DECIZIE nr. 68/2014

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 150 alin. 1 și ale art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Zoltan Boer în Dosarul nr. 4.418/102/2013 al Tribunalului Mureș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului nr. 526D/2013 al Curții Constituționale. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Arată că soluția legislativă criticată nu se mai regăsește în Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea penală nr. 110 din 7 august 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.418/102/2013, Tribunalul Mureș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 150 alin. 1 și ale art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968. Excepția a fost ridicată de Zoltan Boer într-o cauză având ca obiect o cerere de revocare a măsurii arestării preventive. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece, pe de-o parte, este permisă continuarea urmăririi penale fără a-l asculta pe inculpat în situația în care acesta nu locuiește în țară, iar, pe de altă parte, este permisă arestarea preventivă a inculpatului fără a fi ascultat în prealabil, în situația în care acesta se află în străinătate, indiferent dacă a fost sau nu chemat în vederea ascultării în fața organului de urmărire penală sau a judecătorului. Condiționarea ascultării inculpatului, după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu ocazia formulării referatului cu propunerea de arestare preventivă sau la judecarea cererii de arestare preventivă, de împrejurarea de fapt a locuirii în țară, indiferent dacă inculpatul a fost sau nu citat în vederea ascultării, aduce atingere dreptului la apărare. De asemenea, prevederile de lege criticate creează o discriminare între persoanele care locuiesc în țară și cele care locuiesc în străinătate sau se află temporar în străinătate, dar sunt cercetate în România pentru săvârșirea unor infracțiuni, acestea din urmă neavând posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege. Este încălcat și dreptul la un proces echitabil, prin îngrădirea dreptului persoanei care locuiește/se află în străinătate de a se apăra pe baza declarațiilor proprii date în fața organului de urmărire penală sau a judecătorului. Totodată se instituie o prezumție de culpabilitate, situația inculpatului care locuiește/se află în străinătate fiind asimilată cu aceea a inculpatului care, deși citat, nu se prezintă în fața organului de urmărire penală. În susținerea criticii de neconstituționalitate este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 294/2002, prin care s-a constatat că dispoziția "sau nu locuiește în țară" din cuprinsul art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituțională. Tribunalul Mureș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este nefondată, deoarece prevederile art. 150 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care permit luarea măsurii arestării preventive față de un inculpat aflat în străinătate, fără ca acesta să fie în prealabil ascultat de procuror și de judecător se referă la o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, presupunând urgență, și care nu este compatibilă cu îndeplinirea tuturor formalităților de citare din străinătate a persoanei și de așteptare a ei pentru a fi audiată. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 150 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, apreciază că acestea trebuie interpretate în ansamblul art. 150, și nu în mod izolat, deoarece, potrivit dispozițiilor alin. 2 ale acestui articol de lege, în cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. Procedura arestării inculpatului, luată în conformitate cu dispozițiile legale, poate suferi anumite limitări date de imposibilitatea ascultării inculpatului care, prin ipoteză, este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situațiile prevăzute în art. 149^1 alin. 6. Cu toate acestea, drepturile inculpatului sunt pe deplin realizate de ansamblul normelor procesuale, care îi sunt aplicabile, cu observarea, în special, a prevederilor art. 150 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, care obligă la ascultarea acestuia imediat ce a fost prins sau s-a prezentat la organele judiciare, fiind asigurat în acest fel exercițiul drepturilor constituționale și respectarea normelor fundamentale privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. Invocă deciziile Curții Constituționale nr. 1.332 din 11 octombrie 2011 și nr. 594 din 8 noiembrie 2005. Referitor la dispozițiile art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, apreciază că acestea sunt în conformitate cu principiile cuprinse în Legea fundamentală. Faptul că inculpatul nu locuiește în țară nu creează o situație de discriminare față de persoanele având aceeași calitate și care locuiesc în țară și nici nu sunt de natură să afecteze dreptul la apărare, deoarece textul alin. 2 obligă organul de cercetare penală să depună toate diligențele în vederea anunțării inculpatului aflat în străinătate, pentru ca acesta să poată fi ascultat. Inculpatul aflat în străinătate beneficiază de toate drepturile și garanțiile prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, normele legale în vigoare neconținând limitări ale exercițiului dreptului la apărare, accesului la justiție ori ale prezumției de nevinovăție. Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituționale. Măsura arestării luată în condițiile și în cazurile prevăzute de lege nu lezează în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului, câtă vreme acesta se bucură, la momentul punerii în executare a mandatului de arestare, de toate drepturile și garanțiile desfășurării unui proces echitabil. Legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârșirea infracțiunii - ceea ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare, rămasă definitivă -, ci prevede numai condițiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv continuarea urmăririi și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară. În plus, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede la art. 5 posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 150 alin. 1 și ale art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: - art. 150 alin. 1: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror și de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situațiile prevăzute în art. 149^1 alin. 6."; - art. 237 alin. 4: "Organul de cercetare penală va continua urmărirea și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară." Prevederile art. 149^1 alin. 6 din Codul de procedură penală la care textul art. 150 alin. (1) face trimitere au următorul cuprins: "În cazul în care inculpatul se află în stare de reținere sau de arestare potrivit art. 146 și din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii." Curtea observă că prevederile de lege criticate nu mai sunt în vigoare, acestea fiind abrogate potrivit art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, lege care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Totodată, Codul de procedură penală în vigoare nu păstrează soluțiile legislative criticate, acesta instituind prin art. 225 alin. (4) și art. 309 alin. (5) reguli privind audierea inculpatului cu prilejul soluționării propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale și punerii în mișcare a acțiunii penale. Totodată, art. 4 din Legea nr. 255/2013 stabilește că "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege." De asemenea, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituțională a reținut că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. În aceste condiții și având în vedere că în cauza dedusă judecății și-au produs efectele prevederile art. 150 alin. 1 și art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea reține că acestea constituie obiectul controlului de constituționalitate. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) - dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) - prezumția de nevinovăție și art. 24 - dreptul la apărare, precum și dispozițiilor art. 14 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 150 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prilej cu care instanța de contencios constituțional a statuat că acestea trebuie coroborate cu cele ale art. 150 alin. (2), potrivit cărora "În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat", asigurându-se astfel exercitarea drepturilor prevăzute de art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și în art. 24 alin. (1) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 594 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.063 din 28 noiembrie 2005, și Decizia nr. 1.332 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011). Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, cele statuate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Distinct de acestea, Curtea reține că executarea mandatului de arestare diferă după cum inculpatul a fost prezent și ascultat la momentul dispunerii arestării. Astfel, când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, conducând-o la judecătorul care a emis mandatul. Judecătorul îl audiază pe inculpat, iar dacă persoana arestată ridică obiecții, de exemplu, cu privire la conținutul mandatului în ceea ce privește temeiurile arestării, judecătorul fixează termen de judecată pentru soluționarea acestor obiecții. De asemenea, în cazul în care contactul cu organele judiciare nu a fost posibil, termenul pentru care s-a dispus arestarea preventivă curge de la data punerii în executare a mandatului, iar nu de la data emiterii mandatului. Pe cale de consecință, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu creează o prezumție de vinovăție în sarcina inculpatului. Cât privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută. Prevederile de lege criticate potrivit cărora "organul de cercetare penală va continua urmărirea și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară" nu pot fi interpretate în sensul că exonerează organul de cercetare penală de obligația de a-l cita pe inculpat, cu prilejul continuării cercetării penale, în situația în care acesta nu locuiește în țară, de vreme ce art. 237 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 stabilește că: "Dacă procurorul a pus în mișcare acțiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit și îi dă explicații cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuiește în țară, organul de cercetare penală va ține seama, la fixarea termenului de prezentare în fața acestuia, de reglementările speciale privind asistența judiciară internațională în materie penală." În același timp, Curtea reține că, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, legea procesual penală cuprinde prevederi clare privind citarea învinuitului/inculpatului care locuiește în străinătate. În acest sens, art. 177 alin. 8 și 8^1 din Codul de procedură penală din 1968 stabilește că: "Dacă învinuitul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile în relația cu statul solicitat, în condițiile legii. În absența unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internațional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ține loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. La stabilirea termenului pentru înfățișarea învinuitului sau inculpatului aflat în străinătate, se ține seama de normele internaționale aplicabile în relația cu statul pe teritoriul căruia se află învinuitul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citația în vederea înfățișării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfățișare." În fine, invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 294 din 7 noiembrie 2002 nu are relevanță în cauza de față, de vreme ce, cu acel prilej, Curtea a constatat că dispoziția "sau nu locuiește în țară" din cuprinsul art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală este neconstituțională, deoarece permitea trimiterea în judecată fără ca inculpatului care locuiește în străinătate să îi fie prezentat materialul de urmărire penală. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Zoltan Boer în Dosarul nr. 4.418/102/2013 al Tribunalului Mureș - Secția penală și constată că prevederile art. 150 alin. 1 și ale art. 237 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale în raport de criticile formulate. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 februarie 2014.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Simina Gagu