DECIZIE nr. 825/2021

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, excepție ridicată de unitatea administrativ-teritorială municipiul Constanța în Dosarul nr. 6.281/118/2016** al Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 804D/2018.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece autoarea acesteia nu invocă veritabile critici de neconstituționalitate, ci aspecte care țin de interpretarea și aplicarea prevederilor legale la speța dedusă judecății și care sunt de competența instanței judecătorești.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 6.281/118/2016**, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, excepție ridicată de unitatea administrativ-teritorială municipiul Constanța într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în revendicare/constatare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate permit unor persoane juridice, altele decât statul și unitățile administrativ-teritoriale, să devină titulari ai dreptului de proprietate publică. Se ajunge la situația în care bunuri ce constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică să se regăsească și în proprietatea privată, ceea ce este contrar principiilor supremației Constituției și legalității, raportat la elementele specifice acestora.

6. Se arată că există jurisprudență în materie prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 sunt constituționale. Cu toate acestea, ca o consecință firească a aplicării forței obligatorii a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în considerarea dinamicii prevederilor constituționale și legale, se impune un reviriment jurisprudențial, având în vedere considerentele Deciziei nr. 107 din 9 martie 2004. Prin această decizie s-a efectuat controlul de constituționalitate asupra prevederilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, în raport cu art. 136 alin. (4) din Constituție, și s-a reținut că prevederile acestei legi reprezintă o concretizare a dispozițiilor constituționale privind proprietatea publică, din care rezultă că „societățile comerciale nu pot deține în proprietate bunuri ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, ci doar în regim de concesionare sau de închiriere“. De asemenea, în contextul dat, sunt aplicabile și principiile dezvoltate prin Decizia nr. 214 din 11 iulie 2002.

7. Se consideră că dispozițiile art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 sunt neconstituționale, în măsura în care acestea ar avea drept efect posibilitatea dobândirii de către oricare dintre persoanele juridice vizate de ipotezele normelor legale - respectiv regie autonomă ori societate comercială - a unui drept de proprietate publică sau privată asupra oricăror bunuri enumerate la art. 136 alin. (3) din Constituție și/sau în anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, inclusiv asupra bunurilor ce aparțin domeniului public local al comunelor, orașelor și municipiilor.

8. Prin urmare, analiza criticii de neconstituționalitate trebuie realizată: (i) prin prisma cerințelor dezvoltate prin jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiile supremației Constituției și legalității, coroborate cu cele ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ca parte a blocului de constituționalitate, concretizate în criterii esențiale de calitate cărora legea trebuie să le corespundă pentru a se asigura compatibilitatea acesteia cu Legea fundamentală; (ii) în raport cu dispoziții constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, coroborate cu prevederile cuprinse în Legea nr. 325/2006, Legea nr. 195/2006, Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 213/1998.

9. În contextul criticilor de neconstituționalitate este prezentată, pe larg, jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, precum și cu privire la prevederile și principiile constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate. De asemenea, sunt învederate cadrul legislativ constituțional, legal și infraconstituțional adoptat în aplicarea legii, precum și jurisprudența aferentă privind: regimul juridic al proprietății și al bunurilor reglementat prin legile preconstituționale în raport cu noua ordine constituțională; privatizarea și reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale; bunurile proprietate publică; descentralizarea administrativă și financiară; serviciile comunitare de utilitate publică; serviciul public de termoficare; serviciul public de alimentare cu energie termică; serviciile publice de gospodărire comunală, cu referire la serviciul public de termoficare; asigurarea condițiilor de funcționare a centralelor termice și electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor județene și locale; rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, energie, petrol, gaze naturale etc. ( Constituția din 1965; Codul civil din 1864, Legea nr. 15/1990; Legea nr. 58/1991; Ordonanța Guvernului nr. 15/1993; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997; Legea nr. 137/2002; Legea nr. 18/1991; Legea nr. 213/1998; Legea nr. 195/2006; Legea nr. 51/2006; Legea nr. 325/2006; Legea nr. 326/2001; Legea nr. 4/1981; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2002; Legea nr. 241/2003; Ordonanța Guvernului nr. 63/1998; Legea nr. 318/2003; Legea nr. 13/2007; Legea nr. 123/2012; Ordonanța Guvernului nr. 60/2000; Legea nr. 361/2004; Legea nr. 120/2012 etc.).

10. Față de această împrejurare, se mai învederează că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, dacă s-ar considera, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, că nu mai este în vigoare Constituția din 1965, în privința regimului juridic general al proprietății există semne de întrebare dacă acesta trebuia guvernat de prevederile Codului civil din 1864 și care era caracterizat prin: inalienabilitatea bunurilor proprietate publică; categoria bunurilor proprietate publică cuprindea toate bunurile afectate uzului public, iar stabilirea apartenenței unui asemenea bun la domeniul public era de competența exclusivă a instanțelor judecătorești; bunurile afectate unor servicii publice erau recunoscute ca fiind proprietatea publică aparținând domeniului public. Prin urmare, indiferent de premisa avută în vedere pentru evaluarea contextului juridic la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, urmează a se reține că bunurile ce constituie obiectul litigiului de fond - rețelele de termoficare - nu puteau fi atribuite în proprietatea unei regii autonome sau a unei societăți, mai ales că și alte acte normative ulterioare ( Ordonanța Guvernului nr. 15/1993 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997 ) aplicabile regiilor autonome stabilesc un regim juridic specific pentru bunurile proprietate publică și, respectiv, definesc drepturile dobândite de către aceste entități ca intrând în categoria drepturilor de folosință, excluzând orice recunoaștere a vreunei posibilități pentru acestea de a se pretinde titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor publice. Prin urmare, legiuitorul a derogat nepermis de la cerințele principiului legalității, în componenta referitoare la respectarea principiului autonomiei locale, prin efectul produs în ordinea juridică, întrucât textele criticate conduc la sustragerea din domeniul public aparținând unităților administrativ-teritoriale a unor bunuri pentru realizarea unor servicii esențiale.

11. Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile criticate nu sunt contrare principiilor inalienabilității proprietății publice a statului și a unităților administrativ-teritoriale, supremației Constituției și legalității. De asemenea, menționează jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care s-a constatat că prevederile Legii nr. 15/1990 se integrează în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic comparabil cu regulile economiei de piață și arată că, față de aceasta, elementul de noutate invocat prin critica de neconstituționalitate constă în faptul că, în această cauză, se raportează la dispozițiile legale ce instituie într-un mod neechivoc caracterul de bunuri din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale pentru bunurile reprezentând rețelele de termoficare ( Legea nr. 325/2006, Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 213/1998 etc.). Față de această împrejurare, arată că nu este rolul Curții Constituționale să compare dispozițiile legale din Legea nr. 15/1990, temei al dobândirii dreptului de proprietate de către societatea ce este parte pârâtă în dosar, cu cele cuprinse în Legea nr. 213/1998, invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate în calitate de reclamantă, ca temei al dreptului său de proprietate, pentru a constata care este titlul de proprietate mai caracterizat, acesta fiind atributul instanțelor judecătorești. De altfel, dispozițiile Legii nr. 15/1990 nu sunt în contradicție cu art. 136 din Constituție, întrucât nu vizează aceeași categorie de bunuri, astfel că numai în urma analizei de către instanța de judecată a naturii bunului ce face obiectul acțiunii aflate pe rolul său se poate concluziona, și nu cu caracter erga omnes, dacă bunul aparține profesionistului sau unității administrativ-teritoriale.

12. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins: – Art. 5 alin. 1: „Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.“;

– Art. 20 alin. 2: „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.“

16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) - Principiile supremației Constituției și legalității, ale art. 16 alin. (2) - Nimeni nu este mai presus de lege, ale art. 73 alin. (3) - Reglementarea prin lege organică a regimului general al proprietății, ale art. 120 alin. (1) - Principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice, ale art. 136 alin. (2)-(4) - Regimul constituțional al proprietății publice, ale art. 147 alin. (4) - Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale. De asemenea, este menționată Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prevederile criticate sunt cuprinse într-un act normativ preconstituțional - Legea nr. 15/1990, act ce a fost receptat în noua ordine constituțională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din 1991. Această concluzie este desprinsă din jurisprudența Curții Constituționale în materie. Astfel, prin Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1996, care a vizat controlul de constituționalitate a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în ansamblu, Curtea a constatat că este competentă să analizeze constituționalitatea acestora, deoarece aceste acte normative sunt în vigoare, urmând a fi aplicate spre a produce efecte juridice și sub imperiul noii Legi fundamentale. În acest sens sunt și Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 22 noiembrie 2001, și Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 25 mai 2005, prin care Curtea a statuat că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat. Astfel, scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale ( Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997).

18. Prin Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, precitată, Curtea a reținut că legea, în înțelesul său de act juridic, este supusă regulii tempus regit actum, așadar, regimului constituțional din perioada în care a fost adoptată. Astfel, având în vedere jurisprudența sa cu privire la acțiunea legilor în timp, Curtea a reținut că în ceea ce privește contradicția unei legi anterioare Constituției cu prevederile Legii fundamentale, acesta este un aspect al conflictului de legi în timp și are drept consecință abrogarea totală sau parțială a legii, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție. Este însă o regulă ce nu se poate aplica bunurilor trecute în proprietatea societăților comerciale născute prin transformarea unităților de stat, deoarece, în cazul unor asemenea bunuri, dreptul subiectiv de proprietate al societății comerciale s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituției.

19. Totodată, Curtea constată că dispozițiile criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu prevederile constituționale similare, concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 811 din 21 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 467 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 30 aprilie 2009, Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2001, precitată, Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, precitată, Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, precitată, Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, prin care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, respectiv ca inadmisibilă, în funcție de criticile formulate.

20. Cu acele prilejuri, Curtea, în contextul dat, a reținut că dispozițiile criticate nu aduc atingere obligației statului de a ocroti proprietatea, ci, dimpotrivă, au asigurat condițiile legislative pentru exercitarea și extinderea acestui rol și au creat bazele necesare pentru privatizarea fostelor unități economice de stat ( Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2001, precitată).

21. Prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, Curtea a arătat că dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu. Or, art. 136 alin. (3) [ art. 135 alin. (3) anterior revizuirii ] din Constituție prevede că în proprietatea publică intră numai acele bunuri care aparțin statului sau unităților sale administrativ-teritoriale, ele putând fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. Per a contrario, celelalte bunuri care sunt în proprietatea societăților comerciale constituie proprietatea privată a acestor societăți comerciale și urmează regimul juridic al acestei proprietăți.

22. Curtea, în cadrul jurisprudențial antereferit, a observat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 se referă la proprietatea bunurilor regiei autonome, respectiv la proprietatea bunurilor unor societăți comerciale și, prin urmare, au legătură indisolubilă cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990. În concluzie, Curtea a constatat că prevederile art. 5 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 sunt constituționale în raport cu dispozițiile constituționale referitoare la proprietatea publică și privată.

23. În contextul analizei constituționalității prevederilor criticate, instanța de contencios constituțional a statuat că, în ceea ce privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care anterior nu au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății este de competența instanței judecătorești. Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății nu a avut loc niciodată ( Decizia nr. 467 din 2 aprilie 2009, Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, precitate).

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în cauza de față, astfel că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, în raport cu prevederile constituționale privind proprietatea publică sau privată, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

25. Cu privire la celelalte prevederi constituționale menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că pretinsa încălcare a acestora este dedusă din compararea dispozițiilor art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 cu alte prevederi legale, spre exemplu, cele cuprinse în Legea nr. 325/2006, Legea nr. 195/2006, Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 213/1998, aflate în vigoare în dinamica legislativă și constituțională, în raport cu jurisprudența Curții Constituționale în materie, context în care este vizat un reviriment jurisprudențial.

26. Având în vedere aceste aspecte, precum și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [

]“, Curtea constată, pe de o parte, că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale pretins violate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, și Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011.

27. Distinct de acestea, Curtea observă că prin critica de neconstituționalitate sunt vizate și interpretarea și aplicarea legii la speța dedusă judecății, în sensul de a se efectua o comparare a titlurilor de proprietate și de a se decela prioritatea acestora în funcție de legea aplicabilă în dinamica legislativă, respectiv de a se stabili care titlu de proprietate este mai caracterizat, aspect ce se poate realiza numai în urma analizei efectuate asupra naturii bunului ce face obiectul acțiunii aflate pe rolul instanței de judecată. Or, Curtea Constituțională a reținut constant că interpretarea și aplicarea legii în concret la o cauză anume țin de instituțiile îndrituite cu ducerea la îndeplinire a prevederilor legale, precum și de instanțele de judecată învestite cu soluționarea litigiului. Astfel, prin Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14, Curtea s-a pronunțat în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de unitatea administrativ-teritorială municipiul Constanța în Dosarul nr. 6.281/118/2016** al Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. 5 alin. 1 și ale art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu