DECIZIE nr. 596/2022

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, în Dosarul nr. 73/248/2019 al Judecătoriei Întorsura Buzăului, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 773D/2019.

2. La apelul nominal lipsește partea. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că excepția a fost invocată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materia analizată și se arată că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica soluția sau considerentele reținute prin aceasta.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 28 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 73/248/2019, Judecătoria Întorsura Buzăului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, într-o cauză în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 37 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea susține că dispozițiile legale criticate prevăd drept condiție pentru accesul inculpatului la beneficiul amânării aplicării pedepsei inexistența unei condamnări anterioare, dar că renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei nu pot fi asimilate unei soluții de condamnare, iar intenția legiuitorului, cu prilejul reglementării textelor criticate, a fost aceea de a condiționa revocarea modalităților de individualizare a pedepsei anterior menționate de existența unei condamnări.

6. Se arată că renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei sunt modalități noi de individualizare a pedepsei ce nu funcționează după modelul clasic, permițând judecătorului exercitarea unei prerogative de oportunitate, care se exprimă prin evaluarea necesității aplicării în concret a unei pedepse. Se observă că săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere reprezintă o înșelare a încrederii acordate de către judecător inculpatului și un eșec al evaluării posibilităților inculpatului de îndreptare fără aplicarea unei pedepse. Cu toate acestea, se susține că săvârșirea unei noi infracțiuni nu poate determina per se revocarea amânării aplicării pedepsei, întrucât nu i se poate lua judecătorului prerogativa de oportunitate de care se bucură, potrivit legii, și cu privire la noua infracțiune. Astfel, se apreciază că dacă, drept urmare a analizei de oportunitate, inculpatul se califică pentru o soluție de necondamnare, aceasta reprezintă o chestiune ce comportă verificări in concreto și care nu poate fi rezolvată într-o manieră generală și abstractă.

7. În aceste condiții, se apreciază că interpretarea dată dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care practic este lărgită sfera de cuprindere a noțiunii de „condamnare“, este o interpretare extensivă în defavoarea persoanei acuzate, fapt ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (1) din Constituție.

8. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 22 iunie 2017, fiind invocat principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus („acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă“). Sunt invocate, totodată, considerentele Deciziei nr. 363 din 7 mai 2015, prin care Curtea Constituțională a reținut că principiul legalității incriminării presupune respectarea standardelor de calitate a legii, făcându-se trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii.

9. De asemenea, sunt invocate considerentele Deciziei nr. 366 din 25 iunie 2014, prin care instanța de contencios constituțional a analizat principiul egalității în drepturi. În acest context, se arată că, în cazul în care persoana care a fost condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere comite o nouă infracțiune intenționată sau praeterintenționată, în interiorul termenului de supraveghere, iar pentru noua infracțiune instanța o condamnă la pedeapsa amenzii, aceasta beneficiază în continuare de suspendarea executării pedepsei anterioare sub supraveghere, revocarea fiind exclusă potrivit art. 96 alin. (4) din Codul penal, în vreme ce, în cazul în care persoana nu ar fi fost condamnată anterior, ci doar i s-ar fi stabilit pedeapsa și s-ar fi dispus amânarea aplicării acesteia, în situația comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, revocarea amânării și executarea pedepsei anterioare sunt inevitabile, potrivit dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Or, în aceste condiții, o astfel de diferență de tratament nu pare a avea o justificare obiectivă și rezonabilă.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017. Prevederile art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal au următorul cuprins: – Art. 83 alin. (1) lit. b):

Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: […] b)

infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; [

];

– Art. 88 alin. (3): „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.“

14. Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi și ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, referitor la cuprinderea în sfera noțiunii de „condamnare“ a renunțării la aplicarea pedepsei și a amânării aplicării pedepsei, prin Decizia nr. 905 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 mai 2021, paragrafele 17-21, a constatat că, în materie penală, rezolvarea acțiunii penale se face prin pronunțarea unei hotărâri de către instanța de judecată, prin care aceasta hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal [ art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală ].

17. Referitor la cadrul general ce reglementează cu privire la instituția amânării aplicării pedepsei, Curtea a constatat că în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Partea generală, titlul III - Pedepsele, capitolul V - Individualizarea pedepselor, este cuprinsă secțiunea 4 - Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 - Condițiile amânării aplicării pedepsei; art. 84 - Termenul de supraveghere; art. 85 - Măsurile de supraveghere și obligațiile; art. 86 - Supravegherea; art. 87 - Modificarea sau încetarea obligațiilor; art. 88 - Revocarea amânării aplicării pedepsei; art. 89 - Anularea amânării aplicării pedepsei; art. 90 - Efectele amânării aplicării pedepsei).

18. Amânarea aplicării pedepsei este o instituție juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în Codul penal din 1969 și care poate fi aplicată de instanța de judecată dacă sunt întrunite condițiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanța stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21).

19. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Codul penal, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare [ art. 42 - Condamnări care nu atrag starea de recidivă - „La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; b) infracțiunile amnistiate;

.“]; c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Potrivit art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

20. Așadar, art. 83 din Codul penal reglementează condițiile amânării aplicării pedepsei, acestea privind gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei stabilite de instanță, conduita anterioară a destinatarului normei și acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Condițiile care privesc persoana destinatarului normei sunt menite să contribuie la formarea aprecierii instanței că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară ( Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, precitată, paragraful 21). Această soluție este un substituent pentru soluția de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară Codului penal în vigoare și se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal [ art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală ]. În cazul acestei soluții, pedeapsa va fi stabilită, dar nu va fi aplicată. În această situație, instanța trebuie ca, pe baza unor criterii de apreciere care țin de persoana destinatarului normei, să își formeze convingerea că nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci doar supravegherea acestuia timp de 2 ani.

21. Prin Decizia nr. 905 din 16 decembrie 2020, precitată, paragraful 27, Curtea a reținut că efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziția persoanei în cauză care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii și obligațiile individualizate prin hotărârea instanței de judecată, așa încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice. Astfel, față de efectele renunțării la aplicarea pedepsei, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, și definitive, după acest termen, și îl plasează pe destinatarul normei în postura unui cetățean liber, dar care are de îndeplinit măsurile și obligațiile stabilite de instanța de judecată și îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare. Persoana în cauză se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei măsuri favorabile de individualizare a pedepsei. De altfel, Curtea a reținut că și în practica judiciară s-a considerat că instituția amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunțarea unei soluții de condamnare și, în consecință, în cazul în care reține incidența dispozițiilor art. 83 din Codul penal, instanța nu pronunță o soluție de condamnare, ci stabilește pedeapsa și dispune amânarea aplicării acesteia (Decizia nr. 17/A/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală).

22. De asemenea, prin paragraful 30 al aceleiași decizii, Curtea a reținut că, în cazul amânării aplicării pedepsei, fapta săvârșită constituie infracțiune și tragerea la răspundere penală este posibilă, motiv pentru care acțiunea penală se exercită și se epuizează în condiții normale, dar judecătorul manifestă încredere în posibilitățile de îndreptare ale inculpatului fără a fi necesară sancțiunea penală și, ca atare, nu îl condamnă și nu îi aplică o pedeapsă.

23. Având în vedere aceste considerente, Curtea conchide că, potrivit jurisprudenței sale, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, ca modalități de individualizare a pedepselor, nu pot fi subsumate noțiunii de „condamnare“.

24. Aceste concluzii ce rezultă din jurisprudența instanței de contencios constituțional nu sunt însă în contradicție cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 - potrivit căreia în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii -, această soluție fiind în acord cu dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, referitor la revocarea amânării aplicării pedepsei, care reprezintă opțiunea legiuitorului în ipoteza comiterii de către persoana în privința căreia s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

25. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată.

26. Prin decizia anterior menționată, paragrafele 14-26, Curtea a reținut că art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen.

27. În toate cele trei situații prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării aplicării pedepsei și dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanța de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.

28. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepțional al instituției amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, și al instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere și liberării condiționate), prin raportare la instituția executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepțional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (1) și (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.

29. În aceste condiții, săvârșirea de către persoana supravegheată a unor noi infracțiuni, cu intenție sau intenție depășită, denotă că aceasta nu a înțeles semnificația și pericolul faptelor comise și ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privința unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale și amânarea aplicării acesteia nu și-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sale sociale.

30. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situația anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.

31. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reținut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operațiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar și infracțiunile din aceeași categorie pot fi săvârșite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalități, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispozițiile legii penale, apoi de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenție, fiecare dintre ultimele două categorii de autorități anterior menționate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenției sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.

32. Așa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârșite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei și în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenție. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, așa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 și 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal.

33. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracțiuni săvârșit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situația analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârșirea de către persoana supravegheată a unei noi infracțiuni, pe parcursul termenului de supraveghere.

34. Această soluție juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârșesc o singură infracțiune, în privința cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, și cele care au beneficiat de aceeași individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenție sau cu intenție depășită, noi infracțiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situații diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situația comiterii unei noi infracțiuni, după momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale.

35. În ceea ce privește comparația făcută, în susținerea excepției de neconstituționalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menținerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârșirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii și al imposibilității menținerii amânării aplicării pedepsei, în situația comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracțiuni similare celei anterior menționate, Curtea a reținut că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispozițiile Constituției.

36. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalității în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituție își găsește aplicabilitatea doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).

37. În fine, Curtea a reținut că soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, și a fost reglementată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.

38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența mai sus menționată, atât considerentele, cât și soluțiile pronunțate prin deciziile mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, în Dosarul nr. 73/248/2019 al Judecătoriei Întorsura Buzăului și constată că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. b) și ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Întorsura Buzăului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 noiembrie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop