Aplicarea art. 274, al.3 Cod procedura civila - reducerea onorariului avocatial. Despagubiri pentru lipsa de folosinta a imobilului. Momentul de la care se pot acorda.
Prerogativa instantei de a cenzura onorariul avocatial convenit, prin prisma proportionalitatii sale cu amplitudinea si complexitatea activitatii depuse, este cu atat mai necesara cu cat respectivul onorariu, convertit in cheltuieli de judecata, urmeaza a fi suportat de partea potrivnica, ceea ce presupune in mod necesar ca acesta sa ii fie opozabil (fiind tert in raport cu conventia de prestare a serviciului avocatial), or, opozabilitatea sa fata de partea potrivnica este tocmai consecinta insusirii sale de catre instanta de judecata, prin hotararea pronuntata, cu efectul dobandirii caracterului cert, lichid si exigibil al respectivei cheltuieli.
Este intemeiata critica referitoare la momentul de la care paratul a fost obligat la plata de despagubiri pentru lipsa de folosinta a imobilului, acesta neputand fi anterior datei de la care hotararea judecatoreasca prin care s-a dispus restituirea a devenit executorie, in mod gresit apreciind primele doua instante ca ar opera o punere de drept in intarziere, de la momentul pronuntarii sentintei civile nr. 1427/9 decembrie 2002.
Cum in cauza dedusa judecatii nu sunt indeplinite conditiile punerii de drept in intarziere a debitorului, conform prevederilor art. 1079 alin. 2 din Codul civil, Curtea a avut in vedere faptul ca titlul de proprietate al reclamantilor a fost confirmat definitiv in instanta la data de 26 aprilie 2006, astfel ca doar din ziua urmatoare acesteia ar fi putut prelua in mod legitim posesia asupra imobilului si tot doar de atunci ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de lipsa de folosinta a acestuia, neavand relevanta imprejurarea ca prin hotararea judecatoreasca anterioara s-a constatat preluarea fara titlu de catre Statul Roman.
Prin sentinta civila nr. 8521/14 noiembrie 2011, indreptata (sub aspectul unei erori materiale) prin incheierea din 28 noiembrie 2011 si completata prin sentinta civila nr. 337/23 ianuarie 2012, Judecatoria Targu Mures a admis in parte actiunea formulata de reclamantii B. M.-S., S. T. si C. L .I., in nume propriu si in calitate de mostenitori ai reclamantului decedat S. D.-M., in contradictoriu cu paratii Primarul municipiului Vaslui - in nume propriu, Municipiul Vaslui - reprezentat legal prin Primar si Consiliul local al municipiului Vaslui, a respins cererea formulata de reclamanti in contradictoriu cu paratii Primarul municipiului Vaslui - in nume propriu si Consiliul local al municipiului Vaslui, ca fiind formulata in contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuala pasiva si, in consecinta:
- a dispus obligarea paratului Municipiul Vaslui - reprezentat legal prin Primar, la plata catre reclamanti a sumei de 726.878,76 lei, reprezentand lipsa de folosinta a imobilului situat in Vaslui, str. Avantului (fosta Vasile Lascar) nr. 19, jud. Vaslui, pentru perioada 13.05.2005 - 14.05.2008, actualizata si capitalizata la finele lunii decembrie 2010 si actualizata in continuare, potrivit indicelui de inflatie, incepand cu data de 01.01.2011 si pana la momentul platii efective;
- a dispus obligarea paratului Municipiul Vaslui - reprezentat legal prin Primar, la plata catre reclamanti a sumei de 176.561,42 lei, reprezentand dobanda legala aferenta debitului principal, calculata la finele lunii decembrie 2010, precum si a dobanzii legale incepand cu 01.01.2011 si pana la data achitarii efective a debitului principal;
- in temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a dispus obligarea paratului Municipiul Vaslui - reprezentat legal prin Primar, la plata catre stat a ajutorului public judiciar de care au beneficiat reclamantii, dupa cum urmeaza:
- 2.130,94 lei catre bugetul local al mun. Constanta;
- 887 lei catre bugetul local al mun. Piatra Neamt;
- 1.774 lei catre bugetul local al sectorului 6 - Bucuresti;
- 1.243,94 lei catre bugetul local al mun. Iasi.
- a dispus obligarea paratului Municipiul Vaslui - reprezentat legal prin Primar, la plata catre reclamanti a sumei de 47.223,205 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, judecatoria a retinut ca prin notificarile inregistrate la Primaria mun. Vaslui, conform Legii 10/2001, reclamantii au solicitat restituirea in natura a imobilului constructie si teren in suprafata de 703 mp., situat in mun. Vaslui, str. V. Lupu, colt cu str. V. Lascar, cerere care le-a fost respinsa prin Dispozitia nr. 490/12.11.2001, emisa de Primarul mun. Vaslui, cu motivarea ca in acest imobil functiona Cantina de ajutor social, iar potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la acea data, aceste imobile aveau un regim special.
Dispozitia mentionata a fost, insa, modificata prin sentinta civila nr. 1427/09.12.2002 a Tribunalul Vaslui, in sensul ca s-a dispus restituirea in natura a imobilului, conform perimetrului ABCD, stabilit prin expertiza efectuata de expert tehnic judiciar S. D., iar aceasta solutie a ramas definitiva si irevocabila prin decizia civila nr. 75/2006 a Curtii de Apel Iasi, respectiv prin decizia civila nr. 9386/17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, retinandu-se, in esenta, ca imobilul a fost preluat abuziv de catre Statul Roman de la fostul proprietar - autor al reclamantilor, fara titlu valabil.
Cu toate acestea, imobilul a fost restituit reclamantilor in natura abia la data de 14.05.2008 si, avand in vedere preluarea fara titlu, judecatoria a retinut ca acesta nu a intrat niciodata efectiv in proprietatea statului, astfel ca punerea in intarziere a detinatorului imobilului a operat la momentul in care s-a dispus restituirea in natura a acestuia prin sentinta civila nr. 1427/09.12.2002 a Tribunalul Vaslui, si nu la momentul solutionarii irevocabile a cauzei prin Decizia civila nr. 9386/17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Prin urmare, avand in vedere termenul general de prescriptie de 3 ani, instanta a retinut ca paratul ar putea fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinta pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii actiunii, eveniment petrecut la data de 13.05.2005.
In ceea ce priveste contravaloarea lipsei de folosinta, s-a retinut ca aceasta a fost stabilita prin raportul de expertiza tehnica efectuata in prezenta cauza la suma de 726.878,76 lei, valoare care include si actualizarea cu rata inflatiei pana la finele lunii decembrie 2010, iar criteriile avute in vedere au fost valorile chiriilor pe piata libera pentru fiecare luna in curs, pozitionarea imobilului in localitate, daca aceasta prezinta sau nu vad comercial, daca imobilul are acces stradal sau pietonal, utilitatile disponibile in zona, modul in care este compartimentat spatiul in imobil, daca reclamantii au incheiat sau nu un contract de inchiriere pentru respectivul imobil.
Sub acelasi aspect, judecatoria a retinut ca nu pot fi luate in considerare dispozitiile H.G. nr. 1886/2006, intrucat acest act normativ vizeaza stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar prin Decizia civila nr. 9386/17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a stabilit ca imobilul nu intra sub incidenta acestor prevederi.
Prin urmare, s-a dispus obligarea paratului la plata contravalorii lipsei de folosinta a imobilului pentru perioada 13.05.2005 - 14.05.2008, respectiv a sumei de 726.878,76 lei, actualizata si capitalizata la finele lunii decembrie 2010, urmand ca aceasta sa fie actualizata in continuare cu indicele de inflatie, pana la momentul efectuarii platii.
In ceea ce priveste cererea privind plata dobanzii legale aferente relativ la debitului principal, instanta a retinut ca, fiind vorba de o obligatie cu caracter civil, avand ca obiect o suma de bani, sunt incidente in cauza dispozitiile O.G. nr. 9/2000 si ale O.G. nr. 13/2011, astfel ca a dispus obligarea paratului la plata catre reclamanti a sumei de 176.561,42 lei, reprezentand dobanda legala aferenta debitului principal, calculata la finele lunii decembrie 2010, precum si a dobanzii legale incepand cu data de 01.01.2011 si pana la data achitarii efective a debitului principal.
Relativ la posibilitatea cumularii dobanzii legale cu actualizarea sumei datorate cu indicele de inflatie, instanta a retinut ca prima reprezinta o sanctiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligatiei de plata), iar cea de-a doua valoarea reala a obligatiei banesti la data efectuarii platii (daune compensatorii), astfel ca nu se ajunge la o dubla reparatie, ceea ce ar insemna o imbogatire fara justa cauza a creditorului.
De asemenea, avand in vedere faptul ca reclamantii au beneficiat pe parcursul judecatii de ajutor public judiciar reprezentand taxa judiciara de timbru, s-a dispus obligarea paratului, potrivit dispozitiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, la plata sumelor aferente catre bugetul local.
Totodata, in aplicarea prevederilor art. 274 din Codul de procedura civila, paratul a fost obligat la plata catre reclamanti a sumei de 47.223,205 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, constand in taxa de timbru - 10.200,2 lei, onorarii expertiza - 11.712 lei, cheltuieli de deplasare - 5.788,67 lei si onorarii avocatiale - 19.532,355 lei, in privinta celor din urma dispunandu-se diminuarea acestora cu 50%, avand in vedere complexitatea cauzei si cuantumul ridicat al onorariilor solicitate, precum si faptul ca majoritatea dovezilor privind plata onorariului avocatial provin, in timp, pe faza finala a judecarii cauzei, moment la care activitatile avocatiale ce mai urmau a fi prestate erau putin numeroase.
Prin decizia civila nr. 211/27 iunie 2012, Tribunalul Mures a respins ca nefondate apelurile declarate impotriva hotararii anterior descrise de catre reclamanti si parati.
In adoptarea acestei solutii, tribunalul a retinut ca reclamantii au contestat doar modalitatea de acordare in cauza a cheltuielilor de judecata, respectiv reducerea onorariului avocatial.
Sub acest aspect, tribunalul a aratat ca prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila, instanta nu intervine in contractul de asistenta juridica dintre avocat si client, care se mentine in integralitate (drept urmare, clientul va plati avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciaza in ce masura onorariul stabilit de partea care a avut castig de cauza trebuie suportat de partea adversa, tinand seama de natura si complexitatea prestatiei avocatului.
S-a precizat ca in jurisprudenta C.E.D.O. s-a statuat ca partea care a castigat procesul nu va putea obtine rambursarea unor cheltuieli, in temeiul art. 274 din Codul de procedura civila, decat in masura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
Astfel, tribunalul a retinut ca reclamantii au sustinut in calea de atac complexitatea cauzei prin durata procedurii, sustinere care nu poate fi apreciata ca un aspect pertinent in justificarea complexitatii, asa cum nu sunt relevante in aceasta privinta nici argumentele referitoare la faptul ca o instanta (Judecatoria Vaslui) s-a desesizat, ceea ce a dus la solutionarea unui recurs impotriva hotararii de declinare de catre Tribunalul Vaslui sau ca s-a formulat o cerere de stramutare.
De asemenea, nici efectuarea unor expertize in cauza nu are o inraurire directa asupra muncii prestate de avocati, contravaloarea acestor lucrari regasindu-se in onorariile de expertiza, cu privire la care instanta de fond a si dispus, iar in ceea ce priveste deplasarile la care fac referire reclamantii, se poate constata ca acestea au fost acordate.
S-a mai aratat ca nu se poate contesta in cauza ca avocatii alesi ai reclamantilor au redactat cereri si raspunsuri fata de pozitiile partilor adverse, au formulat cereri in probatiune si au urmarit administrarea acestora, insa nu poate fi ignorat nici faptul ca fata de valoarea initiala a pricinii (cand s-a incheiat contractul de asistenta juridica intre parti, fara a se cunoaste valorile ce vor reiesi ca urmare a efectuarii expertizei), aceste onorarii sunt excesive si s-a justificat reducerea lor.
In consecinta, tribunalul a apreciat ca apelul declarat de reclamanti nu este fondat.
Cu privire la apelul paratilor, tribunalul a aratat ca fata de Primarul mun. Vaslui - in nume propriu si Consiliul local al mun. Vaslui a fost admisa de catre instanta de fond exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, in sarcina acestora nefiind stabilita nicio obligatie, astfel ca interes in promovarea caii de atac are doar paratul Municipiul Vaslui, reprezentat prin Primar.
Relativ la critica invocata de acesta din urma, in sensul ca nu sunt intrunite in cauza elementele constitutive prevazute de art. 998 si art. 999 din Codul civil, de natura a atrage raspunderea civila delictuala a paratului-apelant, tribunalul a constatat ca cererea dedusa judecatii nu s-a intemeiat pe aceste prevederi, ci reclamantii, in calitate de proprietari ai unui bun imobil, au invocat in cauza prevederile art. 483 din Codul civil, sustinand ca au fost lipsiti de folosinta bunului lor si ca, pe cale de consecinta, li se cuvine restituirea fructelor acestuia.
In ceea ce priveste data de la care instanta de fond a stabilit ca este datorata contravaloarea lipsei de folosinta a imobilului, tribunalul a aratat ca de la momentul formularii contestatiei impotriva dispozitiei de respingere a notificarii, paratul nu mai avea calitatea de detinator de buna-credinta al imobilului si, prin urmare, de la acest moment curge termenul de la care adevaratul proprietar poate solicita a fi indemnizat pentru lipsa de folosinta.
Fata de critica referitoare la faptul ca nu ar fi fost pus in intarziere pentru restituirea imobilului, tribunalul a apreciat ca in mod corect a retinut instanta de fond ca punerea in intarziere a operat la momentul la care a fost solutionata cererea de restituire a imobilului, fiind vorba de o punere de drept in intarziere, atat in ceea ce priveste restituirea efectiva a imobilului, cat si in ceea ce priveste acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinta a acestuia.
Privitor la modalitatea de stabilire a contravalorii lipsei de folosinta a imobilului, s-a aratat ca nu se putea proceda la o evaluare potrivit prevederilor H.G. nr. 1886/2006, intrucat in cauza nu se urmarea determinarea unei chirii pentru un imobil care intra sub incidenta prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aspect care a fost lamurit prin decizia civila nr. 9386/ 17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
De asemenea, s-a apreciat ca nu sunt intemeiate sustinerile apelantului referitoare la faptul ca nu s-a facut evaluarea imobilului la fata locului, tribunalul aratand sub acest aspect ca la data de 30 decembrie 2008 s-a procedat la convocarea partilor litigante la locul situarii imobilului pentru data de 6 ianuarie 2009, data la care a fost prezent un imputernicit al institutiei apelante.
In ceea ce priveste faptul ca pentru determinarea despagubirilor aferente suprafetei de teren, expertii au folosit ca referinta cuantumul chiriei conform H.G. nr. 1866/2006, s-a aratat ca in cuprinsul lucrarii s-a explicat de ce s-a procedat in aceasta modalitate, respectiv pentru ca nu au fost identificate oferte publice de inchirieri de terenuri in intravilanul Municipiului Vaslui.
Tribunalul a constatat ca nu sunt fondate nici criticile cu privire la suprafata construita retinuta la efectuarea expertizei, in conditiile in care a fost avuta in vedere suprafata constructiei asa cum aceasta a fost inscrisa in cartea funciara, potrivit unei expertize anterioare si care a fost retinuta de catre instantele care s-au pronuntat in procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 .
Au fost apreciate ca neintemeiate si criticile referitoare la lipsa de rol activ al instantei, la incalcarea principiului aflarii adevarului si a dreptului la aparare, retinandu-se sub acest aspect ca prevederile art. 129 alin. 5 din Codul de procedura civila nu presupun obligatia instantei de a administra toate probele solicitate in cauza, instanta avand posibilitatea de a cenzura aceste probe si de a aprecia cu privire la utilitatea si pertinenta lor.
Astfel, s-a aratat ca, desi prin declaratia de apel s-a facut referire la administrarea unor probe, paratul-apelant nu le-a indicat in concret si nici nu le-a mai sustinut cu ocazia dezbaterilor, iar instanta de fond, pronuntandu-se asupra probelor solicitate, a precizat motivele pentru care nu a incuviintat administrarea acestora.
In ceea ce priveste respingerea cererii de suspendare a judecatii, tribunalul a subliniat ca potrivit prevederilor art. 244 din Codul de procedura civila, o astfel de masura este facultativa si ca in mod corect s-a retinut de catre prima instanta ca nu exista o relatie de interdependenta intre cele doua pricini, care sa justifice suspendarea prezentei cauze (dosarul cu nr. 17113/245/2009 al Judecatoriei Iasi avand ca obiect pretentiile apelantului fata de reclamanti, in temeiul imbogatirii fara justa cauza).
Relativ la critica vizand necomunicarea incheierii de amanare a pronuntarii, in care se regasesc consemnate dezbaterile din sedinta, tribunalul a constatat ca acest aspect nu este de natura a atrage nulitatea hotararii, cata vreme in practicaua sentintei se face mentiune expresa cu privire la faptul ca "mersul dezbaterilor si sustinerile pe fond ale partilor sunt consemnate in incheierea de sedinta din data de 24.10.2011, cand s-a dispus amanarea pronuntarii pentru data de 31.01.2011, apoi pentru data de 07.11.20100 si pentru data de 14.11.2001, incheieri care fac parte integranta din prezenta hotarare".
De asemenea, s-a apreciat ca sunt nefondate si sustinerile referitoare la mentinerea afectatiunii imobilului pentru o perioada de cel putin 3 ani, intrucat, asa cum s-a mai aratat, prin decizia civila nr. 9386/17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a stabilit ca imobilul nu intra sub incidenta prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Totodata, fata de critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecata la care a fost obligat paratul-apelant in prima instanta, tribunalul a facut trimitere la considerentele expuse cu prilejul analizei apelului formulat de reclamanti, concluzionand ca nici aceasta nu este intemeiata.
In fine, relativ la criticile formulate de acelasi parat impotriva sentintei civile nr. 337/23 ianuarie 2012, prin care s-a dispus completarea celei dintai, tribunalul a constatat ca cererea de actualizare a sumei acordate cu titlu de despagubiri pentru lipsa de folosinta a imobilului, potrivit indicelui de inflatie, a fost in fapt analizata prin sentinta civila nr. 8521/14.11.2011, fara a fi cuprinsa in dispozitivul hotararii, iar o astfel de actualizare este necesara pentru realizarea unei reparatii reale, in functie de data platii creantei, prin aceasta urmarindu-se pastrarea valorii reale a obligatiilor banesti, date fiind fluctuatiile monetare.
Avand in vedere considerentele anterior expuse, tribunalul a dispus respingerea apelurilor declarate in cauza.
Impotriva acestei solutii au declarat recurs atat reclamantii, cat si paratii.
Prin invocarea motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 din Codul de procedura civila, reclamantii au solicitat modificarea in parte a deciziei atacate, in sensul admiterii apelului declarat impotriva hotararii primei instante si schimbarii in parte a acesteia, cu consecinta obligarii paratului la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate.
In motivarea recursului s-a aratat ca cenzurarea cuantumului onorariilor avocatiale este o masura nelegala, intrucat actiunea introductiva a fost formulata in luna mai a anului 2008, astfel ca avocatii au muncit timp de aproape 4 ani neintrerupt, prezentandu-se la toate termenele de judecata, argumentand in mod riguros toate afirmatiile si sustinerile, realizand un probatoriu complex si depunand la dosar numeroase hotarari din practica judiciara, situatie in care in mod gresit s-a apreciat ca se impune reducerea respectivelor cheltuieli, prin prisma complexitatii cauzei.
S-a mai sustinut ca solutia criticata este nelegala si prin prisma incalcarii principiului libertatii contractuale dintre avocat si client, instanta de apel recurgand in mod gresit la aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila, text care nu mai este de actualitate, intrucat nu exista un tabel de onorarii minimale din perspectiva Legii nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
De asemenea, cu privire la cuantumul rezonabil si necesar al onorariilor avocatiale suportate, reclamantii au aratat ca au fost reprezentati la toate termenele de judecata de catre doi avocati, dat fiind caracterul dificil si complex al cauzei, iar fata de numarul deplasarilor efectuate si perioada derularii intregului litigiu, acestea nu sunt exagerate, fiecare avocat fiind nevoit a-si indisponibiliza cate doua zile pentru cele 11 termene de judecata derulate in fata Judecatoriei Targu Mures, la care se adauga inca 13 termene la Judecatoria Vaslui, inainte de stramutare.
La randul lor, prin invocarea motivelor de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 5, 7 si 9 din Codul de procedura civila, paratii au solicitat casarea hotararilor atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare.
In motivarea recursului s-a aratat ca instantele au incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civila, atragand astfel incidenta motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5, intrucat: expertiza nu a fost efectuata de o persoana specializata in evaluarea bunurilor imobile; expertul nu s-a deplasat la fata locului, pentru o documentare completa si vizualizarea imobilului; valorile stabilite nu reflecta realitatea, expertul trebuind sa calculeze lipsa de folosinta doar pentru suprafata care a apartinut autorilor reclamantilor; expertul a aplicat in mod arbitrar criterii pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinta a imobilului, respectiv preturile ofertate pe piata - pentru constructie si prevederile H.G. nr. 1886/2006 - pentru teren, in conditiile in care si pentru acesta din urma se putea consulta piata imobiliara; in mod gresit s-a retinut convocarea partilor, o atare masura fiind dispusa inainte de stramutare; desi instanta a dispus in sensul de a se calcula si lipsa de folosinta pentru perioada 17.11.2005 - 13.05.2008, nu s-a mai avut in vedere si suma rezultata pentru aceasta (323.184,92 lei); dobanda legala si indicele de inflatie se raporteaza in mod gresit la valoarea de 726.878,76 lei, in conditiile in care valoarea chiriei la data de 14 mai 2008 era de 473.126,75 lei.
Relativ la acelasi motiv de recurs, s-a sustinut ca instanta de apel a respins in mod nejustificat cererea de amanare formulata de catre parati la primul termen de judecata, in vederea angajarii unui avocat, fiind astfel incalcat principiul dreptului la aparare si la un proces echitabil, solutia criticata fiind nelegala si prin prisma neverificarii taxei de timbru si a respingerii cererii de suspendare a judecatii pana la solutionarea dosarului nr. 17113/245/2009* al Judecatoriei Iasi, dosar in cadrul caruia paratii au solicitat obligarea reclamantilor la despagubiri pentru corpul de cladire care nu le-a apartinut, despagubiri care s-ar compensa cu cele pretinse in prezenta cauza.
In ceea ce priveste motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedura civila, paratii au sustinut ca punerea lor in intarziere cu privire la plata eventualelor sume datorate cu titlu de daune-interese pentru spatiul ocupat poate opera cel mult de la data introducerii actiunii - 13.05.2008, instantele apreciind in mod gresit ca acest fapt s-a petrecut la data pronuntarii sentintei civile nr. 1247/2002, desi initial au retinut ca moment al punerii in intarziere data solutionarii cererii de restituire prin decizia civila nr. 9386/17.11.2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
De asemenea, nu s-a avut in vedere faptul ca pana la data de 09.12.2005, sentinta civila nr. 1247/2002 a fost definitiva in favoarea paratilor din prezenta cauza, devenind definitiva in favoarea reclamantilor la data de 26.04.2006 si irevocabila la data de 17.11.2006.
Privitor la acelasi motiv de recurs, paratii au sustinut ca, desi nu a fost invocata in mod direct raspunderea civila delictuala a acestora, s-a dispus obligarea lor la repararea prejudiciului pretins suferit de reclamanti fara a se verifica existenta faptei ilicite si a celorlalte elemente impuse de art. 998-999 din Codul civil. Mai mult, instanta de apel a retinut ca cererea dedusa judecatii nu s-a intemeiat pe aceste prevederi, ci pe cele ale art. 483 din Codul civil, or, in contextul in care imobilul era ocupat de Primaria mun. Vaslui, prin Directia publica de asistenta sociala si cele doua servicii - Cantina de ajutor social si Centrul de zi, nu se poate vorbi de perceperea unor fructe civile pana la data restituirii, intrucat imobilul nu a fost inchiriat, concesionat sau destinat unor activitati comerciale proprii paratilor si aducatoare ce venituri.
Relativ la motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, paratii au aratat ca imobilul din litigiu era destinat unor activitati de interes public, reglementate prin Legea nr. 208/1997 si, intrucat notificarea reclamantilor a fost formulata in perioada in care prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu permiteau restituirea in natura, instantele de judecata ar fi trebuit sa aiba in vedere aplicarea legii in timp.
De asemenea, paratii au sustinut ca solutia criticata este nelegala si prin prisma cumularii dobanzii legale cu actualizarea potrivit indicelui de inflatie a sumei stabilite drept debit principal, fiind incalcate din acest punct de vedere prevederile art. 1088 din Codul civil, intrucat obligatiile care au ca obiect plata unor sume de bani vor putea fi executate intotdeauna in natura, generand in caz de neexecutare doar daune interese moratorii, nu si daune interese compensatorii.
In ceea ce priveste temeiul legal al actiunii, s-a aratat ca reclamantii au invocat, iar instantele au retinut doar dispozitiile art. 483 din Codul civil, or, in conditiile in care imobilul nu a produs fructe civile (fiind ocupat de Cantina sociala si de Centrul de zi pentru persoane varstnice), pentru ca paratii sa poata fi obligati la plata de daune ar fi trebuit sa se faca dovada intrunirii elementelor raspunderii civile delictuale, conform prevederilor art. 998-999 din Codul civil, ceea ce in cauza nu s-a probat.
Sub acest aspect, paratii au sustinut ca au solutionat notificarea reclamantilor potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001, iar ulterior au fost de acord cu restituirea (purtandu-se chiar negocieri in vederea inchirierii conform H.G. nr. 1886/2006), astfel ca nu se poate retine in sarcina lor savarsirea vreunei fapte ilicite, iar existenta unui eventual prejudiciu nu a fost dovedita, intrucat imobilul nu este folosit nici la aceasta data de catre reclamanti si nu s-a facut dovada posibilitatii cedarii folosintei catre un tert, contra unei sume de bani. De asemenea, nu se poate retine nici vinovatia si nici raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, intrucat imobilul ar fi trebuit sa fie predat dupa cel putin 3 ani (17.11.2006-17.11.2009) de la ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii prin care s-a dispus restituirea (conform art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001).
In fine, paratii au sustinut ca solutia criticata este nelegala si din perspectiva perioadei pentru care au fost stabilite despagubirile, deoarece sentinta civila nr. 1427/2002 a ramas definitiva la data de 26 aprilie 2006 si irevocabila la data de 17 noiembrie 2006, astfel ca anterior acestor date nu era susceptibila de punere in executare, iar in atare situatie nu se putea dispune plata lipsei de folosinta incepand cu data de 13 mai 2005, mai ales ca reclamantii au stat in pasivitate pana in luna mai 2008.
Prin intampinarile formulate in cauza, ambele parti litigante au solicitat respingerea recursului advers, apreciind ca nefiind intemeiate criticile de nelegalitate invocate.
Examinand caile de atac deduse judecatii, prin raportare la motivele invocate, precum si din oficiu, in limitele prevazute de art. 306 alin. 2 din Codul de procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:
I. Recursul reclamantilor:
Desi acestia au invocat motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 din Codul de procedura civila, Curtea a constatat ca prin argumentatia expusa in cuprinsul memoriului de recurs au dezvoltat doar motivul prevazut de art. 304 pct. 9 - relativ la gresita aplicare in cauza a prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila, nefiind relevate aspecte vizand nemotivarea sub acest aspect a solutiei criticate sau existenta unor motive contradictorii ori straine de natura pricinii, care ar fi fost in masura sa atraga incidenta cazului reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedura civila.
Prin urmare, procedand la verificarea legalitatii deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, Curtea a retinut ca prevederile art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila instituie dreptul judecatorilor de a mari sau micsora onorariile avocatilor, potrivit cu cele prevazute in tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat ca sunt nepotrivit de mici sau de mari, fata de valoarea pricinii sau munca indeplinita de avocat.
Sustinerea reclamantilor, in sensul ca norma legala evocata nu ar mai fi de actualitate in contextul noii legi care reglementeaza organizarea si exercitarea profesiei de avocat (pe motiv ca nu ar exista un tablou de onorarii minimale), vor fi inlaturate ca nefiind intemeiate, deoarece dispozitiile art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila nu instituie decat un prag minim sub care onorariile avocatiale nu ar putea fi reduse, fara insa a exclude utilizarea celorlalte doua criterii de apreciere propuse de catre legiuitor, respectiv valoarea pricinii si munca indeplinita de avocat.
De asemenea, este nefondata si critica vizand incalcarea principiului libertatii contractuale, deoarece, astfel cum in mod corect a observat si instanta de apel, aplicarea dispozitiilor legale anterior enuntate nu reprezinta o imixtiune in raporturile intervenite intre avocat si client cu prilejul negocierii onorariului, ci doar o apreciere asupra masurii in care acesta urmeaza a fi inclus - integral sau partial (in functie de criteriile amintite) in cuantumul cheltuielilor de judecata stabilite in favoarea partii care a castigat procesul.
In sensul celor de mai sus este, de altfel, si practica Inaltei Curti de Casatie si Justitie, iar Curtea Constitutionala a statuat in repetate randuri ca prerogativa instantei de a cenzura onorariul avocatial convenit, prin prisma proportionalitatii sale cu amplitudinea si complexitatea activitatii depuse, este cu atat mai necesara cu cat respectivul onorariu, convertit in cheltuieli de judecata, urmeaza a fi suportat de partea potrivnica, ceea ce presupune in mod necesar ca acesta sa ii fie opozabil (fiind tert in raport cu conventia de prestare a serviciului avocatial), or, opozabilitatea sa fata de partea potrivnica este tocmai consecinta insusirii sale de catre instanta de judecata, prin hotararea pronuntata, cu efectul dobandirii caracterului cert, lichid si exigibil al respectivei cheltuieli (exemplificativ - decizia nr. 2555/16 mai 2012 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila si decizia nr. 702/28 iunie 2012 a Curtii Constitutionale).
Prin urmare, constatand ca judecatorul cauzei este indrituit a aprecia daca valoarea onorariului incasat de avocat este sau nu proportionala cu serviciul prestat si, totodata, necesar si rezonabil in raport de natura si complexitatea litigiului, Curtea a inlaturat ca neintemeiate criticile invocate sub acest aspect de catre reclamantii-recurenti, observand ca suma pretinsa cu titlu de onorariu avocatial (39.064,71 lei) excede gradului de dificultate pe care il presupune problema de drept supusa prezentei dezbateri judiciare, iar cheltuielile privind onorariile expertilor, precum si cele de deplasare la sediul instantei si de cazare au fost integral acordate.
Astfel fiind, in temeiul dispozitiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedura civila, recursul declarat de acestia va fi respins ca nefondat.
II. Recursul paratilor:
In contextul in care obligatia de plata a despagubirilor stabilite de catre prima instanta in favoarea reclamantilor nu ii vizeaza pe paratii Primarul municipiului Vaslui - in nume propriu si Consiliul local al municipiului Vaslui, fata de care s-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, Curtea a constatat ca solutia respingerii apelului declarat de acestia ca fiind lipsit de interes este legala, cei doi parati neformuland, de altfel, nicio critica sub acest aspect.
Prin urmare, Curtea a examinat motivele de nelegalitate invocate prin acelasi memoriu de recurs de catre paratul Municipiul Vaslui - prin Primar, retinand urmatoarele:
Relativ la pretinsa incidenta a cazului reglementat de art. 304 pct. 5 din Codul de procedura civila, se constata ca acesta are in vedere ipoteza in care instantele de judecata au incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civila, insa o atare situatie nu se regaseste in speta.
Astfel, nu se impunea ca expertiza tehnica sa fie efectuata de o persoana specializata in evaluarea bunurilor imobile, deoarece pretentiile reclamantilor au vizat determinarea intinderii prejudiciului suferit prin lipsa de folosinta a imobilului ce le-a fost restituit printr-o hotarare judecatoreasca anterioara, prin urmare, in mod corect s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, imprejurare in raport de care nu era necesara deplasarea la locul situarii imobilului si convocarea partilor, conform prevederilor art. 208 din Codul de procedura civila.
De asemenea, nu se incadreaza in motivul de nelegalitate amintit nici respingerea de catre instanta de apel a cererii de amanare formulate la primul termen de judecata, in vederea angajarii unui avocat, observandu-se sub acest aspect ca respectiva cerere nu a fost argumentata in sensul celor pretinse de art. 156 alin. 1 din Codul de procedura civila. Pe de alta parte, unitatea administrativ-teritoriala are angajat personal de specialitate juridica, astfel ca nejustificat se invoca din aceasta perspectiva incalcarea dreptului la aparare si la un proces echitabil, cata vreme instanta a facut aplicarea prevederilor art. 156 alin. 2 din Codul de procedura civila, dispunand amanarea pronuntarii pentru depunerea de concluzii scrise.
In ceea ce priveste neverificarea taxei de timbru aferente apelului declarat, Curtea aminteste incidenta sub acest aspect a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 (scutirea de taxa de timbru), iar relativ la respingerea cererii de suspendare a judecatii apelului pana la solutionarea dosarului nr. 17113/245/2009* al Judecatoriei Iasi, se constata ca aplicarea prevederilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedura civila este facultativa si ca rezolvarea prezentului litigiu nu depindea de solutia ce urma sa se pronunte in celalalt dosar, compensarea eventualelor creante reciproce putand fi realizata si ulterior.
Relativ la celelalte argumente invocate in sustinerea motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedura civila, se constata ca acestea nu se circumscriu dispozitiilor art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civila, conturand mai degraba critici de netemeinicie - incompatibile cu structura acestei cai de atac, care nu are caracter devolutiv, fiind limitata la verificarea aplicarii corecte a legii de catre instanta de apel la o situatie de fapt definitiv stabilita.
S-a mai invocat de catre paratul-recurent motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedura civila, text ce vizeaza ipoteza in care hotararea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii.
Pentru argumentarea acestui motiv de recurs, paratul a facut trimitere la neverificarea de catre instanta de apel a intrunirii in cauza a elementelor raspunderii civile delictuale instituite prin dispozitiile art. 998-999 din Codul civil, precum si la examinarea pretentiilor formulate de reclamanti doar prin prisma prevederilor art. 483 din Codul civil, text care - in opinia paratului, nu ar fi incident in speta.
Sub acest aspect, Curtea a constatat ca tribunalul a omis sa observe, intr-adevar, ca prin precizarile depuse pentru termenul de judecata din 29 septembrie 2008 (la Judecatoria Vaslui), reclamantii au indicat temeiul de drept al actiunii ca fiind prevederile art. 480, 483 si urm., respectiv art. 998-999 din Codul civil (fila 63 dosar), temei de drept care a fost reluat ulterior si in fata Judecatoriei Targu Mures, dupa stramutarea cauzei (fila 624 dosar).
Un atare neajuns, insa, nu este de natura a atrage casarea hotararii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind - potrivit dispozitiilor art. 312 alin. 3 din Codul de procedura civila, un motiv de modificare. Pe de alta parte, astfel cum s-a pronuntat in mod constant teoria si practica judiciara in materie, insasi instanta de control judiciar este indrituita a proceda la completarea argumentelor retinute in sprijinul solutiei adoptate de catre instanta a carei hotarare este atacata, in masura in care apreciaza ca se impune mentinerea acesteia, in tot sau in parte.
Cum paratul-recurent a facut trimitere la prevederile art. 998-999 din Codul civil si cu prilejul argumentarii motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, Curtea a examinat legalitatea solutiei criticate prin prisma normei legale omise de catre instanta de apel in cele ce urmeaza, concomitent cu verificarea incidentei in cauza a acestui din urma motiv de recurs invocat, retinand ca tot aici se incadreaza si criticile referitoare la data punerii in intarziere, precum si cele privind cumulul dobanzii cu actualizarea creantei potrivit indicelui de inflatie.
Astfel, Curtea a constatat ca nu sunt intemeiate argumentele invocate in aparare de catre paratul-recurent relativ la antrenarea impotriva sa a raspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din Codul civil, in contextul in care - desi sentinta civila nr. 1427/9 decembrie 2002 a ramas definitiva la data de 26 aprilie 2006, fiind, prin urmare, executorie de la acel moment (conform prevederilor art. 376 alin. 1 din Codul de procedura civila), a refuzat in mod constant predarea acestuia catre reclamanti, desi a fost demarata procedura executarii silite.
Cum privarea de proprietate reprezinta prin sine o fapta ilicita, in sensul normei legale evocate, este exclusa absenta vinovatiei, cum in mod gresit se pretinde, situatie in care - fiind lipsiti de dreptul de posesie asupra bunului imobil restituit, reclamantii sunt indreptatiti la repararea prejudiciului astfel suferit si cuantificat in modalitatea expusa prin expertiza contabila efectuata in cauza, potrivit unor criterii suficient de elocvente pentru a combate sustinerile paratului-recurent, astfel cum corect au detaliat acest ultim aspect primele doua instante.
De asemenea, nu vor putea fi privite ca intemeiate nici criticile invocate prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, in contextul in care prin sentinta civila nr. 1427/9 decembrie 2002 a Tribunalului Vaslui, definitiva si irevocabila, s-a constatat ca imobilul restituit reclamantilor nu se incadreaza in norma legala amintita, motiv pentru care este nefondata si cererea privind stabilirea intinderii prejudiciului conform prevederilor H.G. nr. 1886/2006, fiind lipsita de relevanta imprejurarea ca acest din urma act normative a fost utilizat de catre expert pentru evaluarea lipsei de folosinta a terenului (in absenta unor oferte publice de inchiriere, astfel cum acestea au fost identificate in cazul constructiilor).
Relativ la sustinerea conform careia expertul s-ar fi raportat la o suprafata a constructiei mai mare decat cea care a apartinut autorului reclamantilor, Curtea a facut din nou trimitere la efectul substantial al hotararii judecatoresti anterior amintite, subliniind faptul ca prin aceasta s-a dispus restituirea imobilului intr-un perimetru clar determinat si individualizat, conform expertizei tehnice efectuate in respectivul litigiu, nemaiputand fi repuse in discutie aspecte definitiv dezlegate si intrate in puterea lucrului judecat.
In schimb, s-a constatat ca este intemeiata critica referitoare la momentul de la care paratul a fost obligat la plata de despagubiri pentru lipsa de folosinta a imobilului, acesta neputand fi anterior datei de la care hotararea judecatoreasca prin care s-a dispus restituirea a devenit executorie, in mod gresit apreciind primele doua instante ca ar opera o punere de drept in intarziere, de la momentul pronuntarii sentintei civile nr. 1427/9 decembrie 2002.
Cum in cauza dedusa judecatii nu sunt indeplinite conditiile punerii de drept in intarziere a debitorului, conform prevederilor art. 1079 alin. 2 din Codul civil, Curtea a avut in vedere faptul ca titlul de proprietate al reclamantilor a fost confirmat definitiv in instanta la data de 26 aprilie 2006, astfel ca doar din ziua urmatoare acesteia ar fi putut prelua in mod legitim posesia asupra imobilului si tot doar de atunci ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de lipsa de folosinta a acestuia, neavand relevanta imprejurarea ca prin hotararea judecatoreasca anterioara s-a constatat preluarea fara titlu de catre Statul Roman.
De asemenea, s-a constatat ca este partial intemeiata si critica referitoare la stabilirea obligatiei de plata a dobanzii legale aplicate asupra debitului principal reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a imobilului, retinandu-se sub acest aspect incidenta prevederilor art. 1088 din Codul civil, in conformitate cu care daunele interese pentru neexecutarea unei obligatii avand ca obiect o suma de bani nu sunt debite decat din ziua cererii de chemare in judecata (paratul nefiind pus in intarziere pentru plata de despagubiri inainte de declansarea prezentului litigiu).
Nu va fi primita, insa, critica vizand cumulul ulterior al dobanzii legale cu actualizarea creantei potrivit indicelui de inflatie, constatandu-se ca fiind corecta retinerea de catre primele doua instante a naturii juridice distincte a celor doua institutii, in sensul in care dobanda reprezinta o sanctiune pentru neexecutarea obligatiei de plata (daune moratorii), iar prin actualizarea cu inflatia se urmareste pastrarea valorii reale a obligatiilor banesti la data efectuarii platii (daune compensatorii).
Prin urmare, constatand ca din perspectiva celor anterior expuse este incident in cauza motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, Curtea a admis recursul declarat de paratul Municipiul Vaslui - prin Primar si a modificat in parte decizia atacata, in sensul ca a admis apelul declarat de acesta impotriva hotararii primei instante, pe care o va schimba in parte, cu consecinta obligarii paratului la plata in favoarea reclamantilor a sumei de 571.637,88 lei, cu titlu de despagubiri reprezentand lipsa de folosinta a imobilului pentru perioada 27.04.2006 - 14.05.2008, actualizata si capitalizata la finele lunii decembrie 2010, precum si a sumei de 122.458,66 lei, reprezentand dobanda legala aferenta debitului principal mentionat, calculata incepand cu data de 13.05.2008 si pana la finele lunii decembrie 2010.
Pentru stabilirea intinderii prejudiciului astfel cuantificat, Curtea a precizat ca a avut in vedere sumele stabilite in prima instanta, conform expertizei tehnice efectuate, in sensul ca, respectand algoritmul de calcul utilizat in anexa nr. 1 (filele 457-459 dosar fond), a procedat la deducerea din suma totala de 726.878,76 lei - reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta pentru perioada 13.05.2005 - 14.05.2008, actualizata si capitalizata la finele lunii decembrie 2010, a sumei de 155.240,88 lei - aferenta cu acelasi titlu perioadei 13.05.2005 - 26.04.2006, iar din suma de 176.561,42 lei - reprezentand dobanda legala, s-a dedus suma de 54.102,76 lei - aferenta perioadei 13.05.2005 - 12.05.2008.
Au fost mentinute celelalte dispozitii ale hotararii primei instante, astfel cum aceasta a fost indreptata prin incheierea din 28 noiembrie 2011 si completata prin sentinta civila nr. 337 din 23 ianuarie 2012, respectiv dispozitia privind actualizarea in continuare a debitului principal, potrivit indicelui de inflatie, incepand cu data de 01.01.2011 si pana la momentul platii efective, precum si dispozitia privind obligarea paratului la plata in continuare a dobanzii legale, incepand cu 01.01.2011 si pana la data achitarii efective a debitului principal.
De asemenea, s-a mentinut dezlegarea data exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Primarul Municipiului Vaslui - in nume propriu si Consiliul Local al Municipiului Vaslui, precum si dispozitia privind aplicarea prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 si ale art. 274 din Codul de procedura civila.
In fine, va fi pastrata solutia respingerii de catre tribunal a apelului declarat de reclamanti si de paratii Primarul Municipiului Vaslui - in nume propriu si Consiliul Local al Municipiului Vaslui, iar conform celor expuse mai devreme in cuprinsul considerentelor prezentei decizii, a fost respins ca nefondat si recursul declarat de acestia.