigurării plății taxelor» [

] În adoptarea unor astfel de legi, puterii legiuitoare trebuie să i se recunoască o largă marjă de apreciere, în special cu privire la problema dacă - și, în caz afirmativ, în ce măsură - autoritățile fiscale trebuie să fie plasate într-o situație mai bună pentru a executa datoriile fiscale decât poziția în care se află creditorii obișnuiți cu referire la executarea datoriilor comerciale. Curtea respectă opțiunea legiuitorului în asemenea privințe, cu excepția cazului în care aceasta este lipsită de orice fundament rezonabil“.

27. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 mai 2006, pronunțată în Cauza Riener împotriva Bulgariei, paragraful 119, a reținut că „Interesul public în recuperarea impozitelor neplătite de o asemenea valoare [estimată la 150.000 euro] poate justifica limitări adecvate ale drepturilor petentului. Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în instituirea și organizarea politicilor lor fiscale și să adopte măsurile menite să asigure plata impozitelor“ (instanța europeană a trimis, mutatis mutandis, la Hotărârea din 22 septembrie 1994, pronunțată în Cauza Hentrich împotriva Franței, paragraful 39).

28. Cu referire specifică la interesul unei mai eficiente colectări a impozitelor, Curtea reține că însăși existența statului și a instituțiilor sale este condiționată de disponibilitatea resurselor financiare. Din acest motiv, titlul IV al Constituției - Economia și finanțele publice -, precum și alte articole din Constituție conțin dispoziții care tratează acest aspect. Astfel, dacă art. 137 alin. (1) din Constituție prevede că „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege“, iar potrivit art. 139 alin. (1), „Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, art. 56 alin. (1) dispune că „Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice“.

29. De altfel, și Curtea Constituțională a reținut importanța constituțională a interesului public de a încasa creanțele bugetare. Astfel, în Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a făcut referire la existența unei abordări constante a instanței de contencios constituțional în sensul că adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifică un drept special, de preferință în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Tocmai acest drept special al statului întărește concluzia potrivit căreia interesul public al colectării taxelor și impozitelor are o greutate mare.

30. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că această critică de neconstituționalitate raportată la cele ale art. 44,

art. 56 și art. 136 alin. (5) din Constituție urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

31. În ceea ce privește susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu motivează în ce anume constă pretinsa contrarietate a reglementării criticate din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu norma de referință invocată, așa încât o atare critică, astfel formulată, nu poate fi primită. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, și Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Principiul previzibilității legii nu se opune însă ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

32. Cu privire la critica referitoare la imposibilitatea formulării contestației la executare împotriva modului de stingere a obligațiilor fiscale și imposibilitatea solicitării suspendării actului administrativ, Curtea reține că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cuprinde prevederi conform cărora orice act administrativ poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ. Totodată, se reglementează și contestația la executare cu posibilitatea suspendării executării silite, până la soluționarea definitivă a contestației actului administrativ ori a executării silite (art. 260). Aceste prevederi se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă care reglementează întoarcerea executării silite.

33. În speța dedusă judecății, Societatea E.ON Servicii Clienți - S.R.L. din Târgu Mureș apreciază că i-au fost executate silit sume care nu ajunseseră la scadență, sprijinindu-se pe interpretarea conform căreia cele două acte administrative, care sunt și titluri executorii, ca fiind unul în continuarea altuia. Or, în cazul de față, este vorba de două acte administrative distincte, care stabilesc obligații de plată în sarcina contribuabilului, ambele având calitatea de titluri executorii care au legătură cu aceeași perioadă inspectată. Chiar și în situația în care s-ar fi executat sume nedatorate încă, neajunse la scadență, nu ar însemna decât faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, prin aplicarea greșită sau abuzivă a acestora, aducându-se atingere dreptului de proprietate invocat. Acest aspect nu este echivalent însă cu neconstituționalitatea textului de lege, ci reprezintă doar o interpretare și aplicare greșită a actului normativ, iar aspectele pot fi soluționate pe calea contenciosului administrativ și nicidecum constituțional.

34. De altfel, prin Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 11 iunie 2020, Curtea a stabilit: „Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziția pronunțată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acțiune în instanță al contribuabilului nu este abolit, fiind chiar reconfirmat în ceea ce privește suspendarea executării actului administrativ fiscal. De altfel, persoana care a formulat contestația se poate adresa instanței de contencios administrativ împotriva deciziei organului fiscal competent de suspendare a soluționării contestației. Totodată, Curtea reține că nu se poate susține existența unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiție, textul de lege menționat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă.“

35. Ca atare, Curtea reține că art. 260 din

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală oferă contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești actul fiscal administrativ prin care s-au stabilit obligații fiscale.

36. În aceste condiții, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private și ale art. 139 privind impozitele, taxele și alte contribuții.

37. Referitor la dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienți - S.R.L. din Târgu Mureș în Dosarul nr. 5.469/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureș - Secția civilă și constată că prevederile art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Mureș - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 noiembrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae