DECIZIE nr. 452/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Vasile Mechereș în Dosarul nr. 8.040/271/P/2012 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 107D/2013. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Cauza este în stare de judecată. Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Face trimitere, referitor la instituția recunoașterii vinovăției, reglementată de dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală, la Decizia Curții Constituționale nr. 198/2013. În ceea ce privește comparația făcută de autorul excepției între persoanele trimise în judecată printr-un singur rechizitoriu pentru mai multe fapte, pe care, însă, nu le recunosc în totalitate, și persoanele trimise în judecată prin rechizitorii separate pentru infracțiuni aflate în concurs, care pot, astfel, să solicite aplicarea dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală pentru faptele a căror săvârșire o recunosc, reprezentantul Ministerului Public invocă Decizia nr. 44/1996, prin care Curtea Constituțională a reținut că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 12 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 8.040/271/P/2012, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Gheorghe Vasile Mechereș cu ocazia soluționării unei cauze penale. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și accesul liber la justiție, în măsura în care se interpretează în sensul că procedura prevăzută de art. 320^1 din Codul de procedură penală și, implicit, atenuarea răspunderii penale sunt aplicabile doar în condițiile în care inculpatul recunoaște toate faptele reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței în situația infracțiunilor aflate în concurs real. Consideră că dispozițiile procedurale analizate trebuie interpretate extensiv, înțelesul normei de procedură fiind acela de a verifica corespondența dintre starea de fapt acceptată de către inculpat și cea descrisă în rechizitoriu ori în hotărârea de admitere a unei plângeri în condițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, prin prisma probelor administrate în cursul urmăririi penale, suficiente prin ele însele pentru a se pronunța o hotărâre de condamnare. Arată că în niciun caz nu poate fi impusă inculpatului o atitudine de acceptare a tuturor actelor materiale ce realizează conținutul unor infracțiuni distincte aflate în concurs pentru a putea beneficia de cauza de atenuare de răspundere. Totodată, maniera de reglementare a textului apreciat ca neconstituțional, prin formularea "recunoaște în totalitate faptele reținute", poate da naștere la interpretări diferite în practică. Astfel, unele instanțe apreciază că recunoașterea inculpatului trebuie să vizeze toate faptele deduse judecății, în timp ce alte instanțe acceptă posibilitatea aplicării parțiale a procedurii doar cu privire la unele dintre infracțiunile aflate în concurs, în măsura recunoașterii inculpatului și a manifestării acestuia de voință. Prin interpretarea restrictivă a textului de lege criticat se creează, astfel, o situație de inechitate între persoanele care, din cauza unor factori ce nu țin de voința lor, sunt trimise în judecată printr-un singur rechizitoriu pentru mai multe fapte, pe care, însă, nu le recunosc în totalitate, și persoanele care, din varii motive, sunt trimise în judecată în dosare distincte, prin rechizitorii separate, pentru infracțiuni aflate în concurs, acestea din urmă putând beneficia de dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală, în funcție de manifestarea de voință, pentru faptele a căror săvârșire o recunosc. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că autorul excepției nu invocă o problemă de constituționalitate, ci una de legiferare, fiind necesară intervenția legiuitorului pentru rezolvarea situației de inechitate ce se creează între inculpați care recunosc parțial faptele, dar unii sunt trimiși în judecată printr-un rechizitoriu unic, iar alții - prin rechizitorii diferite. Totodată, face trimitere și la deciziile nr. 975/2012 și nr. 988/2012, prin care Curtea Constituțională a statuat că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 și 21 din Constituție. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată." În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și ale art. 21 privind accesul liber la justiție. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. În acest sens, Curtea reține că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea. Totodată, aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului așa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea și la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, așa cum rezultă din alin. 1 și 2 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, inculpatul, din proprie voință, poate declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmării penale și, cu titlu de excepție, pe baza unor înscrisuri în circumstanțiere pe care le poate administra la acel termen. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, atunci inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată. Așa fiind, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăția inculpatului, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, instanța este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiției presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilității condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite rațiuni, acesta a înțeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Așa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiții echitabile. Prin urmare, ținând seama de efectele unei astfel de proceduri și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea reține că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective și rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în fața unei recunoașteri totale sau parțiale a vinovăției, ceea ce prevalează constă în existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște vinovăția. În același sens sunt și Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, și Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013. În realitate, autorul excepției este nemulțumit de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală de către instanțele judecătorești, întrucât unele instanțe apreciază că recunoașterea inculpatului trebuie să vizeze toate faptele deduse judecății, în timp ce alte instanțe acceptă posibilitatea aplicării parțiale a procedurii simplificate doar cu privire la unele dintre infracțiunile aflate în concurs, în măsura recunoașterii inculpatului și a manifestării acestuia de voință. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Vasile Mechereș în Dosarul nr. 8.040/271/P/2012 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2013.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică