XXX cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 16.05.2025, sub nr. XXX/62/2025, partea reclamantă XXX, alături de alți reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Înalta XXX de Casație și Justiție, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul XXX, a solicitat instanței ca, în urma administrării probatoriului, să dispună recunoașterea și acordarea drepturilor salariale cuvenite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, neplafonată, începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, majorată cu 25% potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, precum și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei valori de referință, actualizate cu indicele inflației și dobânda legală penalizatoare până la plata efectivă.
Partea reclamantă a arătat că, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada care depășește termenul de trei ani anterior introducerii cererii, au intervenit cauze de întrerupere a cursului prescripției, potrivit art. 2537 Cod civil.
În acest sens a susținut că pârâta al cărei salariat este, a efectuat în mod voluntar plăți salariale calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fapt ce constituie recunoașterea dreptului și determină întreruperea cursului prescripției extinctive. XXX aceste plăți benevole realizate în perioada 2018–2023 a fost întrerupt cursul prescripției, iar perioada anterioară a fost înlăturată, începând să curgă un nou termen de prescripție.
De asemenea, a arătat că în perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/16.03.2020 și prelungite prin Decretul nr. 240/2020 a intervenit o cauză de suspendare a cursului prescripției, întrucât dispozițiile acestor acte normative au prevăzut suspendarea prescripțiilor și a termenelor de decădere pe durata stării de urgență. XXX urmare, termenul de prescripție nu a curs în această perioadă, urmând să își reia cursul ulterior.
Aceasta a susținut că decizia de deplafonare emisă în anul 2023 produce efecte directe asupra modului de stabilire a drepturilor salariale și asupra veniturilor sale, astfel încât interesul procesual subzistă pe întreaga durată a producerii acestor efecte.
Pe fondul cauzei, a arătat că își desfășoară activitatea în cadrul Curții de Apel Ploiești în calitate de personal auxiliar de specialitate, iar salarizarea sa s-a raportat la dispozițiile legale privind indemnizația de încadrare stabilită pentru această categorie profesională. Dreptul la salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei a fost recunoscut în urma pronunțării Sentinței civile nr. XXX/28.10.2020 a Tribunalului XXX, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. XXX/15.04.2021 a Curții de Apel Ploiești. XXX această hotărâre s-a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 lei majorată cu 25% potrivit OUG nr. 20/2016, rezultând 605,225 lei.
Partea reclamantă a arătat că, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 salariile de bază și indemnizațiile de încadrare trebuiau majorate cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017. Întrucât la acel moment drepturile salariale erau deja stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, majorarea trebuia aplicată acestei valori, rezultând o VRS de 756,53125 lei.
A mai arătat că, această interpretare rezultă și din Decizia nr. XXX/27.04.2023 emisă de Președintele Curții de Apel Ploiești, prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale personalului auxiliar se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Totodată, a susținut că dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi aplicate în situația drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, întrucât o asemenea interpretare ar lipsi de efect executoriu aceste hotărâri.
De asemenea, a invocat principiul nediscriminării prevăzut de art. 6 din Legea nr. 153/2017 și jurisprudența Curții Constituționale, în special Decizia nr. XXX/2016, potrivit căreia nivelul maxim al salariilor trebuie stabilit prin raportare la întreaga categorie profesională, indiferent de instituția în care personalul își desfășoară activitatea.
În sprijinul cererii a fost invocată și Hotărârea prealabilă nr. 43/16.09.2024 a Înaltei XXX de Casație și Justiție.
În ceea ce privește dobânda legală și actualizarea sumelor datorate, reclamanta a arătat că, potrivit art. 1535 Cod civil, creditorul are dreptul la daune moratorii pentru neexecutarea obligației la scadență, iar potrivit art. 166 alin. (4) Codul muncii întârzierea nejustificată a plății salariului poate determina obligarea angajatorului la plata de despăgubiri.
În drept, art. 194, art. 95 și art. 127 Cod procedură civilă, Legea nr. 153/2017, Decizia nr. XXX/2016 a Curții Constituționale, art. 1531 și art. 1535 Cod civil și art. 166 Codul muncii.
XXX întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 19.06.2025, pârâta Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru Tribunalul XXX, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în parte ca prescrisă și în rest ca neîntemeiată.
Raportat la perioada vizată prin acțiune, a invocat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare termenului de 3 ani de la data introducerii cererii, având în vedere dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) și art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora dreptul la acțiune privind drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care acestea erau datorate. Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 16.05.2025, pârâta a arătat că orice pretenții pentru perioada anterioară datei de 16.05.2022 sunt prescrise.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
A arătat că Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a intrat în vigoare la data de 01.01.2018, iar prin Decizia de salarizare nr. 528/20.12.2021 emisă de președintele Curții de Apel Ploiești s-a stabilit ca drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex din cadrul Curții de Apel Ploiești și al instanțelor din circumscripție să fie calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei.
Ulterior, prin Decizia de salarizare nr. 167/27.04.2023, emisă în urma Ordinului nr. 959/I/12.04.2023 al Înaltei XXX de Casație și Justiție, s-a dispus ca, începând cu data de 01.01.2018, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex din cadrul Curții de Apel Ploiești și al instanțelor din circumscripție să fie calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Pârâta a indicat că, prin această decizie, personalului vizat i-au fost recunoscute drepturi salariale calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, astfel încât susținerea reclamantei potrivit căreia nu i-ar fi fost acordată această majorare este eronată.
Drepturile salariale stabilite prin Decizia nr. XXX/27.04.2023 au fost acordate efectiv începând cu data de 01.04.2023, iar drepturile aferente perioadei 01.01.2018–31.03.2023 urmează a fi achitate la momentul asigurării fondurilor bugetare necesare.
În ceea ce privește capetele accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și plata dobânzii legale, pârâta a arătat că acestea sunt nefondate. A precizat că instituțiile bugetare nu pot efectua plăți fără bază legală și că, potrivit art. 3 din Decizia nr. XXX/27.04.2023, diferențele salariale se actualizează cu indicele de inflație și se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității fiecărei obligații până la data plății efective, astfel încât aceste accesorii vor fi acordate la momentul plății debitului principal.
XXX întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 30.06.2025, pârâta Înalta XXX de Casație și Justiție a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
În apărare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei XXX de Casație și Justiție, arătând că reclamanta nu a avut raporturi de muncă cu această instituție. Potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, Înalta XXX de Casație și Justiție a preluat atribuțiile Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului instanțelor judecătorești pentru cheltuielile de personal, fără a avea însă și calitatea de angajator.
De asemenea, potrivit alin. (5) al aceluiași articol, actele privind salarizarea judecătorilor din cadrul instanțelor sunt emise de președintele Înaltei XXX de Casație și Justiție.
Pârâta a arătat că, potrivit art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic dedus judecății, iar în cauză nu există raporturi juridice de muncă între reclamantă și Înalta XXX de Casație și Justiție. Raportul de muncă al reclamantei s-a stabilit cu instanța angajatoare, care are personalitate juridică și care stabilește și plătește drepturile salariale.
În sprijinul acestei susțineri a invocat Decizia nr. XXX/2016 pronunțată de Înalta XXX de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect drepturi salariale.
Pârâta a mai arătat că, întrucât prezenta cauză reprezintă un litigiu de dreptul muncii având ca obiect pretenții salariale, iar nu un litigiu de contencios administrativ privind legalitatea unui act de salarizare, Înalta XXX de Casație și Justiție nu poate sta în judecată ca pârât.
Totodată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că, potrivit art. 2500 și art. 2517 Cod civil, coroborate cu art. 171 alin. (1) Codul muncii și art. 268 alin. (1) lit. c) din același act normativ, dreptul la acțiune privind drepturile salariale se prescrie în termen de trei ani de la data la care acestea erau datorate. XXX în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 16.05.2025, a solicitat constatarea prescripției pentru pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 16.05.2022.
