DECIZIE nr. 108/2022

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 și ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihail Valentin Dinică în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.002D/2019.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorul excepției deduce neconstituționalitatea textelor de lege criticate din compararea acestora cu instituții juridice similare, prevăzute pentru alți subiecți procesuali care însă au interese antagonice.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 4 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 și ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Mihail Valentin Dinică într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit încheierii de sesizare, unul dintre motivele de nelegalitate invocate de inculpat privește imposibilitatea acestuia de a adresa în mod nemijlocit întrebări martorilor audiați în timpul urmăririi penale.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia invocă dispozițiile art. 81 alin. (1) lit. g), ale art. 85 alin. (1) și ale art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitoare la dreptul persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților, pentru a sublinia, în esență, că dispozițiile art. 78 și ale art. 83 din Codul de procedură penală nu reglementează același drept și pentru suspect și inculpat în faza de urmărire penală. Aceleași susțineri sunt formulate și cu privire la dispozițiile art. 92 din Codul de procedură penală. Susține că dispozițiile criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, consacrate în Legea fundamentală.

6. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, subliniază că faza de urmărire penală nu are un caracter de contradictorialitate, astfel că în mod eronat susține inculpatul că, prin omisiunea de reglementare, se produce o încălcare a dreptului la un proces echitabil, atât timp cât instanța de judecată are obligația a administra în condiții de contradictorialitate toate declarațiile testimoniale contestate de inculpat. În acest fel, inculpatul are posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în timpul cercetării judecătorești, iar în caz contrar solicitarea acestuia transformă urmărirea penală într-o procedură contradictorie. Totodată, arată că a fost prevăzută procedura audierii anticipate, reglementată de art. 308 din Codul de procedură penală, conform căreia, atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea audierii anticipate a martorului. De asemenea, reține că instanța de judecată are posibilitatea de a apela la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când declarația testimonială, ce nu poate fi administrată în condiții de contradictorialitate și oralitate, conține elemente esențiale, care ar putea duce la stabilirea vinovăției inculpatului, în sensul acordării inculpatului a unei oportunități reale de contracarare a veridicității acesteia.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 78 și ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală, având următorul conținut: – Art. 78: „Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.“;

– Art. 83: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege.“;

– Art. 92: „(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția:

a) situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV; b) percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.

(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoștințat în condițiile alin. (2).

(4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii.

(5) În cazul efectuării percheziției domiciliare, încunoștințarea prevăzută la alin. (2) se poate face și după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziționată.

(6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta și despre eventualele obiecțiuni formulate, iar actul este semnat și de avocat.

(7) În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.

(8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective.“

11. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părților la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 121 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 20 iulie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

13. În considerentele deciziei menționate, Curtea a făcut referire la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, pronunțată cu ocazia exercitării controlului a priori al dispozițiilor art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins: «b^1) dreptul de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absența sa nu împiedică efectuarea actului.»“, dispoziții declarate neconstituționale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție, și prevederile constituționale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

14. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 398-405, noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți și, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia „absența sa nu împiedică efectuarea actului“.

15. Analizând critica de neconstituționalitate formulată, Curtea a reținut că, acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezența acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezența acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceștia să fie reținuți în declarațiile lor și să nu declare tot ceea ce știu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.

16. De asemenea, Curtea a reținut că legiuitorul ignoră și prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituție. Această directivă instituie pentru statele membre obligația să reglementeze procedurile penale, astfel încât „să se evite contactele dintre victimă și membrii familiei acesteia, pe de o parte, și autorul infracțiunii, pe de altă parte“. În ceea ce privește aplicarea acestei dispoziții, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situație care poate fi întâlnită în practică și oferă soluția concordantă cu scopul propus, respectiv „citarea victimei și a autorului infracțiunii la audieri în momente diferite“. De asemenea, „un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziția practicienilor pentru a se preveni suferința victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracțiunii, cu membrii familiei sale, cu asociații săi sau cu persoanele din public“ (paragraful 53 al preambulului directivei). Astfel, paragraful 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare din partea autorului infracțiunii, stabilește că „un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil“ și că „respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare și care sunt măsurile de protecție speciale necesare“. În mod evident și necesar, această obligație de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului și nu poate depinde de inițierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, paragraful 57 al preambulului directivei stabilește că „Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalității organizate, ale violenței în cadrul relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau exploatării, ale violenței bazate pe gen, ale infracțiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilități și victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare și repetate sau a intimidării și răzbunării. Ar trebui acordată o atenție specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele și ar trebui să existe o prezumție puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecție speciale“. Curtea a constatat, totodată, că, în aplicarea principiilor enunțate în preambul, dispozițiile art. 18, intitulat Dreptul la protecție, prevăd că, „Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecție a siguranței victimelor și a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare și repetate și a intimidării și răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoționale sau psihologice, și de protecție a demnității victimelor pe durata audierilor și în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ și proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecția fizică a victimelor și a membrilor familiilor acestora“.

17. Prin consacrarea dreptului la protecție, legiuitorul european a instituit o prezumție a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, al relației de dependență sau subordonare ori chiar de frică raportate la puterea, controlul sau amenințarea exercitate de autorul infracțiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovățirea (chiar și în lipsa oricărei contribuții la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conștientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înțelege conținutul obiectiv al drepturilor sale și efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute și nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăiește. Tocmai de aceea obligația de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului și, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv „proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecția fizică a victimelor și a membrilor familiilor acestora“. În acest sens, dispozițiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă și autorul infracțiunii, prevăd că „(1) Statele membre stabilesc condițiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime și, după caz, membrii familiei acestora și autorul infracțiunii în incinta în care se desfășoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale“ și că „(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanțelor judecătorești beneficiază de săli de așteptare separate pentru victime“.

18. În aceste condiții, având în vedere prevederile de drept european din conținutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună și să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condițiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispozițiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau al inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

19. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20. Curtea constată că argumentele menționate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis și avocatului suspectului sau inculpatului, care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția celor prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, Curtea reține că, având dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii [ art. 92 alin. (4) din Codul de procedură penală ], avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți, beneficiind, totodată, de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective [ art. 92 alin. (8) ]. De altfel, în ceea ce privește faza urmăririi penale, Curtea reține că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecății, se desfășoară conform unei proceduri nepublice și are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea și Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19).

21. În plus, Curtea reține că, în faza de judecată, ulterior citirii actului de sesizare, președintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. La acest moment procesual, președintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalități, instanța se asigură că inculpatul cunoaște învinuirea și principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligație a președintelui fiind, în fapt, o garanție a dreptului la apărare al inculpatului și o aplicare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihail Valentin Dinică în Dosarul nr. 13.361/4/2018/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 78 și ale art. 83 raportat la art. 92 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 martie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu