DECIZIE nr. 268/2026

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 și 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 4.062/175/2021 al Judecătoriei Aiud și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 244D/2022.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, apreciind că autorul acesteia deduce neconstituționalitatea textelor de lege criticate din modul în care instanțele judecătorești au interpretat și au aplicat norma. În subsidiar, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia nr. 2 din 10 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 4.062/175/2021/a1, Tribunalul Alba - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 și 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate cu privire la soluția de respingere ca neîntemeiată a plângerii prin care autorul a reclamat încălcarea de către unitatea de deținere a dreptului la muncă, respectiv la învățământ. Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a soluționării recursului de către Tribunalul Alba - Secția penală, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că, deși prin planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică i-a fost recomandat să participe la muncă și la învățământ școlar, acesta nu a fost înscris la școală și nu a prestat muncă niciodată, deși a formulat multe cereri în acest sens. De asemenea, susține că dreptul la muncă și dreptul la învățământ școlar sunt acordate în mod discriminatoriu de către Administrația Națională a Penitenciarelor.

6. Tribunalul Alba - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că autorul excepției urmărește ca instanța constituțională să stabilească o interpretare a textului de lege, atribut ce revine instanțelor judecătorești. De asemenea, reține că, în situația în care există chestiuni de drept care au fost soluționate diferit de către instanțele judecătorești, remediul nu este invocarea excepției de neconstituționalitate, existând alte mecanisme prin care se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii, iar competența aparține instanței supreme.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul critică modalitatea prin care administrația penitenciarului a aplicat dispozițiile privind dreptul la învățământ și muncă, urmărindu-se interpretarea și aplicarea dispozițiilor criticate într-un mod favorabil acestuia. Totodată, anumite articole din Legea fundamentală sunt invocate fără a se prezenta motivele pentru care dispozițiile legale criticate sunt considerate contrare Constituției. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prin sintagma „li se poate cere să muncească“ din cuprinsul dispozițiilor legale criticate se exprimă în mod clar și previzibil intenția legiuitorului de a reglementa posibilitatea, iar nu obligativitatea unei persoane private de libertate de a munci în timpul executării pedepsei, câtă vreme dreptul la muncă al persoanelor private de libertate nu este un drept absolut, ci acesta poate fi exercitat doar în anumite condiții. De asemenea, arată că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu a constatat încălcarea dreptului la educație în cazul când nu existau posibilități efective de organizare a cursurilor, ci doar în acele cazuri în care se refuza accesul la facilități de instruire deja disponibile.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 78 și 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conținut: – Art. 78: „Persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.“;

– Art. 79: „Persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educației Naționale, ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de măsurile de siguranță aplicate.“

12. Autorul excepției de neconstituționalitate invocă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi și ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învățătură, astfel cum acestea se interpretează în temeiul art. 20 din Constituție și prin prisma exigențelor art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 privind dreptul la instruire, din Primul Protocol adițional la Convenție. Totodată invocă dispozițiile constituționale ale art. 41 alin. (1) privind munca și protecția socială a muncii și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederile art. 1, 17 și 53 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la obligația de a respecta drepturile omului, interzicerea abuzului de drept, respectiv apărarea drepturilor omului recunoscute.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 254/2013, cu referire la sintagma „li se poate cere să muncească“, instanța de contencios constituțional constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la dispoziții constituționale și convenționale invocate și în prezenta cauză, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 492 din 17 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 19 martie 2025, și Decizia nr. 496 din 21 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2026, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

14. În considerentele Deciziei nr. 492 din 17 octombrie 2024, precitată, paragrafele 12-17, precum și ale Deciziei nr. 496 din 21 octombrie 2025, precitată, paragrafele 18-24, instanța de control constituțional a reținut că dispozițiile art. 78 din Legea nr. 254/2013 transpun în legislația națională prevederile art. 26 pct. 1-17 din Recomandarea 2006(2) a Comitetului de Miniștri ai statelor membre, referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, la data de 11 ianuarie 2006, în timpul celei de a 952-a reuniuni a miniștrilor delegați, ale art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului, ale art. 8 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și dispoziții ale Rezoluției adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 17 decembrie 2015, privind Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților. Totodată, art. 78 din Legea nr. 254/2013 constituie expresia, la nivel infraconstituțional, a dispozițiilor art. 42 din Legea fundamentală privind interzicerea muncii forțate.

