DECIZIE nr. 587/2022

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Valeriu Sorin Chivu în Dosarul nr. 2.989/256/2019 al Judecătoriei Medgidia și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.213D/2019.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, considerând că se menține jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 326 din 9 mai 2017 și Decizia nr. 426 din 15 iunie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 14 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.989/256/2019, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Valeriu Sorin Chivu într-o cauză penală având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva unei încheieri date de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că textele de lege criticate, care au permis instanței de judecată să emită citația cu mențiunea „nu va fi adus în fața instanței de judecată“, încalcă dreptul la apărare, în condițiile în care contradictorialitatea este o condiție esențială pentru garantarea acestui drept.

6. Judecătoria Medgidia consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu la locul de deținere de către judecătorul de supraveghere, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, aceasta reprezentând o garanție în ceea ce privește beneficiile specifice tratamentului juridic corespunzător situației în care se află persoana aflată în detenție. În plus, susținerile acesteia se regăsesc în soluția pronunțată de judecătorul de supraveghere. Persoana condamnată are cunoștință de cauză, aceasta fiind judecată în ședință publică, cu citarea sa și a administrației penitenciarului, și, totodată, poate să depună memorii și concluzii scrise și își poate angaja un apărător, ca orice parte din proces.

7. În același timp, instanța de judecată amintește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia garanțiile în materie penală, ce decurg din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare, de pildă, la egalitatea de arme, dreptul la apărare și contradictorialitate nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (de exemplu, Decizia din 7 mai 1990, pronunțată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței etc.).

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, astfel cum a stabilit Curtea Constituțională prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015 sau Decizia nr. 326 din 9 mai 2017.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Prevederile legale criticate fac parte din titlul III - Executarea pedepselor privative de libertate și au următoarea redactare: – Art. 39 - Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate: „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.“;

– Art. 56 - Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate: „(12) Dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.“

13. Prevederile constituționale indicate în motivarea excepției sunt cele ale art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, drept protejat, prin prisma art. 20 alin. (1) din Constituție, și de art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici asemănătoare, fiind pronunțate în acest sens Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Decizia nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, sau Decizia nr. 177 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 25 mai 2022, iar, cât privește doar prevederile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013, ilustrative sunt Decizia nr. 107 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 mai 2020, Decizia nr. 147 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, sau Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015.

15. Prin aceste decizii, Curtea a constatat, în esență, că dispozițiile art. 39 și 56 din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare, deci o etapă ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală. Astfel, art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea. Totodată, art. 56 din aceeași lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administrația penitenciarului, cât și cu privire la contestația ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluționată plângerea ( Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 18).

16. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 și 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât Curtea a reținut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014 ( Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 19).

17. Așa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil.

18. Curtea a invocat, deopotrivă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza Szabo împotriva Suediei, și Decizia din 23 octombrie 2012, pronunțată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33 ( Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 20).

19. Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut că, în procedura de soluționare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferință, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. De asemenea, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată ( Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 21).

20. Având în vedere că în prezenta cauză nu au intervenit elemente de noutate față de cele analizate prin jurisprudența în materie a Curții, se impune, pentru identitate de rațiune, menținerea aceleiași soluții de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pentru considerentele mai sus arătate.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Valeriu Sorin Chivu în Dosarul nr. 2.989/256/2019 al Judecătoriei Medgidia și constată că dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Medgidia și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 noiembrie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent-șef,

Claudia-Margareta Krupenschi