SUSPENDAREA PENTRU LIPSA PARTILOR APLICABILITATEA DISP.ART.242 ALIN.1 PCT.2 C.PR.CIVILA IN SITUATIA IN CARE EXISTA CERERI DE AMANARE A CAUZEI FORMULATE DE PARTI

Potrivit disp.art. 242 al.1 pct.2 C.pr.civila, instanta este obligata sa suspende judecata daca niciuna din parti nu se infatiseaza la strigarea pricinii si nu s-a cerut judecarea in lipsa.
Textul mentionat nu isi gaseste incidenta in situatia in care, desi nu s-a solicitat  judecata in lipsa, partile si-au motivat imposibilitatea prezentarii prin depunerea de cereri la care se anexeaza acte de natura sa confirme solicitarea de amanare a cauzei.
Prin decizia civila nr. 533/3.04.2006 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti s-a admis recursul declarat de reclamanta S.C.P.S.A. impotriva incheierii de sedinta din data de 20.04.2006 pronuntata de Tribunalul Prahova, in contradictoriu cu intimatul T.S.M. si s-a casat incheierea, fiind trimisa cauza pentru continuarea judecatii  la aceeasi instanta - Tribunalul Prahova.
Pentru a dispune astfel, instanta de recurs a retinut ca prin incheierea de sedinta din data de 20.01.2006 Tribunalul Prahova a dispus suspendarea judecatii cauzei, in temeiul art.242 al.1 pct.2 C.pr.civila, pentru lipsa nejustificata a partilor.
Curtea a stabilit ca prima instanta a  realizat o gresita aplicare a disp.art. 242 al.1 pct.2 C.pr.civila, dispunand suspendarea judecarii cauzei, desi la dosar fusesera depuse pentru termenul de judecata din 20.01.2006 cereri de amanare a cauzei, formulate de aparatorii ambelor parti, motivate de necesitatea prezentarii acestora la aceeasi data, intr-un alt dosar, al acelorasi parti inregistrat pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie sub nr. 606/2005, cereri la care fusese anexata citatia emisa in acel dosar de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pentru data de 10.01.2006.
O conditie esentiala a existentei dreptului de retentie este aceea ca intre bunul imobil, care apartine debitorului si creanta care apartine creditorului, trebuie sa existe o stransa legatura, iar cazul in care la un imobil se adauga imbunatatiri de catre persoana care locuieste in acesta este clasic in situatiile acordarii acestui drept.

Prin decizia nr. 781/10.05.2006, pronuntata in dosarul nr. 1888/2006 al Curtii de Apel Ploiesti,  a fost admis recursul declarat de parati impotriva deciziei civile nr.927 din 15 decembrie 2005, pronuntata de Tribunalul Prahova  si in consecinta  au fost modificate in parte atat decizia tribunalului cat si sentinta judecatoriei , in sensul ca  a fost acordat un drept de retentie asupra imobilului in litigiu pana la plata contravalorii lipsei de folosinta a acestuia , fiind mentinute restul dispozitiilor deciziei atacate.
Prin sentinta civila nr.282/25.03.2005 Judecatoria Mizil a admis in parte actiunea completata formulata de  reclamanti, a dispus evacuarea neconditionata a paratilor din imobil , prin aceeasi sentinta fiind admisa cererea reconventionala formulata de parati, au fost obligati reclamantii la plata catre acestia a sumei de 82.422.041 lei reprezentand contravaloarea imbunatatirilor aduse imobilului si a fost respinsa cererea paratilor privind  instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, aceasta solutie fiind mentinuta de tribunalul Prahova prin decizia nr. 927/2005.
A retinut instanta investita cu solutionarea recursurilor declarate in cauza ca neacordarea in mod gresit de catre instantele anterioare a unui drept de retentie catre parati pana la achitarea de catre intimatii reclamanti a contravalorii imbunatatirilor aduse la imobil, este criticabila, deoarece, pe de o parte, a fost solicitata prin cererea reconventionala formulata, iar pe de alta parte, instanta apreciaza ca suma de 82.422.04 lei ROL reprezentand contravaloarea imbunatatirilor aduse imobilului din care se cere evacuarea paratilor de catre reclamanti nu este o suma de neglijat, mai ales ca situatia clasica de constatare a unui drept de retentie este, in cazul in care la un imobil se adauga imbunatatiri de catre persoana care locuieste in imobil si are in posesia sa bunuri, cum este cazul in speta de fata.
O conditie esentiala a existentei dreptului de retentie este aceea ca intre bunul imobil, care apartine debitorului si creanta care apartine creditorului, trebuie sa existe o stransa legatura, situatie dovedita cu probatoriile administrate in cauza si, mai mult decat atat, apare plauzibila ratiunea pentru care s-a cerut instituirea dreptului de retentie, intrucat, admitandu-se actiunea in evacuare exista posibilitatea ca, fie de buna voie, fie pe calea executarii silite, recurentii sa paraseasca imobilul, fara ca intimatii sa le achite contravaloarea imbunatatirilor, urmand ca aceasta suma sa fie recuperata mult mai greu pe calea executarii silite.
Avand in vedere cele retinute mai sus, in conformitate cu disp.art.312 C.pr.civila,  a fost  admis recursul,  modificate ambele hotarari in sensul acordarii dreptului de retentie asupra imobilului pana la plata contravalorii imbunatatirilor efectuate la acesta.
Reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, daca acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, potrivit art.11 alin.21 din Legea 18/1991 modificata prin Legea 247/2005 si art.39 din Normele de aplicare a legii Fondului Funciar .
Ca atare, textul de lege prevede ca punerea in posesie pe vechile amplasamente poate avea loc numai in situatia in care terenurile nu au fost atribuite legal altor persoane.
 Prin decizia nr. 752 din data de 4.05.2006 pronuntata in dosarul nr. 2244/2006 al Curtii de Apel Ploiesti, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CO, impotriva deciziei civile nr. nr.320 din 8 aprilie 2005 pronuntata de Tribunalul Prahova, in contradictoriu cu paratele Comisia Locala Vadu Sapat pentru aplicarea Legii 18/1991 si Comisia Judeteana Prahova pentru aplicarea Legii 18/1991.
A retinut instanta de control judiciar ca motivele de recurs invocate de catre recurenta nu sunt fondate, aceasta aratand ca sentinta civila nr.1159 /2004 a Judecatoriei Mizil, prin care s-a admis actiunea formulata de reclamanta,  a fost obligata Comisia Locala a Comunei Vadu Sapat de aplicare a legilor fondului funciar sa puna in posesie reclamanta, pe cat posibil, pe vechiul amplasament si sa inainteze documentatia necesara in vederea eliberarii titlului de proprietate pentru suprafata de 1,5 ha si a fost obligata Comisia Judeteana de aplicare a Legilor fondului funciar Prahova sa elibereze titlul de proprietate pentru suprafata susmentionata precum si decizia civila nr. 320/2005  a Tribunalului Prahova prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarata de reclamanta si de parate.
In motivele de recurs s-a aratat ca punerea in posesie pe vechile amplasamente nu este conditionata de eliberarea titlurilor de proprietate catre alte persoane, daca aceste titluri au fost emise unor persoane, care nu erau indreptatite la aceasta reconstituire a dreptului de proprietate.
De asemenea, recurenta a aratat ca, instanta de apel i-a respins apelul cu motivarea, potrivit careia, instanta nu este competenta sa stabileasca amplasamentul terenurilor, astfel cum a statuat si Curtea Suprema de Justitie, insa referirea la decizia I/1997, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie intr-un recurs in interesul legii, nu mai este de actualitate, deoarece acea hotarare a fost pronuntata ca indrumare, atata timp cat exista un vid legislativ cu privire  la obligativitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.
Apreciaza recurenta ca prin adoptarea Legii 1/2000 se stabileste obligativitatea reconstituirii pe vechile amplasamente si toate litigiile ulterioare urmeaza sa fie solutionate potrivit acestui act normativ si nu in functie de o decizie de indrumare a Curtii Supreme de Justitie.
Curtea a apreciat ca este nefondata critica privind punerea in posesie pe vechile amplasamente si care nu este conditionata de eliberarea actelor de proprietate catre alte persoane, intrucat, potrivit art.11 alin.21 din Legea 18/1991 modificata prin Legea 247/2005 si art.39 din Normele de aplicare a legii Fondului Funciar, intrucat reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente,  doar daca acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.
Ca atare, textul de lege prevede ca punerea in posesie pe vechile amplasamente poate avea loc numai in situatia in care terenurile nu au fost atribuite legal altor persoane.
In situatia de fata terenul in litigiu a fost atribuit altor persoane, situatie ce rezulta din raspunsul la interogatoriul luat Comisiei Locale de Apelicare a Legii Fondului Funciar de catre recurenta si, atata timp, cat nu a fost anulata punerea in posesie a acelor persoane, nu se poate constata ca aceasta a fost ilegala.
Este nefondata si sustinerea recurentei ca nu mai este de actualitate decizia 1/1997 a Curtii Supreme de Justitie, pe motiv ca acea decizie a fost emisa in conditiile unuii vid legislativ, deoarece, potrivit art.329 alin.3 din Codul de procedura civila, dezlegarea data problemelor de drept intr-un recurs in interesul legii, sunt obligatorii pentru instante.
Rezulta ca reconstituirea pe vechile amplasamente se poate face numai daca terenul este liber si nu a fost atribuit legal altor persoane, solutie ce rezulta, de altfel, si din  Legea 18/1991, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.247/2005.
Fata de toate aceste considerente, in baza disp.art.312 alin.1 C.pr.civila Curtea a respins recursul ca nefondat.
Identificarea si impartirea unei suprafete  mai mari care  nu corespunde dreptului de proprietate al partilor, retinut irevocabil prin incheierea de admitere in principiu  pronuntata in conditiile art 673/6 c.p.civ. si nici actelor de proprietate ale acestora care nu se incadreaza nici in limitele de toleranta admisibile la masurarea terenurilor constitie un motiv de nelegalitate a hotararii, in conditiile art. 304 pct. 9 c.p.civ.
            Prin decizia nr. 748  din data de 27 aprilie  2006 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in dosarul nr. 3081/2006 a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant  AC, impotriva deciziei civile nr.48 din 16 ianuare 2006 pronuntata de Tribunalul Prahova si in consecinta a fost modifica in tot decizia, in sensul ca a fost admis apelul, desfiintata sentinta si trimisa cauza spre rejudecare la Judecatoria Campina.
Pentru a pronunta aceasta decizie , Curtea de Apel Ploiesti,  a retinut ca prin incheierea de admitere in principiu, pronuntata de Judecatoria Campina la data de 17 mai 2004, s-a constatat ca facand parte din masa succesorala ramasa de pe urma defunctei AS, un teren in suprafata de 5000 mp situat in punctul « M », imprejurare atestata de adeverinta nr.1264/2004 eliberata de Primaria comunei Telega.
Aceasta incheiere a devenit irevocabila, prin respingerea apelului declarat de reclamant, prin decizia civila nr.2494/27.09.2004 a Curtii de Apel Ploiesti, dobandind, astfel, autoritate de lucru judecat cu privire la calitatea partilor de mostenitori, cotele lor succesorale si componenta masei succesorale ramase de pe urma celor doi defuncti.
Se observa ca expertul desemnat de instanta de fond pentru a identifica terenurile si a intocmi propuneri de lotizare, a masurat in punctul « M » o suprafata de 9512 mp, procedand la impartirea acestei suprafete intre mostenitori, iar instanta de fond a omologat una din variantele de lotizare astfel intocmite.
Curtea constata ca identificarea si impartirea unei suprafete de 9512 mp in punctul « M » nu corespunde dreptului de proprietate al partilor, retinut irevocabil prin incheierea de admitere in principiu din 17 mai 2004 si nici actelor de proprietate ale acestora. Se retine si faptul ca aceasta diferenta nu se incadreaza nici in limitele de toleranta admisibile la masurarea terenurilor, ajungandu-se, practic, la dublul suprafetei pentru care partile au dovedit un drept de proprietate
Intr-o atare situatie, Curtea a constatat ca instantele de fond au aplicat eronat dispozitiile art.480 C.civ., fiind incidente disp. art. 304 pct.9 C.proc.civ, si, in temeiul disp. art. 312 C.proc.civ., a admis recursul si a modificat in tot decizia, iar in temeiul disp. art.297 alin. 1 C.proc.civ., a trimis cauza spre rejudecare la Judecatoria Campina.
Cu ocazia rejudecarii, s-a dispus ca instanta de fond sa procedeze la refacerea expertizei topografice sau efectuarea unei noi expertize, care sa respecte dispozitiile incheierii de admitere in principiu.
Calificarea si solutionarea  gresita a cauzei  in apel , calea de atac prevazuta de lege fiind recursul de competenta materiala a aceluiasi tribunal, dar ca instanta de recurs,  determina incalcalcarea competentei unei alte instante si implicit constituie un motiv de casare de ordine publica si anume disp. art. 304 pct.3 C.proc.civ.        Prin decizia nr.  751 din data de 4 mai 2006 pronuntata in dosarul nr. 3242/2006 pronuntata de sectia civila a Curtii de Apel Ploiesti a fost admis recursul declarat de recurentii EF si EV, impotriva deciziei civile nr. 69 din 23 februarie 2006, pronuntata de Tribunalul Dambovita si pe cale de consecinta casata decizia si trimisa cauza la Tribunalul Dambovita spre competenta solutionare a recursului.
Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea de Apel a retinut ca prin cererea reclamantilor s-a solicitat obligarea paratei la plata contravalorii constructiilor si amenajarilor aflate pe terenul proprietatea acesteia, respectiv a imbunatatirilor funciare de pe acest teren.     
Potrivit rapoartelor de expertiza efectuate in fata instantei de fond, valoarea constructiilor si amenajarilor aflate pe terenul in litigiu este de 23.319.000 lei.
 Potrivit disp. art. 2821 C.proc.civ., litigiile al caror obiect are o valoare de pana la 1 miliard lei inclusiv, nu sunt supuse caii de atac a apelului, ci numai caii de atac a recursului, in conditiile art. 3041C.proc.civ.
Cat priveste instanta competenta sa solutioneze acest recurs direct, art. 299 alin.2 C.proc.civ. stabileste competenta instantei ierarhic superioare celei ce a pronuntat hotararea atacata.
In cauza, Curtea constata ca obiectul prezentului litigiu are o valoare de pana la 1 miliard, hotararea instantei de fond fiind supusa exclusiv caii de atac a recursului, date de  lege in competenta instantei ierarhic superioare.
Fata de aceste considerente, se observa ca, Tribunalul Dambovita a calificat si solutionat gresit cauza  in apel , calea de atac prevazuta de lege fiind recursul de competenta materiala a aceluiasi tribunal, dar ca instanta de recurs, incalcand astfel competenta unei alte instante.
Prin urmare, in temeiul disp. art. 312 alin.6 coroborat cu art.304 pct.3 C.proc.civ., Curtea a admis recursul si a casat decizia, trimitand cauza spre competenta solutionare a recursului la Tribunalul Dambovita.
Trimiterea cauzei spre rejudecare de catre instanta de apel pentru un motiv care nu a fost pus in discutia partilor, incalcand principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare, precum si principiul disponibilitatii, acordand mai mult decat au cerut partile, fata de imprejurarea ca reclamantii nu au declarat apel ajungandu-se astfel, ca in apelul declarat de parata, sa fie desfiintata hotararea instantei de fond pentru un motiv care putea fi invocat numai de reclamanti, dar pe care nu l-au invocat, deoarece nu au declarat apel se incadreaza printre nulitatile si motivele de casare prev. de art.304 pct.7 si 9 C.pr.civila,pentru a fi  admis recursul,  casata decizia cu trimitere la tribunal pentru solutionarea pe fond a apelului. Prin  decizia nr.760 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in data de 5  mai 2006 in dosarul civil nr. 2564/2006 a fost admis recursul declarat de reclamantii MS si MA, impotriva deciziei nr. 26 din 13 ianuarie 2006 pronuntata de Tribunalul Prahova si in consecinta a fost casata susmentionata decizie cu trimitere la Tribunalul Prahova pentru solutionarea pe fond a apelului declarat de parata.
A retinut instanta de control judiciar ca desfasurarea procesului civil este guvernata de principii generale, precum: principiul formalismului, principiul contradictorialitatii, principiul disponibilitatii, principiul publicitatii, principiul oralitatii, principiul nemijlocirii si principiul continuitatii.
Principiul contradictorialitatii presupune ca toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii si discutiei partilor,ca fiecare parte trebuie sa aiba posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legatura cu pretentia dedusa judecatii. ( art.129 alin.4 C.pr.civila).
Prin principiul disponibilitatii se intelege faptul ca partile pot determina existenta procesului, continutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, in  ptivinta obiectului si a participantilor la proces, a faptelor si etapelor pe care procesul le parcurge.
Dreptul partilor de a determina limitele procesului este, in principiu, neingradit, ceea ce inseamna ca, instanta este obligata sa se pronunte numai cu privire la ceea ce s-a cerut ( art.129 alin.ultim C.pr.civila), neputand sa se pronunte asupra unui lucru care nu s-a cerut, sa dea mai mult decat s-a cerut sau sa nu se pronunte asupra unui lucru cerut.
Instanta insa, poate sa invoce, din oficiu, orice exceptie absoluta, fiind obligata sa o puna in dezbaterera partilor pentru a respecta contradictorialitatea.
In speta, decizia a fost pronuntata de instanta de apel cu incalcarea principiului contradictorialitatii si a principiului disponibilitatii, ceea ce atrage nulitatea acesteia.
Astfel, instanta de apel a fost investita cu solutionarea apelului declarat de parata care a formulat critici pe fondul cauzei, cu privire la fiecare din capetele de cerere admise de instanta de fond si anume: stabilirea liniei de hotar dintre imobilele partilor, desfiintarea arborilor aflati in apropierea imobilului proprietatea reclamantilor si obligarea paratei la plata despagubirilor catre reclamanti reprezentand contravaloarea reparatiilor necesare.
In sedinta de dezbateri din 13.01.2006, cand partile au pus concluzii pe fondul apelului, nici una din parti si nici instanta, din oficiu, nu au invocat faptul ca instanta de fond nu s-ar fi pronuntat asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanti.
Instanta de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru un motiv care nu a fost pus in discutia partilor, incalcand principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare, precum si principiul disponibilitatii, acordand mai mult decat au cerut partile, fata de imprejurarea ca reclamantii nu au declarat apel.
S-a ajuns astfel, ca in apelul declarat de parata, sa fie desfiintata hotararea instantei de fond pentru un motiv care putea fi invocat numai de reclamanti, dar pe care nu l-au invocat, deoarece nu au declarat apel.
Retinandu-se ca in cauza nu sunt incidente disp.art.297 C.pr.civila, iar decizia este afectata de nulitatile si motivele de casare prev. de art.304 pct.7 si 9 C.pr.civila, a fost  admis recursul,  casata decizia cu trimitere la tribunal pentru solutionarea pe fond a apelului.