15. Dreptul la muncă al persoanelor private de libertate este reglementat, cu titlu general, în art. 78 din capitolul V - Drepturile persoanelor condamnate al titlului III - Executarea pedepselor privative de libertate din Legea nr. 254/2013, iar organizarea muncii prestate de către persoanele private de libertate este reglementată în art. 83 - 88 din același act normativ, precum și în art. 173 - 186 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016. Potrivit textului de lege criticat, persoanelor condamnate li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.

16. Curtea a reținut că sintagma „li se poate cere să muncească“ exprimă, în mod clar și previzibil, posibilitatea unei persoane private de libertate de a munci în timpul executării pedepsei, în acord cu dispozițiile art. 42 din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea a reținut că dreptul la muncă al persoanelor private de libertate nu este un drept absolut, ci poate fi exercitat doar în anumite condiții. În acest sens, Curtea a reținut că, pentru organizarea exercitării acestui drept, administrația locului de deținere întreprinde demersurile necesare pentru identificarea posibilităților de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare de deținuți [ art. 173 alin. (1) din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 ]. Selecționarea la muncă a deținuților se face în funcție de regimul de executare, cu aprobarea directorului locului de deținere, la propunerea unei comisii formate din reprezentanții sectorului reintegrare socială, regim penitenciar, medical, evidență și organizarea muncii, sub coordonarea directorului adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar, în calitate de președinte. Comisia poate fi completată cu personal de specialitate, în vederea verificării deprinderilor profesionale sau abilităților practice ale deținuților. Procedura și criteriile de selecționare la muncă a deținuților se stabilesc prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor [ art. 174 alin. (1) și (2) din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 ]. Deținuții pot fi folosiți la muncă în spații din interiorul sau exteriorul penitenciarului, la operatori economici, în instituții publice, precum și la alte persoane fizice sau juridice. Munca prestată urmărește menținerea și creșterea capacității acestora de a-și câștiga existența după liberare și realizarea unor venituri care se pot folosi la îmbunătățirea condițiilor de deținere și pentru susținerea acțiunilor de resocializare a persoanelor condamnate.

17. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile art. 78 din Legea nr. 254/2013 nu sunt discriminatorii și nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 41 alin. (1), întrucât este firesc ca, în procedura de selecționare și repartizare la muncă a persoanelor private de libertate, să se țină seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile fiecăreia, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. Procedura și criteriile de selecționare și repartizare la muncă au în vedere măsurile de siguranță specifice fiecărui regim de executare și asigurarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă. Folosirea la muncă a deținuților se face cu respectarea procedurii și criteriilor stabilite în regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, cu întocmirea documentelor de organizare și funcționare a punctelor de lucru, pregătirea și dotarea locurilor de muncă, întocmirea documentelor de evidență a muncii și acordarea drepturilor cuvenite pentru munca prestată. În acest context, Curtea a reținut că respectarea egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalității nu presupune uniformitate, ci presupune ca situațiilor egale să le corespundă un tratament egal, iar în situații diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite. Prin Decizia nr. 496 din 21 octombrie 2025, paragraful 24, Curtea a constatat, totodată, că dispozițiile art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, nu sunt relevante, neavând nicio concludență pentru soluționarea acesteia.

18. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013, Curtea a pronunțat Decizia nr. 302 din 5 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 21 august 2025, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 79 din Legea nr. 254/2013, cu referire la sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

19. În motivarea soluției sale, în paragrafele 13-28 ale deciziei precitate, Curtea a reținut că dreptul la învățătură este consacrat în art. 32 din Constituție, care, în alin. (1), statuează că „Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare“. Norma constituțională instituie principiul garantării dreptului la învățătură și enumeră principalele forme de învățământ. Având în vedere implicarea statului în realizarea dreptului la învățătură, precum și impactul pe care îl are în societate, Curtea a reținut că acest drept constituțional poate fi încadrat în categoria drepturilor sociale.

20. La nivel infraconstituțional, dreptul la învățătură în locurile de deținere este reglementat în art. 79 din Legea nr. 254/2013, precum și prin prevederile referitoare la organizarea activităților de instruire școlară, accesul la programele de studii universitare și organizarea cursurilor de formare profesională din art. 191 - 195 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013. De asemenea, art. 91 din Legea nr. 254/2013 prevede că persoanele condamnate pot urma programe de studii universitare la distanță sau în forma frecvenței reduse. La programele de studii universitare în forma frecvenței reduse pot participa numai persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis, iar cheltuielile aferente accesului și participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice. În aplicarea dispozițiilor legale precitate, art. 192 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 stabilește că deținuții pot urma, cu aprobarea directorului penitenciarului, cursuri universitare în forma de învățământ la distanță sau în forma frecvenței reduse, suportând toate cheltuielile, inclusiv cele de deplasare. La cursurile cu frecvență redusă care presupun deplasări în exteriorul penitenciarului pot participa numai deținuții clasificați în regim deschis. Pentru înscrierea la cursuri în forma de învățământ la distanță au șanse egale toți deținuții, indiferent de regimul în care își execută pedeapsa. În cazul în care deținutul urmează studii universitare în momentul intrării în penitenciar, acesta își poate continua studiile numai în forma cursurilor de învățământ universitar la distanță sau în forma frecvenței reduse.

21. Totodată, capitolele V și VI din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților și programelor educative, de asistență psihologică și asistență socială din locurile de deținere aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.322/C/2017, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 și 432 bis din 12 iunie 2017, detaliază condițiile în care persoanele condamnate au acces la cursuri universitare și, în acest sens, stabilesc că, în scopul asigurării participării la cursuri de instruire universitare, penitenciarul încheie protocoale de colaborare cu instituțiile de învățământ superior care asigură cursuri de învățământ universitar. În aceste protocoale se stabilesc detaliile referitoare la: orar, planificarea și modalitatea de susținere a examenelor, în funcție de condițiile materiale pe care le poate pune la dispoziție locul de deținere, comunicarea rezultatelor obținute, accesul în locul de deținere al comisiilor formate din cadre didactice în vederea desfășurării activităților specifice.

22. În aceste condiții, Curtea a constatat că întreg cadrul legal precitat asigură accesul persoanelor condamnate la cursuri universitare potrivit protocoalelor de colaborare încheiate între penitenciar și instituția de învățământ superior, însă, având în vedere situația specială a acestora (persoane private de libertate), accesul este condiționat de posibilitățile penitenciarului, ținând cont și de criteriile referitoare la starea de sănătate a persoanei, tipul regimului de executare a pedepsei și măsurile de siguranță ale penitenciarului. Cu alte cuvinte, dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligații pozitive în sarcina autorităților competente în ceea ce privește organizarea accesului la educație în penitenciare și sub acest aspect. Cu toate acestea, Curtea a constatat că anumite restrângeri ale dreptului la învățătură al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate și, totodată, sunt justificate din rațiuni de menținere a siguranței deținerii.

23. În același sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, prin care a stabilit principii general aplicabile cu privire la studiul în detenție. În speță, la paragraful 30 al hotărârii precitate, instanța europeană a subliniat că, în general, deținuții continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile garantate de Convenție, mai puțin dreptul la libertate (în același sens este și Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, paragraful 69). Totodată, în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, paragraful 33, instanța de la Strasbourg a reținut că, spre deosebire de alte servicii publice, educația este un drept care se bucură de o protecție directă în temeiul Convenției. Este, de asemenea, un tip foarte special de serviciu public, de care nu beneficiază în mod direct doar cei care îl folosesc, ci servește și unor funcții sociale mai largi, fiind indispensabil în promovarea drepturilor omului. Cât privește dreptul la instruire, deși art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând o obligație statului contractant de a crea sau de a subvenționa anumite instituții de învățământ, orice stat care face acest lucru va fi obligat să ofere acces efectiv la acestea. Altfel spus, accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat este o parte inerentă a dreptului menționat mai sus, iar această prevedere se aplică învățământului primar, secundar și superior.

24. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în ciuda importanței sale, dreptul la instruire nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, cu condiția să nu fie afectată substanța dreptului. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăși natura sa, impune o reglementare din partea statului. Pentru a se asigura că restricțiile ce sunt impuse nu limitează dreptul în cauză într-o asemenea măsură încât să afecteze însăși esența sa și să îl lipsească de eficacitate, instanța de la Strasbourg a stabilit că trebuie să verifice dacă aceste restricții sunt previzibile pentru cei interesați și dacă urmăresc un scop legitim. Însă, spre deosebire de art. 8 - 11 din Convenție, care consacră drepturi personale, în cazul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție, care consacră un drept social, instanța de la Strasbourg a statuat că nu este ținută de o listă exhaustivă de motive legitime. O limitare va fi compatibilă cu articolul menționat numai în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Deși decizia finală cu privire la respectarea cerințelor Convenției revine instanței de la Strasbourg, aceasta a subliniat că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Astfel, instanța europeană a reținut că educația este o activitate complexă din punct de vedere organizațional și a cărei funcționare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autoritățile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. De asemenea, atunci când hotărăște asupra modalității de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între nevoile educaționale ale celor aflați sub jurisdicția sa și capacitatea limitată de care dispune.

25. Instanța europeană a reținut recomandările Comitetului de Miniștri potrivit cărora facilități educaționale ar trebui să fie puse la dispoziția tuturor deținuților. Totuși, a reamintit că art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu le impune statelor contractante obligația de a organiza unități de învățământ pentru deținuți, acolo unde acestea nu sunt deja înființate. Cu toate acestea, Curtea Europeană a statuat că orice limitare a acestui drept trebuie să fie previzibilă, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională cu obiectivul urmărit. Deși art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu impune o obligație pozitivă de a organiza învățământ în închisori, acolo unde o astfel de posibilitate există, ea nu trebuie să fie supusă unor restricții arbitrare și excesive.

26. Într-o altă cauză - Hotărârea din 18 iunie 2019, pronunțată în Cauza Mehmet Reșit Arslan și Orhan Bingol împotriva Turciei, paragrafele 51-53 -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legislația turcă permitea deținuților să își continue studiile în penitenciar, în măsura resurselor închisorii. Instanța europeană a reiterat jurisprudența sa constantă potrivit căreia accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat constituie o parte integrantă a dreptului garantat în prima teză a art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție. De asemenea, a reținut că legislația națională le permitea deținuților, în anumite condiții, să utilizeze computerul și să acceseze internetul, fără excluderea expresă a teroriștilor condamnați. Totuși, această utilizare putea fi supusă supravegherii administrației penitenciarului și putea fi limitată pentru persoanele cu un anumit grad de pericol sau pentru cele condamnate pentru apartenența la o organizație ilegală. Curtea Europeană a reținut însă că o astfel de limitare a drepturilor reclamanților era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim de apărare a ordinii publice și de prevenire a comiterii infracțiunilor.

27. De asemenea, în Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunțată în Cauza Epistatu împotriva României, paragrafele 62 și 63, Curtea de la Strasbourg a subliniat că privarea reclamantului de posibilitatea de a-și continua educația în perioada corespunzătoare detenției legale după condamnarea de către o instanță nu poate constitui o încălcare a dreptului său la educație în sensul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție. Această prevedere nu poate fi înțeleasă ca o obligație impusă conducerii închisorii să organizeze cursuri ad-hoc pentru solicitanți.

28. Prin urmare, ținând cont de reperele jurisprudențiale menționate, Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 302 din 5 iunie 2025, precitată, paragraful 24, că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată și aplicată prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu impune statului obligația de a organiza structuri școlare speciale, dar îi impune acestuia obligația de a asigura accesul tuturor persoanelor la structurile și instituțiile deja existente în sistemul național de educație. Astfel cum s-a statuat în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, statele semnatare ale art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu sunt obligate să le ofere deținuților activități educative în cazul în care aceasta ar implica dificultăți din punct de vedere material sau, luând în considerare resursele centrului, ar fi imposibil de oferit. Însă o instituție care are deja materialele necesare nu le poate refuza deținuților accesul la acestea fără justificare. În aceste condiții, instanța de control constituțional nu a putut reține că dispozițiile legale criticate aduc atingere dreptului la învățătură și instruire al persoanelor condamnate, consacrat în art. 32 din Constituție și în art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție.

