DECIZIE nr. 746/2021

Marian Enache - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepție ridicată de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din localitatea Corbu, județul Harghita în Dosarul nr. 2.115/326/2018 al Judecătoriei Toplița și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.385D/2019.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că nu este încălcat principiul accesului liber la justiție, dat fiind faptul că partea interesată are la dispoziție două termene procedurale între care trebuie să se încadreze pentru exercitarea căii de atac, și anume data la care partea a cunoscut data producerii împrejurărilor pentru care nu mai este posibilă constatarea infracțiunii printr-o hotărâre penală și respectiv împlinirea duratei de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 23 din 22 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.115/326/2018/a2, Tribunalul Harghita - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 324 alin. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția a fost invocată de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din localitatea Corbu, județul Harghita, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată împotriva încheierii de ședință din 22 mai 2019, pronunțată de Judecătoria Toplița în Dosarul nr. 2.115/326/2018. Curtea Constituțională a fost sesizată prin decizia Tribunalului Harghita - Secția civilă, de admitere a recursului introdus împotriva încheierii prin care Judecătoria Toplița a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra unui teren forestier.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună îl constituie data la care partea a luat cunoștință, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printro hotărâre penală și că această dată nu poate depăși intervalul de 3 ani de la data producerii infracțiunii privitoare la o pricină, săvârșite de un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată. Astfel, se susține că textul de lege criticat, în interpretarea dată de instanța supremă, încalcă dreptul constituțional la un proces echitabil și îngrădește accesul liber la justiție, pentru că impune o sarcină excesivă părții, de natură a face imposibilă recurgerea la calea de atac a revizuirii, dat fiind faptul că pretinde părții îndreptățite să se substituie subiecților oficiali ai procesului penal în ceea ce privește aprecierea asupra intervenirii vreunui impediment legal în exercitarea acțiunii penale și să antameze judecățile de valoare pe care organele judiciare penale le pot emite cu privire la faptele asupra cărora au fost sesizate.

6. Se mai susține, invocându-se cele statuate în decizia instanței supreme precitată, paragrafele 20, 28-31, că dispozițiile art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 sunt constituționale numai în măsura în care se interpretează în sensul că, în toate cazurile, data producerii împrejurărilor despre care se face vorbire în cuprinsul acestuia este data emiterii actului procesual penal prin care acestea, fiind constatate, primesc efecte în planul procesului penal, iar nu data la care partea a luat cunoștință, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, așa cum s-a statuat în Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

7. Tribunalul Harghita - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că nimic nu oprește legiuitorul, în lipsa unei prevederi constituționale exprese în acest sens, să prevadă posibilitatea ca o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, să poată fi introdusă până la un moment-limită, cum este cel reprezentat de împlinirea duratei de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, în acord cu cele reținute în Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragraful 59. Se mai apreciază că existența unei asemenea limitări este impusă de necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, astfel încât hotărârea susceptibilă de revizuire să nu fie lăsată în incertitudine o perioadă de timp mult prea mare.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul Poporului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit actului de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 324 alin. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, în realitate art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din același cod, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Potrivit art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865: „Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti:

3. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printro hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.“

12. Potrivit art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, la care face referire textul de lege criticat: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii.“

13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia este nemulțumită de interpretarea dată textului de lege criticat de către instanța supremă, în cadrul competenței sale de soluționare a recursului în interesul legii, și susține că o interpretare constituțională a textului de lege criticat ar fi aceea ca în toate cazurile, data producerii împrejurărilor despre care se face vorbire în cuprinsul textului de lege criticat să fie data emiterii actului procesual penal prin care acestea, fiind constatate, primesc efecte în planul procesului penal.

15. Analizând aceste susțineri, Curtea reține că, prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat asupra problemei de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv în privința modalității de stabilire a datei producerii împrejurărilor pentru care condamnarea sau declararea falsului nu se mai poate obține în cadrul procesului penal. Altfel spus, problema de drept privea întrebarea dacă termenul de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală se calculează de la data la care aceste împrejurări s-au produs în mod obiectiv în realitatea factuală a cauzei penale sau de la data la care primesc valoare juridică printr-un act al autorității judiciare penale.

16. Prin decizia precitată, paragrafele 53 și 54, instanța supremă a statuat că momentul la care partea ia cunoștință de faptul că nu se mai poate face constatarea infracțiunii printr-o hotărâre penală îl poate constitui fie comunicarea actului organului de urmărire penală sau al instanței penale, după caz, fie orice alte circumstanțe care, dovedite prin orice mijloace de probă și la aprecierea instanței de revizuire, formează convingerea acesteia că partea a știut, de la data actelor sau circumstanțelor respective, că nu mai este posibilă răspunderea penală a făptuitorului. Momentul obiectiv este reprezentat de împlinirea duratei de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printro hotărâre penală.

17. Prin aceeași decizie, instanța supremă a mai statuat că termenul de 3 ani reglementat de art. 322 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 începe să curgă de la un moment independent de orice apreciere din partea revizuentului, și anume data producerii împrejurărilor pentru care nu mai este posibilă constatarea infracțiunii printr-o hotărâre penală, iar nu de la momentul subiectiv reprezentat de data la care partea a cunoscut împrejurările menționate. Din aceleași rațiuni nu se poate admite ca sintagma „data producerii împrejurărilor“ să fie interpretată ca fiind data emiterii actului procurorului sau hotărârii instanței prin care se constată aceste împrejurări, pentru că s-ar ajunge la o modificare a textului supus interpretării, iar rațiunea acestei opțiuni severe a legiuitorului se află în necesitatea ca situația juridică stabilită prin hotărârea susceptibilă de revizuire să nu fie lăsată în incertitudine o perioadă de timp mult prea mare, o asemenea abordare fiind de natură să servească interesele de stabilitate a circuitului juridic civil. De asemenea, s-a mai reținut, prin decizia precitată, paragraful 60, că numai în mod excepțional, atunci când organul de urmărire penală sau instanța penală constată intervenită împrejurarea care împiedică atragerea răspunderii penale la mai mult de 3 ani de la data intervenirii acesteia, persoana interesată poate recurge la repunerea în termen, în condițiile stabilite prin art. 103 din Codul de procedură civilă de la 1865.

18. Analizând susținerile formulate în motivarea prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea reține că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă și care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată care au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce privește categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit că obiectul revizuirii îl constituie hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, iar motivele revizuirii sunt limitate la cele prevăzute la art. 322 pct. 1-8 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010. În jurisprudența sa, Curtea a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilității, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. În acest sens, a se vedea, cu titlu exemplificativ, cu referire la revizuire, Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017.

19. Astfel, prevederile legale criticate sunt norme de procedură, iar în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte, fără ca acest lucru să aibă semnificația încălcării dispozițiilor constituționale invocate.

20. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Astfel, judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege, astfel încât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din localitatea Corbu, județul Harghita în Dosarul nr. 2.115/326/2018 al Judecătoriei Toplița și constată că dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 noiembrie 2021.