De asemenea, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, arătând că prin acțiunea formulată reclamanta a urmărit modificarea limitelor temporale în care a produs efecte Decizia președintelui Curții de Apel Ploiești nr. 167/27.04.2023, prin care s-a recunoscut dreptul personalului auxiliar de specialitate și personalului conex de a beneficia de drepturi salariale calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei. Pârâta a arătat că o asemenea modificare nu poate fi obținută pe calea unei acțiuni de drept comun, ci presupune parcurgerea procedurii prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
Pârâta a invocat și excepția lipsei de interes, arătând că pentru perioada ulterioară datei de 01.01.2018 reclamanta beneficiază deja de o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, neplafonată.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că instanța trebuie să aibă în vedere cele statuate prin Decizia nr. XXX/16.09.2024 a Înaltei XXX de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
A mai arătat că majorarea de 25% a avut rolul de a compensa efectele trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat începând cu data de 01.01.2018 și nu poate conduce la majorarea valorii de referință sectoriale de la 605,225 lei la 756,53 lei. În acest sens a invocat și Decizia nr. XXX/16.06.2025 pronunțată de Înalta XXX de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că majorarea prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 exclude o nouă majorare cu 25% a valorii de referință sectoriale.
XXX întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 02.07.2025, pârâtul Tribunalul XXX a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Raportat la perioada vizată prin acțiune, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare termenului de 3 ani de la data introducerii cererii, în temeiul art. 268 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii.
Întrucât acțiunea a fost înregistrată la data de 16.05.2025, pârâtul a arătat că orice pretenții pentru perioada anterioară datei de 16.05.2022 sunt prescrise. Totodată, a invocat și incidența Deciziei nr. XXX/2015 a Înaltei XXX de Casație și Justiție, potrivit căreia dobânzile penalizatoare pot fi solicitate doar pentru termenul de 3 ani anterior introducerii acțiunii.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată în ceea ce privește solicitarea de acordare a VRS de 605,225 lei neplafonată și majorată cu 25%.
A arătat că, prin Decizia nr. XXX din 16 iunie 2025 pronunțată de Înalta XXX de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 exclude o nouă majorare a valorii de referință sectoriale de la 605,225 lei la 756,53 lei.
În aceste condiții, pârâtul a indicat că personalul auxiliar de specialitate juridică din cadrul Tribunalului XXX și al instanțelor din circumscripția acestuia beneficiază deja de drepturi salariale calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei majorată, astfel încât susținerea reclamantei potrivit căreia această majorare nu ar fi fost acordată este eronată.
În privința capetelor accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și plata dobânzii legale, pârâtul a arătat că acestea sunt nefondate, întrucât instituțiile bugetare nu pot efectua plăți fără bază legală. Totodată, potrivit art. 3 din Decizia nr. XXX/27.04.2023 emisă de președintele Curții de Apel Ploiești, diferențele salariale se actualizează cu indicele de inflație și se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității fiecărei obligații până la data plății efective, astfel încât aceste accesorii vor fi acordate la momentul plății debitului principal.
XXX note scrise înregistrate la dosar în data de 21.11.2025, pârâta Înalta XXX de Casație și Justiție, a solicitat instanței să se pronunțe în lumina celor statuate de Înalta XXX de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. XXX/2025.
Instanța supremă a reținut că dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 au prevăzut majorarea, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază sau al indemnizațiilor de încadrare stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei. Această majorare a fost pusă în aplicare de ordonatorii de credite și angajatori prin acte administrative, iar ulterior valoarea de referință sectorială de 605,225 lei a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești definitive și prin acte administrative emise de angajatori.
Instanța supremă a arătat că majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 a vizat cuantumul brut al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare ca întreg, iar nu valoarea de referință sectorială luată distinct. Majorarea aplicată cuantumului brut al salariului de bază produce același efect matematic asupra tuturor componentelor salariale, inclusiv asupra valorii de referință sectoriale, astfel încât nu este necesară o majorare separată a acesteia. Aplicarea unei majorări distincte asupra valorii de referință sectoriale ar conduce la o dublă majorare neprevăzută de lege.
XXX urmare, în situația în care angajatorii au aplicat deja de la 1 ianuarie 2018 majorarea de 25% a cuantumului brut al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare și ulterior au recunoscut valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, dispozițiile legale au fost respectate și nu se justifică o majorare distinctă a valorii de referință sectoriale la 756,53 lei.
Totodată, a solicitat instanței să aibă în vedere și dezlegările obligatorii cuprinse în Decizia nr. XXX/16.06.2025 a Înaltei XXX de Casație și Justiție-HP.
XXX încheierea din data de 26.11.2025, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei XXX de Casație și Justiție și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar ulterior a disjuns cauza privind fiecare reclamant.
În probatoriu, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
În ce privește cadrul procesual, cu titlu prealabil, prin încheierea din data de 26.11.2025, înainte de disjungere, Tribunalul XXX a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei XXX de Casație și Justiție, urmând a-i da efect prin prezenta.
Instanța constată că pârâtul Tribunalul XXX a fost chemat în judecată în considerarea raporturilor de muncă existente între acesta și o parte din ceilalți reclamanți din dosarul inițial, în raport de calitatea sa de angajator al acestora, însă nu și în ceea ce o privește pe partea reclamanta de față, câtă vreme aceasta nu are un raport cu Tribunalul XXX, ci exclusiv cu Curtea de Apel Ploiești, fiind angajata acestei instituții începând cu data de 01.10.1995 (poziția 74 din tabelul depus de Curtea de Apel Ploiești la data de 17.12.2025).
Partea reclamantă este personal auxiliar de specialitate (grefier arhivar și grefier arhivar șef), potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 567/2004.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 248 Cod de procedură civilă, reține următoarele:
Statuând cu prioritate asupra excepției de prescripție a dreptului material la acţiune, se constată că, potrivit art. 171 alin. 1 Codul muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Fiind vorba despre drepturi salariale ce se achită lunar rezultă că pentru fiecare diferență curge un termen distinct de prescripție de 3 ani, de la data la care trebuia achitată fiecare diferență lunară, concluzie ce rezultă din cuprinsul art. 2526 Cod civil, în sensul în care prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă. XXX urmare, termenul de prescripție curge de la data la care se plătesc drepturile salariale, deoarece doar din acest moment angajatul ia cunoștință de pretinsa neachitare completă a acestor drepturi.
În raport de dispozițiile mai sus evocate, diferențele salariale solicitate pe perioada 01.08.2016 – 16.05.2022 sunt prescrise, întrucât de la data la care partea pârâtă trebuia să achite părții reclamante diferențele salariale solicitate pe această perioadă de timp și până la data introducerii acțiunii de față a trecut o perioadă mai mare de 3 ani.
XXX raportare la concluziile reținute mai sus, instanţa reține că sunt prescrise și pretențiile cu caracter accesoriu constând în acordarea actualizării cu inflația și dobânda legală, concluzie întemeiată pe incidența prevederilor art. 2503 din Codul civil, dar și pe jurisprudența obligatorie a Înaltei XXX de Casație și Justiție, decizia nr. XXX/2015/RIL.
Susținerea părții reclamante în sensul că partea pârâtă a efectuat plăți benevole ale sumelor solicitate prin prezentul demers judiciar, iar acestea ar fi avut ca efect întreruperea termenului de prescripție (ultima plată voluntară indicată de parte fiind decembrie 2023), este nefondată. Nu există o recunoaștere unilaterală tacită a dreptului dedus judecății din partea părții debitoare, în folosul căreia a curs prescripția, pentru plățile benevole pentru anii XXX.
Împrejurarea că prin anumite decizii administrative emise de pârâtă s-ar fi „recunoscut” îndreptățirea la primirea de drepturi salariale determinate cu „utilizarea VRS 605,225” nu echivalează cu o recunoaștere pretențiilor formulate prin acțiunea de față care are ca obiect aplicarea art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 și, prin urmare, nu poate avea caracter întreruptiv de prescripție. De altfel, din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că se solicită acordarea unor diferențe salariale determinate după un cu totul algoritm decât cel avut în vedere prin deciziile administrative menționate mai sus.
În consecință, raportat la considerentele anterior arătate, tribunalul va admite excepția de prescripție invocată, pentru pretențiile formulate anterior datei de 16.05.2022.
În ce privește fondul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, în ceea ce privește capătul principal de cerere referitor la aplicarea majorării de 25% prevăzute de art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017, raportat la art. 12 din Secțiunea I din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016, instanța reține că această majorare vizează cuantumul brut al indemnizației de încadrare raportat la nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fiind o măsură de politică salarială instituită în contextul modificărilor fiscale intervenite la începutul anului 2018.
Partea reclamantă solicită, în esenţă, recunoașterea dreptului de a fi salarizată prin raportare la un VRS 605,225 lei, majorat cu 25%.
Instanța are în vedere interpretarea obligatorie dată acestor dispoziții prin Decizia nr. XXX/2025 pronunțată de Înalta XXX de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia majorarea de 25% a indemnizației de încadrare, acordată în baza art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017, exclude o nouă majorare distinctă a valorii de referință sectoriale de la 605,225 lei la 756,53 lei, întrucât o asemenea interpretare ar conduce la o dublă majorare nepermisă de lege.
Majorarea de 25% a fost aplicată, în mod general, începând cu luna ianuarie 2018 asupra cuantumului brut al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată la nivelul lunii decembrie 2017, prin acte administrative emise de ordonatorii de credite, producând efecte asupra întregului cuantum salarial, inclusiv asupra componentelor acestuia, prin aplicarea regulii distributivității.
Or, în condițiile în care indemnizația de încadrare a părții reclamante a fost stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, iar majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 a fost deja avută în vedere la stabilirea cuantumului brut al indemnizației (Decizia Președintelui Curții de Apel Ploiești nr. 167/27.04.2023), nu se poate proceda la o nouă majorare distinctă a valorii de referință sectoriale, întrucât s-ar ajunge la o aplicare cumulativă a aceleiași majorări.
În acest sens, instanța reține că, potrivit dezlegărilor obligatorii ale instanței supreme, majorarea nu poate fi aplicată simultan atât asupra indemnizației de încadrare ca întreg, cât și asupra uneia dintre componentele acesteia, respectiv valoarea de referință sectorială, întrucât s-ar produce o dublă majorare, contrară dispozițiilor legale.
De asemenea, instanța constată că dreptul la majorarea de 25% a fost recunoscut la nivelul sistemului prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, iar eventualele diferențe rezultate din aplicarea valorii de referință sectoriale de 605,225 lei sunt reglementate distinct, inclusiv sub aspectul modalității de plată, neputând justifica acordarea unei noi majorări în temeiul aceluiași text de lege.
XXX Decizia nr. XXX/2024, pronunţată de Înalta XXX de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a statuat cu putere obligatorie că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizațiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare „Justiție”, stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.”
În considerente, s-au reţinut următoarele:
,,131. XXX urmare, majorarea nu poate fi aplicată, simultan ori succesiv, în ambele variante, adică atât unităţii de valoare de referinţă sectorială de sine stătător, cât şi indemnizaţiei de încadrare ori salariului de bază din compunerea cărora aceasta face parte, întrucât s-ar produce o dublă majorare.
132. În aceste condiţii, Înalta XXX de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că instanţele judecătoreşti învestite cu litigii de natura celor aflate pe rolul instanţelor de trimitere au obligaţia, în temeiul art. 22 din Codul de procedură civilă, de a verifica în ce măsură, până la soluţionarea litigiilor, s-a procedat la majorarea cu 25% a cuantumului brut al indemnizaţiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază constituite cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, majorare prevăzută de dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită, ceea ce face ca aplicarea art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în maniera interpretată prin prezenta decizie, să se realizeze doar în măsura în care angajatorii nu au acordat deja această majorare.”
În cauză, aşa cum s-a arătat anterior majorarea de 25%, solicitată de parte în temeiul art. 38 alin. 3 din Legea-cadru nr.153/2017 a fost deja inclusă în salariul de bază.
Instanţa va înlătura şi apărarea referitoare la aplicarea principiului egalizării drepturilor salariale, prin raportare la drepturile recunoscute anterior altor persoane aflate în situaţii juridice asemănătoare/similare, şi care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti recunoaşterea majorării, întrucât aceste hotărâri au fost pronunţate anterior Deciziei nr. XXX/2024/HP şi prin care s-a statuat în mod obligatoriu modul de interpretare al textului de lege incident (cu referire la dosarul nr. XXX/120/2020, care viza oricum situația altor persoane și care nu oferea drepturi în afara limitelor prevăzut de lege și clarificate de instanța supremă prin deciziile obligatorii).
De altfel, pentru a se exclude orice intepretare contrară, prin Decizia nr. XXX/2025/RIL, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel XXX şi a fost stabilit că majorarea cuantumului brut al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, acordată în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. XXX din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta XXX de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, exclude o nouă majorare cu 25% a valorii de referinţă sectorială, de la 605,225 lei la 756,53 lei, în temeiul aceloraşi prevederi legale.
În considerentele respectivei decizii s-a reţinut că:
„66. ...acţiunile având ca obiect acordarea majorării cu 25% a indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei începând cu data de 1 ianuarie 2018, faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, nu mai au obiectul lor material, ca urmare a executării obligaţiei, atunci când angajatorii au recunoscut deja prin decizii administrative, puse în aplicare, atât majorarea de 25% prevăzută de dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării acesteia în vigoare, cât şi valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei”.
Aceasta este şi situaţia în speţă, angajatorul recunoscând deja, prin decizii administrative puse în practică, atât majorarea cu 25% prevăzută de dispoziţiile art. 38 alin. 3 lit. a din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării acesteia în vigoare, cât şi valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei. Altminteri, partea reclamantă tinde la modificarea/extinderea temporală a efectelor juridice ale dispoziției nr. 167/17.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Ploiești.
Interpretarea părții reclamante, în sensul că ar fi incident principiul nediscriminării (conform deciziei Curții Constituționale a României nr. 794/2016 și CJUE C-264/19, „plată egală pentru muncă egală”) nu este corectă.
Chiar și prin absurd, dacă unor persoane ce lucrează în cadrul aceleiași instituții, cum ar fi ipoteza colegilor magistrați ai părții reclamante (dosarul XXX/120/2020 evocat), în postura de personal de specialitate auxiliar în instanțele judecătorești, li s-ar fi recunoscut drepturi dincolo de un plafon instituit de lege și în final, VRS-ul acelora ar fi de 756,25 lei (605 + ¼ din 605), aceasta nu poate conduce la acordarea în cascadă a acelorași drepturi și altor petenți/reclamanți, fără o bază legală, mai mult, în contextul unor dispoziții legale interpretate de Înalta XXX de Casație și Justiție de manieră obligatorie.
De asemenea, nici argumentul că acest VRS 605+25% ar reprezenta compensarea pentru reformele fiscale referitoare la trecerea contribuțiilor CAS de la angajator la angajat prin OUG nr. 79/2017 nu poate duce la admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.
Partea reclamantă a mai adus în discuție și argumentul de a nu se confunda majorarea 25% la VRS 484,18 lei aplicabilă la 01.08.2016 conform art. III din OUG 20/2016 cu art. II alin. 1 din Legea nr. 293/2015, pe de-o parte, cu majorarea 25% la VRS 605,225 aplicabilă la data de 01.01.2018, conform art. 38 alin. 3 lit. a din Legea nr. 153/2017. Or, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017, iar aceste dispoziții au fost avute în vedere de ICCJ în deciziile evocate, această susținere este nefondată.
În consecință, instanța apreciază că solicitarea de aplicare a majorării de 25% asupra indemnizației de încadrare stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, în sensul majorării distincte a acestei valori, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
De asemenea, având în vedere că accesoriul urmează soarta principalului, iar cererea principală va fi respinsă, în virtutea acestui principiu (art. 30 alin. 4 Cod de procedură civilă), vor fi respinse şi capetele de cerere accesorii.
Pentru aceste motive,
În numele legii
Hotărăște:
Respinge cererea formulată de partea reclamantă XXX în contradictoriu cu pârâta Înalta XXX de Casație și Justiție, cu sediul în București, sectorul 3, XXX, prin reprezentant legal președinte XXX, e-mail „XXX”, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge ca prescrise pretențiile anterioare datei de 16.05.2022.
Respinge în rest ca neîntemeiată cererea formulată de partea reclamantă XXX, cu domiciliul ales la sediul Curții de Apel Ploiești, situat în Ploiești, XXX, XXX, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în Ploiești, XXX, XXX, XXX, prin reprezentant legal președinte XXX și consilier juridic XXX, e-mail „ca-XXX” și „XXX”, și Tribunalul XXX, cu sediul în Ploiești, XXX, XXX, cod fiscal 2998315, prin reprezentant legal președinte XXX, e-mail „tribunalul-prahova-XXX”.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Tribunalul XXX, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată astăzi, 03.04.2026, prin mijlocirea grefei instanței.