DECIZIE nr. 444/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Simina Popescu-Marin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată de Pavel Traian Dâncă în Dosarul nr. 2.898/110/2019 al Curții de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.944D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 368 din 16 iunie 2020. Legiuitorul are dreptul să aprecieze asupra cuantumului taxei judiciare de timbru, în măsura în care acesta nu afectează accesul liber la justiție. Normele legale criticate nu reflectă un cuantum nerezonabil al taxei judiciare de timbru, care să afecteze accesul liber la justiție, și se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate. Reperul „datei luării la cunoștință“ din cuprinsul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un standard predictibil și clar pentru orice observator obiectiv și rațional, fără ca legiuitorul, prin instituirea acestuia, să afecteze dreptul de acces liber la justiție, în esența sa.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 18 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.898/110/2019, Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepția a fost ridicată de Pavel Traian Dâncă într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri judecătorești prin care a fost respinsă cererea de anulare a unui act administrativ.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale, deoarece sintagma „data luării la cunoștință“ din cuprinsul acestora este neclară și imprevizibilă, de vreme ce nu poate fi identificată cu exactitate această dată. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006 și arată că sintagma „data luării la cunoștință“ are un caracter general, ambiguu, existând posibilitatea interpretării în mod diferit a acesteia.

6. De asemenea, autorul excepției susține că dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt discriminatorii și obstrucționează accesul la justiție. În susținerea acestei critici arată că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, iar taxa judiciară de timbru stabilită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru pentru o astfel de cale de atac este de 100 lei, dublă față de taxa de timbru plătită la fond. Se introduce astfel o discriminare între justițiabilii care folosesc o cale ordinară de atac împotriva hotărârilor judecătorești de la fond, pentru apel datorând 50% din taxa de timbru achitată la fond, și justițiabilii care folosesc o cale extraordinară de atac, pentru recurs datorând 200% din taxa de timbru achitată la fond.

7. Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la critica adusă dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reține că legiuitorul a modificat momentul de referință pentru calculul termenului de decădere de un an, inițial raportat exclusiv la data emiterii actului, la data comunicării actului, prevăzând, în același timp, și alte modalități prin care destinatarul unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau un terț poate efectiv să aibă cunoștință despre existența respectivului act, și anume: data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere. Așadar, sintagma „data luării la cunoștință“ acoperă orice altă posibilitate concretă prin care destinatarul actului sau terțul a aflat despre conținutul acelui act administrativ, astfel că nu se poate susține că această sintagmă contravine art. 21 din Constituție sau art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, reține aspecte din jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins: – Art. 11 alin. (2): „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.“;

– Art. 20 alin. (1): „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.“

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi și art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, față de obiectul și motivarea specifice acesteia, Curtea reține, cu titlu introductiv, că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 11 martie 2020, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că sintagma „data încheierii procesului-verbal de conciliere“ din cuprinsul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este neconstituțională, întrucât în prezenta cauză este vizată o altă ipoteză cuprinsă în art. 11 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004.

14. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește sintagma „data luării la cunoștință“, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a analizat critici similare (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 366 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 15 septembrie 2020, sau Decizia nr. 840 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 7 aprilie 2021). Curtea a reținut, prin Decizia nr. 840 din 17 noiembrie 2020, precitată, paragrafele 22 și 23, că dispozițiile art. 11 alin. (2) consacră excepția de la aplicarea termenului de prescripție stabilit la alin. (1) al aceluiași articol, în sensul că, pentru motive temeinice, cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Aceste prevederi se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația reglementată de ipoteza normei criticate, instanța fiind cea care, în funcție de temeinicia motivelor invocate, încuviințează sau nu cererea introdusă și peste termenul de 6 luni. De asemenea, prin Decizia nr. 123 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 22 martie 2006, Curtea a reținut că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiție și la un proces echitabil, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

15. Referitor la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care instituie termenul de decădere de 6 luni, Curtea a reținut că instituția decăderii este specifică dreptului procesual și are natura unei sancțiuni determinate de neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul unui anumit interval de timp stabilit de lege. Necesitatea stabilirii unor termene imperative este de necontestat, aceasta constând în nevoia de a disciplina activitatea procesuală și de a conferi stabilitate și securitate raporturilor juridice din societate. Pe de altă parte, decăderea nu este o sancțiune imuabilă, ea putând fi îndepărtată prin cererea de repunere în termen formulată în condițiile legii.

16. Curtea a precizat, prin Decizia nr. 366 din 16 iunie 2020, precitată, paragraful 24, că legiuitorul a modificat momentul de referință pentru calculul termenului de decădere de un an, inițial raportat exclusiv la data emiterii actului, la data comunicării actului, prevăzând, în același timp, și alte modalități prin care destinatarul unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau un terț poate efectiv să aibă cunoștință despre existența respectivului act, și anume: data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere. Normativizarea altor modalități suplimentare de luare efectivă la cunoștință despre emiterea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, de către destinatarul actului sau un terț ce este, totuși, afectat de acest act, răspunde imperativului egalității în drepturi, al asigurării accesului liber la justiție și al dreptului la apărare. Așadar, sintagma „data luării la cunoștință“ acoperă orice altă posibilitate concretă prin care destinatarul actului sau terțul a aflat despre conținutul acelui act administrativ, astfel că nu se poate susține că însăși această sintagmă contravine art. 16, 21 și 24 din Constituție sau art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

17. În acest context, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea constată că sintagma „data luării la cunoștință“ din cuprinsul dispozițiilor legale criticate respectă exigențele de calitate a legii, având un conținut clar și precis. Demonstrarea în concret a momentului/datei luării efective la cunoștință ține de specificul litigiului în contencios administrativ și de probatoriul administrat în fața instanței de judecată competente cu soluționarea acestuia, permițând acesteia să evalueze incidența în cauză a sancțiunii decăderii.

18. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că autorul excepției își axează critica pe imposibilitatea exercitării, în cadrul proceselor având ca obiect soluționarea litigiilor de contencios administrativ, a căii de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate în primă instanță. În jurisprudența sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.079 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011, Decizia nr. 544 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, sau Decizia nr. 549 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008), analizând critici similare referitoare la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că dispozițiile art. 129 din Legea fundamentală conțin precizarea esențială potrivit căreia hotărârile instanțelor pot fi atacate, de Ministerul Public sau de părțile interesate, în condițiile legii, iar art. 126 alin. (2) din Constituție oferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la acest aspect. Curtea a conchis că nimic nu împiedică edictarea unei soluții legislative precum cea cuprinsă în textele de lege criticate, această opțiune a legiuitorului fiind impusă de exigența soluționării cu celeritate a procesului dedus judecății, care trebuie să caracterizeze acțiunile în contencios administrativ. Totodată, Curtea a reținut că dreptul la două grade de jurisdicție este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar și aici putând fi instituite, însă, unele excepții de la această regulă. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, reprezentată, de exemplu, de Decizia din 14 mai 2002, pronunțată în Cauza Csepyová împotriva Slovaciei, paragraful 5, sau de Hotărârea din 6 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 51, că textul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează un drept de apel sau un drept la un al doilea grad de jurisdicție.

19. Curtea a mai reținut că legiuitorul are îndreptățirea constituțională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce privește stabilirea căilor de atac (a se vedea în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 48).

20. În același timp, în acord cu jurisprudența sa, Curtea Constituțională reiterează că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, Curtea reține că prin instituirea unor reguli specifice în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, care vizează deopotrivă pe toți destinatarii normei, asigurând egalitatea juridică a acestora în utilizarea lor, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție nu sunt încălcate.

21. În final, Curtea observă că pretinsa discriminare invocată din perspectiva cuantumului diferit al taxelor judiciare de timbru ce trebuie achitate de părțile care exercită recurs, față de părțile care exercită apel, vizează dispoziții cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, care nu fac obiectul excepției de neconstituționalitate, și, în consecință, această critică nu poate fi analizată în prezenta cauză.

22. Referitor la invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunțare ori de la comunicare, sunt neconstituționale, deoarece nu precizează în ce condiții și pentru care participant la proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale (pronunțare ori comunicare), Curtea constată că aceasta nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece vizează o ipoteză juridică distinctă față de cea contestată în prezenta cauză.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Pavel Traian Dâncă în Dosarul nr. 2.898/110/2019 al Curții de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 11 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin