DECIZIE nr. 826/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepție ridicată de Ileana Mihai Cristina și Ileana Mia în Dosarul nr. 2.560/86/2016 al Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.071D/2017.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autoarele excepției de neconstituționalitate au depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că stabilirea cotei impozitului prin hotărâre a consiliului local, ale cărui limite au fost trasate de legiuitor între 0,2 și 1,3%, este o expresie a prevederilor art. 139 alin. (2) din Constituție, fiind o măsură proporțională cu scopul urmărit, respectiv constituirea de resurse financiare la bugetele locale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 20 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.560/86/2016, Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepție ridicată de Ileana Mihai Cristina și Ileana Mia într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 227/2015.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate au fost adoptate de legiuitor cu încălcarea art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (2) și art. 56 alin. (2) din Constituție, deoarece nivelul concret al impozitului datorat nu poate fi determinat din cuprinsul art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cuantumul acestuia fiind lăsat la latitudinea autorităților locale, fiind astfel lipsit de accesibilitate, precizie și previzibilitate. Ca atare, este acordată posibilitatea unităților administrativ-teritoriale de a stabili niveluri diferite de impozitare, ceea ce conduce la o discriminare în ceea ce privește contribuțiile financiare între contribuabili, în funcție de localitatea în care dețin imobilul sau proprietatea, sau între persoanele fizice care produc venituri din folosința imobilului nerezidențial și persoanele fizice care nu produc niciun fel venituri. În acest context, are loc și o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum acest drept este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă prin prisma art. 20 din Constituție.

7. Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată

10. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, notele scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, care au următorul cuprins:

(1) Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi:

a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință;

b) valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință;

c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință.

14. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) în componența privind calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 44 alin. (2) referitor la dreptul de proprietate privată și ale art. 56 alin. (2)

privind așezarea justă a sarcinilor fiscale. De asemenea, sunt invocate prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 privind protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenție.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele criticate stabilesc modalitatea de calcul al impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice în funcție de destinația acestora. Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii, care poate fi: valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință; valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință; valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință. În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), criticate în prezenta cauză, impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art. 457, care prevede calculul impozitului pe clădirile rezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice.

16. Curtea observă că, în ceea ce privește cota concretă a impozitului pe clădiri, legiuitorul lasă această posibilitate autorităților deliberative de la nivel local, respectiv această cotă se stabilește prin hotărâre a consiliului local, iar la nivelul municipiului București această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București. Or, consiliul local este parte a autorităților administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală (a se vedea Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008). În acest sens, prevederile art. 120 și art. 121 din Constituție consacră principiul autonomiei locale și stabilesc că autoritățile administrației publice prin care acesta se realizează funcționează ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe în condițiile legii.

17. Față de această împrejurare, Curtea constată că soluția legislativă criticată este o aplicare a prevederilor constituționale ale art. 120 și art. 121 din Constituție, coroborate cu cele art. 137 alin. (1), referitoare la formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale autorităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice, precum și cu cele ale art. 139, potrivit cărora impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii.

18. Astfel, din analiza ansamblului legislativ ce reglementează taxele și impozitele locale, Curtea observă că prin Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, impozitele și taxele pe proprietate - impozitul pe clădiri și impozitul pe terenuri - sunt venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și al municipiului București.

19. Prin urmare, Curtea reține că autoritățile administrației publice locale, prevăzute la nivel atât constituțional, cât și legal, cunosc cel mai bine situația financiară a unităților administrativ-teritoriale, problemele economice și sociale concrete ce necesită cheltuieli de la bugetele locale și, implicit, nevoile privind alimentarea prin taxe și impozite a acestor bugete locale, precum și situația și capacitatea financiară a contribuabililor, context în care trebuie să aibă în vedere un just echilibru între interesul public local sau general și interesul individual, respectiv posibilitățile materiale ale contribuabililor comunității locale respective.

20. În ceea ce privește susținerea cu privire la faptul că prin intervenția autorităților locale cuantumul impozitului este lipsit de accesibilitate, precizie si previzibilitate, aceasta este neîntemeiată. Curtea observă că, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20, legea trebuie să întrunească cerințele de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituție - respectiv claritate, precizie, previzibilitate. Curtea a stabilit că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează (a se vedea în acest sens Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23). Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010), considerente care sunt aplicabile și în prezenta cauză, întrucât prevederile criticate obligă autoritățile locale să se încadreze între anumite marje de cote prevăzute de lege, nefiind lăsate exclusiv la latitudinea acestor autorități.

21. Cu privire la incidența art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).

22. În ceea ce privește pretinsa discriminare între contribuabili în raport cu anumite criterii, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 17 ianuarie 2005, reținând că la baza soluției legislative există o rațiune suficientă pentru instituirea unui regim juridic diferit, respectiv a impozitului progresiv, în raport cu numărul de clădiri deținute în proprietate, având în vedere că dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție prevăd că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale. Formula „așezarea justă a sarcinilor fiscale“ presupune, pe de o parte, să se țină seama de situația materială a contribuabililor, iar, pe de altă parte, de posibilitatea crescută a celor care dețin mai multe proprietăți de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice. Față de această împrejurare, Curtea reține că aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, diferențierea fiind dată de principiul autonomiei locale în materie financiară, însă această diferențiere nu conduce la încălcarea normelor constituționale invocate în susținerea excepției.

23. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate prin plata unor impozite, Curtea observă că, potrivit prevederilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar, potrivit art. 136 alin. (5), proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice, astfel încât legiuitorul este competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. De asemenea, în virtutea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, în condițiile prevăzute de lege și în concordanță cu principiile generale ale dreptului internațional. Însă aceste statuări nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții.

24. Prin urmare, prin instituirea unor taxe și impozite nu are loc o încălcare a dreptului de proprietate sau a normelor privind nivelul de trai decent al cetățenilor, legiuitorul fiind îndrituit să instituie un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea intereselor financiare ale statului, precum și calitatea vieții cetățenilor, fiind de natură a da eficiență concretă altor dispoziții din Constituție.

25. De asemenea, Curtea observă că art. 56 din Constituție consacră obligația fundamentală a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice. Principiul constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale implică un complex de condiții de care legiuitorul este ținut atunci când instituie anumite obligații fiscale în sarcina contribuabililor. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni. Însă așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice, și să țină cont, în același timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situația individuală și sarcinile sociale ale acestora ( Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 16 iulie 2013, și Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993) și în raport cu situația economico-financiară a țării.

26. Având în vedere dispozițiile constituționale mai sus menționate și considerentele expuse, Curtea reține că prevederile criticate nu sunt contrare principiilor constituționale invocate în susținerea excepției, deoarece legiuitorul, dând expresie politicii fiscale și bugetare, are deplina libertate de a stabili impozite și taxe, precum și cuantumul acestora, bineînțeles, cu condiția ca acestea să fie rezonabile și echitabile, cerințe pe care prevederile art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 le îndeplinesc, instituind în mod concret limitele și cotele în care autoritățile locale trebuie să se încadreze atunci când stabilesc impozitul pe clădiri, fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale mai sus menționate.

27. Distinct de acestea, cu privire la cele susținute de autoarele excepției de neconstituționalitate în notele scrise depuse direct la Curtea Constituțională, prin care sunt învederate aspecte noi cu privire la motivarea acesteia, Curtea are în vedere faptul că litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți. Prin urmare, invocarea în fața Curții a unor motive noi de neconstituționalitate, altele față de cele arătate și motivate prin ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de judecată a quo care a sesizat instanța de contencios constituțional, este inadmisibilă (a se vedea, spre exemplu Decizia nr. 335 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 1 noiembrie 2018, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 7 septembrie 2011).

28. Față de cele prezentate, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, în raport cu dispozițiile constituționale, coroborate cu cele convenționale, menționate în susținerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ileana Mihai Cristina și Ileana Mia în Dosarul nr. 2.560/86/2016 al Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 noiembrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu