Legea nr. 221/2009. Solicitarea de despagubiri in temeiul art. 5 din lege. Schimbarea temeiului actiunii dupa pronuntarea deciziei nr. 1358/2010 a Curtii Constitutionale in fata primei instante. Prescriptia dreptului la actiune. Dreptul partii de a solicita constatarea caracterului politic al condamnarii/masurii administrative, chiar daca aceasta este de drept.
Sectia civila - Decizia civila nr. 449/16 iunie 2011
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 1885/107/2010 reclamanta F.E. a chemat in judecata paratul Statul Roman reprezentat prin MFP pentru ca, prin sentinta care se va pronunta sa se constate caracterul politic al dislocarii reclamantei, a mamei sale B.M. si a bunicii sale B.M. in loc.V. jud. Ialomita; sa fie obligat paratul la plata sumei de 3.200.000 lei despagubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportarii celor 3; sa fie obligat paratul la plata sumei de 2.800.000 lei despagubiri morale pentru condamnarea tatalui sau, C.V.
In motivarea actiunii s-a aratat ca este fiica lui C.V. si B.M., tatal sau fiind condamnat prin Sentinta nr.464/1958 a Tribunalului Militar Cluj la 18 ani munca silnica pentru favorizarea partizanilor. Urmare a condamnarii tatalui, fiica si sotia au fost deportate.
In drept s-a invocat art. 5 din Legea nr.221/2009 .
In precizarea de actiune, reclamanta a aratat ca isi modifica temeiul de drept in art. 998 Cod civil .
In completarea la intampinare s-a invocat de catre parat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, respectiv prev. art. 3 din D.167/1958.
Prin sentinta civila nr.1242/2011 Tribunalul Alba a respins exceptia prescriptiei invocata de catre parat si a admis in parte actiunea civila formulata de reclamanta F.E., si in consecinta a constatat caracterul politic al stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei reclamantei B.M. (fosta C) si al bunicii acesteia B.M. A respins in rest actiunea.
Pentru a pronunta aceasta sentinta Tribunalul a retinut urmatoarele:
In ce priveste exceptia prescriptiei invocata de parat s-a constatat ca aceasta este neintemeiata, intrucat Legea nr.221/2009, la art. 5 al. 1 prevede ca orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic in perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestora, sotul sau descendentii acesteia pana la gradul al doilea pentru a solicita instantei de judecata in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a acestei legi obligarea la despagubiri.
Pe fondul cauzei s-au retinut ca prin sentinta penala nr.464/1958 a Tribunalului Militar Cluj tatal reclamantei C.V. a fost condamnat la 18 ani munca silnica pentru fapta prev. si ped. de art. 6 al. 1 comb. cu art.1 lit. d si c din Decretul 199/1950, respectiv pentru crima de constituire in banda de tip terorist.
Familiei condamnatului C.V. i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, in com. V., iar in lista cu membrii familiei se constata ca nu figureaza si reclamanta, intrucat mama sa era insarcinata la momentul deportarii, reclamanta nascandu-se in comuna V., asa cum rezulta din actul sau de nastere.
In speta Tribunalul a considerat ca s-a dovedit caracterul politic al deportarii familiei reclamantei, drept pentru care instanta a admis primul capat de cerere.
In ce priveste capetele privind acordarea de daune morale, s-a retinut ca prin Decizia nr.1358/2010 a Curtii Constitutionale s-a declarat neconstitutional art. 5 al. 1 teza I din Legea nr.221/2009 pe care initial reclamanta si-au intemeiat capatul de cerere privind acordarea de daune morale.
Este si motivul pentru care reclamanta si-a modificat temeiul de drept al cererii in art. 998 Cod civil.
Analizand cererea reclamantei prin prisma art. 998 - 999 Cod civil invocat in precizarea de actiune, s-a retinut ca scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite pe persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate intr-o situatie similara cu cea avuta anterior - ceea ce, de fapt, este imposibil ca finalitatea normei reparatorii de a produce o satisfactie de ordin moral prin recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiul normei interne fiind astfel in deplina concordanta cu recomandarile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.
Asadar, acordarea de despagubiri si pe calea dreptului comun, pe langa drepturile acordate de Decretul Lege nr.118/1990 ar contraveni ideii de despagubire, ar fi o dubla dezdaunare o reparatie paralela cu cea a D.L. nr.118/1990, ceea ce ar contraveni principiilor si normelor de drept.
Impotriva sentintei a declarat recurs reclamanta care a solicitat modificarea acesteia si admiterea actiunii asa cum a fost formulata, aratand in esenta ca, Decizia 1358/2010 nu poate fi aplicata cauzelor aflate pe rol la data pronuntarii ei, ci doar acelor actiuni inregistrate dupa publicarea ei in Monitorul Oficial. Prin aplicarea acestei decizii cauzelor aflate pe rolul instantei, ar insemna sa existe un tratament diferentiat aplicat persoanelor indreptatite la daune morale, in functie de momentul la care instanta de judecata a pronuntat o hotarare definitiva, desi petentii au depus cererile in acelasi timp si au urmat aceeasi procedura prevazuta de Legea nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neimputabile persoanelor aflate in cauza. De asemenea, se invoca respectarea principiului egalitatii in fata legii, interzicerea discriminarii si principiul neretroactivitatii.
CURTEA, analizand legalitatea si temeinicia sentintei atacate prin prisma criticilor formulate, a constatat ca cererile reclamantei prin care aceasta a solicitat obligarea Statului Roman la plata sumei totale de 6 milioane lei, pentru prejudiciul moral suferit de ea ca urmare a condamnarii tatalui sau si a masurilor administrative la care a fost supusa ea, mama sa si bunica, nu pot fi admise, intrucat disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 care dadeau dreptul la obtinerea de despagubiri morale, a fost declarat neconstitutional, astfel incat lipseste temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri. In consecinta, aceste petite au fost in mod corect respinse de instanta de fond, asa incat motivele de recurs invocate de reclamanta sub acest aspect vor fi respinse ca nefondate.
Prin urmare, nu mai exista fundamentare legala pentru admiterea pretentiilor reclamantei, Curtea Constitutionala apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, ca este neconstitutional inclusiv sa recunosti descendentilor dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Sustinerile reclamantei recurente in sensul ca Decizia CCR 1358/2010 nu poate fi aplicata acestei cauze sunt nefondate si urmeaza a fi respinse pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constitutie, Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Nu are relevanta imprejurarea ca aceasta decizie a fost publicata in Monitorul Oficial la o data ulterioara inceperii procesului, asa cum sustine recurenta, iar aplicarea acesteia este obligatorie pentru instante incepand cu data publicarii, cu atat mai mult cu cat publicarea deciziei in Monitorul Oficial a avut loc inainte de pronuntarea unei hotarari definitive.
In ceea ce priveste incalcarea principiilor nediscriminarii, neretroactivitatii, instanta de recurs precizeaza ca aplicarea directa a Deciziilor Curtii Constitutionale este obligatorie potrivit Constitutiei Romaniei, instantele de judecata nefiind indrituite sa analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii a deciziilor CCR, intrucat aceste decizii au putere de lege si sunt general obligatorii, refuzul aplicarii lor, indiferent din ce considerente, ar insemna o incalcare insasi a Constitutiei de catre cel chemat in primul rand sa o respecte si garanteze valorile fundamentale ale statului de drept si securitatea raporturilor juridice.
Invocarea practicii CEDO nu duce la o alta concluzie, instanta europeana amintind in nenumarate randuri ca adoptarea Conventiei Europene nu impune statelor contractante o obligatie generala de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci cand insa se adopta o legislatie speciala in acest sens, drepturile trebuie exercitate in conformitate cu aceasta legislatie speciala, or Legea nr.221/2009 nu mai prevede posibilitatea acordarii daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnari sau masuri administrative cu caracter politic.
Pe de alta parte, in nici un caz nu pot fi invocate prevederile art. 5 din Conventia Europeana referitoare la dreptul la libertate si siguranta si sa se constate ca prin acele condamnari a avut loc o incalcare a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece prevederile Conventiei Europene trebuie respectate de Statele Membre de la data ratificarii ei, in cazul Romaniei de la data adoptarii Legii nr.30/1994. Cererile inaintate Curtii Europene prin care se invocau incalcari ale drepturilor fundamentale care avusesera loc inaintea intrarii in vigoare a Conventiei au fost constant respinse ca inadmisibile, ratione temporis.
In ceea ce priveste cererea de acordare a daunelor morale in temeiul dreptului comun prev. de art. 998-999 Cod civil care reglementeaza raspunderea civila delictuala, Curtea are dubii serioase cu privire la respectarea termenului de prescriptie al unei asemenea actiuni.
Instanta de fond a respins exceptia prescriptiei invocata de parat in ceea ce priveste actiunea fundamentata pe art. 998-999 Cod civil, prin invocarea art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, ceea ce este cel putin bizar. Odata ce temeiul de drept al actiunii nu mai este Legea nr.221/2009, ci dreptul comun, atunci este inadmisibil a se stabili termenul de prescriptie ca fiind cel prevazut de legea speciala.
Termenul general de prescriptie este de 3 ani, iar el se calculeaza in cazul cererilor in materie de raspundere civila delictuala potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, adica incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea. Evident ca pana la data de 22 decembrie 1989 acest termen de prescriptie nu a inceput sa curga, putandu-se considera ca termenul este suspendat in temeiul art. 13 lit. a din Decretul 167/1958, dat fiind contextul social-istoric si mentinerea regimului politic care a dispus aceste masuri, insa dupa aceasta data nimic nu i-a impiedicat pe reclamanti sa formuleze astfel de actiuni in termenul general de prescriptie de 3 ani. Apreciem ca nu putem vorbi de intreruperea termenului de prescriptie in temeiul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul 167/1958, intrucat intreruperea acestui termen este posibila doar daca el nu a expirat, or la data aparitiei Legii nr.221/2009 si chiar a altor legi de reparatie a abuzurilor comise de comunisti, termenul de prescriptie inceput in anul 1990 era demult expirat.
Desigur instanta de recurs nu a fost investita cu analizarea acestei exceptii, dar s-a impus acest lucru intrucat recurenta a sustinut in finalul motivelor de recurs ca actiunea trebuia admisa in temeiul art. 998-999 Cod civil.
Or, prealabil analizarii conditiilor raspunderii civile delictuale se impunea analizarea termenului de prescriptie pentru introducerea acestor actiuni.