29. Cât privește principiul egalității în fața legii, Curtea a reamintit jurisprudența sa, potrivit căreia prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). Or, Curtea a constatat că dispozițiile criticate nu aduc nicio atingere principiului egalității în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituție.

30. În plus, Curtea a reținut că și în alte state europene educația și formarea profesională a persoanelor condamnate sunt condiționate de „facilitățile disponibile în penitenciar“ (în Austria, art. 48 alin. 1 din Legea federală din 26 martie 1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea și a măsurilor preventive asociate cu privarea de libertate), de „capacitățile/ posibilitățile închisorii“ (în Croația, art. 91 din Legea privind executarea pedepselor cu închisoarea), de „resursele închisorii“ (în Malta, art. 11 din Regulamentul din 1 octombrie 1995 privind închisorile), de „posibilitățile spațiale ale închisorii“ (în Slovacia, art. 26 din Legea nr. 221 din 15 martie 2006 privind executarea pedepsei cu închisoarea), de „posibilitățile penitenciarului și de alte împrejurări“ (în Slovenia, art. 102 alin. 1 din Legea privind aplicarea sancțiunilor penale). De asemenea, Curtea a reținut că educația și formarea profesională a persoanelor condamnate sunt organizate „în condițiile prevăzute de dispozițiile codului penitenciar“ (în Franța, art. 717-3 din Codul de procedură penală), iar, în Ungaria, art. 133 alin. 1 din Legea CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, anumitor măsuri coercitive și reținerii pentru contravenții prevede dreptul deținutului de a participa la formare și educație „adecvate capacităților închisorii“. În aceleași state europene, alte condiționări ale dreptului la educație privesc: regimul de executare a pedepsei, planul individual de detenție, termenele de executare a pedepsei, natura și durata detenției, comportamentul deținuților pe perioada detenției, personalitatea persoanei condamnate, nevoile deținuților, abilitățile și înclinațiile persoanei condamnate, cerințele de menținere a ordinii, securității și de prevenire a infracționalității.

31. Totodată, Curtea a reținut că, în Spania, art. 124 alin. 2 și 3 din Legea organică nr. 1 din 26 septembrie 1979 privind regimul general al penitenciarelor stabilește că administrația penitenciarului va promova, prin acorduri cu instituții publice și private, acțiunile necesare pentru ca deținuții să poată finaliza cu succes cursurile care alcătuiesc diferitele niveluri ale sistemului de învățământ. Însă, atunci când participarea la aceste programe educaționale implică modificări de regim (de executare), trebuie să se solicite autorizație de la conducerea penitenciarului, care o poate refuza din motive de securitate. De asemenea, în Polonia, potrivit art. 131a din Codul de executare a pedepselor penale din 6 iunie 1997, în anumite cazuri, comisia de disciplină a penitenciarului poate priva persoana condamnată de posibilitatea de a studia în domenii neacoperite de învățământul obligatoriu. Există posibilitatea de a obține o diplomă universitară, însă regula este că persoanele condamnate au acces la cursuri până la nivel de liceu (inclusiv) și cursuri de formare profesională. Mai mult, Curtea a observat că în Suedia educația universitară a fost eliminată din închisorile suedeze în anul 2019. Decizia a fost una pragmatică, întrucât s-a constatat că jumătate dintre deținuți nu au nici măcar o educație de bază, astfel că autoritățile au decis să se concentreze pe educarea acestora până la nivelul absolvirii liceului. Cu toate acestea, deținuții au acces la educația universitară „dacă se pot rezolva problemele de logistică“.

32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 4.062/175/2021 al Judecătoriei Aiud și constată că dispozițiile art. 78 și 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 martie 2026.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu