DECIZIE nr. 413/2023

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Nicușor Micu, Stelian Dan și Elena Dan în Dosarul nr. 4.428/311/2017 al Curții de Apel Craiova - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.820D/2019.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Astfel, cu privire la art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 615 din 24 noiembrie 2022, în sensul constituționalității dispozițiilor criticate. Referitor la art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se arată că așa cum un justițiabil, prin exercitarea unei căi de atac, pune în discuție tot ceea ce cuprinde acea hotărâre, deci fondul cauzei, acesta poate pune în discuție inclusiv mențiunea greșită cu privire la termenul pentru exercitarea unei căi de atac. Prin urmare, dispozițiile legale criticate nu încalcă accesul liber la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 5 iunie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 18 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 4.428/311/2017, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Nicușor Micu, Stelian Dan și Elena Dan în calea de atac a recursului, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în constatare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, prin dispozițiile criticate, obligându-l pe justițiabil să cunoască legea și să o aplice în cazul în care nici chiar instanța de judecată nu a cunoscut-o (cu referire la speța sa, în care termenul de apel indicat în sentință este de 30 de zile, iar în legea specială, de 7 zile), se îngrădește accesul liber la justiție. Este firesc ca un justițiabil să se ghideze după mențiunea făcută de către magistrat în cuprinsul hotărârii date, pornind de la simpla apreciere că magistratul este specialistul care cunoaște și aplică legea.

6. Se apreciază că, în viziunea Codului de procedură civilă, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile, prin acordul lor, să determine calificarea juridică fiind reglementată special [ art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă ] și fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, indicarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța de judecată în cuprinsul hotărârii pronunțate, iar nu partea în cuprinsul căii de atac formulate. Prin urmare, sancțiunea depunerii eronate a cererii de recurs nu face decât să îngrădească dreptul justițiabilului de a avea acces la justiție.

7. Se susține că legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Așadar, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Astfel, această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. Dreptul de a exercita o cale de atac este unic și se epuizează prin chiar exercițiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiași hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

8. Se consideră că legalitatea căii de atac, impusă ca principiu de drept, nu poate să ducă la o restrângere a dreptului la acces liber la justiție al cetățeanului. Așadar, obligând justițiabilul să cunoască și să corecteze sau să cenzureze termenul de exercitare a căii de atac indicat în cuprinsul hotărârii judecătorești de către un magistrat, practic îngrădind dreptul la acces liber la justiție, calea sa de atac, deși exista scriptic în cuprinsul unei sentințe judecătorești, devine una iluzorie. Astfel, un cetățean simplu, care a primit o sentință judecătorească în al cărei conținut s-a indicat în mod greșit de către magistrat termenul de exercitare a apelului, este pus în situația în care exercită calea de atac în termenul indicat de judecător, și nu în cel legal, sancțiunea fiind respingerea căii de atac ca tardiv formulată.

9. Aplicarea principiilor constituționale și comunitare privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze, așa încât exercitarea căii de atac în termenul precizat de către instanța competentă în conținutul hotărârii judecătorești nu reprezintă o încălcare a principiului legalității căii de atac, ci reprezintă o garanție a respectării liberului acces la actul de justiție.

10. Se menționează că textele constituționale enunțate dau eficiență și garantează dreptul la apărare, iar exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât în limitele și cu respectarea normelor privind drepturile și libertățile fundamentale. Astfel, sancțiunea cuprinsă în lege pentru nerespectarea termenului legal de declarare a căii de atac este exagerată și consacră un formalism rigid care contravine principiilor prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sancțiunea este cu atât mai nejustificată cu cât eroarea declarării apelului în alt termen decât cel prevăzut în lege nu este imputabilă justițiabilului, ci magistratului care a redactat sentința judecătorească.

11. Se afirmă că aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și cel referitor la folosirea căilor de atac impune ca toate cererile tardiv formulate ca urmare a mențiunilor eronate din cuprinsul sentințelor judecătorești să nu fie sancționate cu respingerea căii de atac ca tardiv formulată, ci să fie legal soluționate în măsura în care au fost exercitate în termenul indicat în conținutul hotărârii judecătorești.

12. În final, se susține că dispozițiile legale criticate încalcă și prevederile art. 6 pct. 1 din Convenție, care garantează atât accesul liber la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil. Acest articol din Convenție se coroborează, în opinia autorilor excepției, cu dispozițiile art. 3 și 4 din Codul de procedură civilă, care prevăd că în cadrul procesului civil se aplică cu prioritate tratatele internaționale privitoare la drepturile omului, precum și dreptul Uniunii Europene. Or, prin aplicarea sancțiunii nulității recursului, pentru motivul prevăzut la art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se realizează o înfrângere a principiilor de drept cuprinse în textele de lege menționate.

13. Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, nu încalcă principiul accesului liber la justiție. Instanța apreciază că sunt de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. Ca atare, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înțeles să restrângă accesul liber la justiție, ci să asigure un climat de ordine.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din motivarea autorilor excepției, îl constituie dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018, potrivit cărora: „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

(2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.“

18. Curtea observă că prin art. I pct. 43 din Legea nr. 310/2018, art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă s-a modificat în sensul că „Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței.“ Însă, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituțională a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale în redactarea criticată de autorii excepției.

19. În opinia autorilor excepției, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, art. 126 alin. (2) privind instanțele judecătorești și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, se invocă art. 6 paragraful 1 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 24 mai 2017, paragrafele 12 și 13, și Decizia nr. 862 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 aprilie 2021, paragraful 15, a statuat că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii, judecătorul având îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces, principiul legalității procesului civil fiind expres prevăzut de art. 7 din Codul de procedură civilă, iar normele legale supuse controlului de constituționalitate consacră o regulă cu valoare de principiu constituțional care decurge din prevederile art. 126 și 129 din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Principiul legalității căii de atac nu face altceva decât să stabilească expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces.

21. Curtea observă că autorii excepției deduc pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă prin raportare la o situație particulară, respectiv, în practică, într-un litigiu având ca obiect soluționarea unei contestații formulate în temeiul Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, instanța de judecată a prevăzut în mod eronat în dispozitivul hotărârii termenul pentru declararea căii de atac, așa încât este pus în discuție termenul legal pentru declararea căii de atac în funcție de materia ce face obiectul cauzei aflate pe rolul instanței. Astfel, dacă termenul indicat de către instanța de judecată nu este cel prevăzut de lege ca urmare a calificării litigiului, fiind eronat, acest aspect echivalează, în opinia autorilor excepției, cu suprimarea accesului liber la justiție și la exercitarea unui recurs efectiv și, implicit, încălcarea dreptului la apărare.

22. Având în vedere aceste susțineri, Curtea constată că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate, ci privesc modul de interpretare și aplicare a textelor legale de către instanțele de judecată, iar eventualele greșeli ale acestora nu pot reprezenta motive de neconstituționalitate care ar putea fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“, iar nu cu privire la modul de aplicare a legii, astfel încât excepția apare ca fiind inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 97 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 20 aprilie 2016). Așadar, eventualele greșeli de aplicare a legii nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 188 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 18).

23. Ca atare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte verificarea respectării termenelor procedurale, care reprezintă chestiuni ce țin de competența instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și a instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție. De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii. Cu privire la conținutul și întinderea celor două noțiuni cuprinzătoare, interpretarea, respectiv aplicarea legii, Curtea Constituțională a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

24. Totodată, prin Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, precitată, paragraful 16, și Decizia nr. 862 din 26 noiembrie 2020, precitată, paragraful 18, Curtea a statuat că, pentru situația în care părțile își exercită drepturile procesuale în sensul indicat în mod eronat în dispozitivul hotărârii judecătorești, bazându-se pe aparența de legalitate a acesteia, și nu potrivit principiului legalității căilor de atac, urmează ca instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză.

25. Prin urmare, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum este formulată, este inadmisibilă.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Nicușor Micu, Stelian Dan și Elena Dan în Dosarul nr. 4.428/311/2017 al Curții de Apel Craiova - Secția a II-a civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 iulie 2023.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici