„Din probele administrate rezulta in mod cert ca resedinta obisnuita a familiei, inaintea deplasarii minorei in Romania, a fost in Italia, or, apelanta, in conditiile in care ar fi inteles sa conteste aceasta situatie de fapt, era obligata sa si faca dovezi in acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedura civila.
Curtea retine ca hotararea judecatoreasca - sentinta civila nr.1596/22.02.2013 pronuntata de Judecatoria sector 5 Bucuresti, prin care s-a stabilit, in mod provizoriu, locuinta minorei la domiciliul reclamantei, nu inlatura caracterul ilicit al retinerii. Potrivit art.17 din Conventie, respectarea hotararilor judecatoresti nu are inraurire decat asupra unui proces de fond vizand custodia minorei, nu intr-o cauza de rapire internationala de copii in sensul art.3 din Conventie”.
Domeniu – resedinta obisnuita a minorului
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.26979/3/2013 – DECIZIA CIVILA NR.229A/02.06.2014)
Prin cererea formulata la data de 02.08.2013 inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a V-a civila sub nr. 26979/3/2013, M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980, in calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A., a solicitat in contradictoriu cu parata D.I.S. si cu citarea AUTORITATII TUTELARE SECTOR 5, inapoierea minorei F.N., nascuta la data de 06.11.2007 la tatal sau, la resedinta obisnuita din Italia.
Conform informatiilor autoritatii solicitante, minora a fost deplasata in cursul lunii septembrie 2012 in Romania de catre parata, initial in scopul unei vacante, insa aceasta a refuzat sa se mai intoarca in Italia, retinand si minora in Bucuresti, fara acordul tatalui.
Totodata, potrivit art.316 din codul civil italian, parintii au drepturi si obligatii comune cu privire la copiii minori, ceea ce inseamna ca parata nu are dreptul de a decide singura cu privire la resedinta minorului, astfel ca retinerea acestuia pe teritoriul Romaniei fara acordul tatalui este ilicita conform art. 3 din Conventia de la Haga.
Chiar daca parata detine o hotarare provizorie de incredintare si stabilire a domiciliului minorei la adresa acesteia pana la solutionarea irevocabila a actiunii de divort, instanta trebuie sa dea eficienta mecanismului de returnare sumara reglementat de Conventie care nu pune in discutie dreptul privind incredintarea copilului catre un parinte sau altul.
Decizia cu privire la incredintare trebuie sa apartina instantei de la resedinta obisnuita a copilului. De aceea, pana in momentul in care instanta competenta din Italia se va pronunta asupra fondului dreptului privind incredintarea minorul trebuie sa se intoarca la resedinta obisnuita, neexistand niciun temei legal in virtutea caruia tatal sa fie privat de exercitarea drepturilor parintesti recunoscute de lege.
In drept, reclamanta a invocat dispozitiile Conventiei de la Haga, ale Legii 369/2004 precum si ale art. 11 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului CE.
Prin sentinta civila nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a civila, a admis cererea formulata de Ministerul Justitiei, in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, pentru reclamantul F.A., in contradictoriu cu parata D.I.S. si cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primariei Sector 5 Bucuresti, a dispus inapoierea minorei F.N., nascuta la data de 06.11.2007, la resedinta obisnuita din Priverno, Italia si a fixat termen pentru executarea obligatiei de inapoiere a copilului - 3 zile de la ramanerea definitiva a prezentei hotarari, sub sanctiunea unei amenzi civile in cuantum de 2.500 lei in favoarea Statului Roman.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Minora F.N. s-a nascut la data de 06.11.2007 in Italia, Priverno, din casatoria parintilor sai F.A. si D.I.S., sotii avand domiciliul comun in Italia, acolo unde s-a aflat si resedinta obisnuita a minorei.
La data de 26.09.2012 parata s-a deplasat impreuna cu minora in Romania, avand acordul reclamantului pentru a vizita rudele din Romania, acord exprimat asadar pentru o deplasare temporara.
Intrucat parata a refuzat sa revina in Italia, intentionand sa stabileasca domiciliul sau si al copilului in Romania si promovand totodata, pe rolul instantelor din Romania, atat actiune de divort cat si o cerere pentru masuri provizorii (autoritate parinteasca si stabilire domiciliu minor) pe calea ordonantei presedintiale, reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Conventia de la Haga din 1980, inapoierea copilului in statul resedintei obisnuite, Italia.
In prezent, minora locuieste in Bucuresti, impreuna cu mama sa, urmeaza cursurile clasei I din cadrul unei institutii de invatamant si se afla in evidenta unui medic de familie. In intervalul de timp de la data deplasarii, reclamantul a mentinut legaturile personale cu minora, atat telefonic si prin alte mijloace de comunicare (skype), efectuand totodata 4 vizite in Romania in acest scop (vizitele s-au realizat inclusiv prin luarea copilului din domiciliul mamei pentru cateva zile si aducerea sa in locuinta inchiriata in Bucuresti de tata in respectivele ocazii).
Refuzand inapoierea sa si a minorei in Italia si manifestand intentia ferma de a se stabili in Romania, parata a invocat disensiunile ce au aparut in relatia conjugala, nevoia de a fi alaturi de familia sa pe fondul unor probleme de sanatate cu care s-a confruntat bunica acesteia (strabunica materna a minorei), refuzul reclamantului de a veni in Romania si de a fi alaturi de familia paratei, integrarea minorei in mediul din Romania, riscul grav caruia i-ar fi expusa minora urmare inapoierii sale in Italia, ce ar presupune despartirea de mama, Tribunalul a retinut insa ca niciunul din aceste argumente nu justifica retinerea minorei in Romania, retinere ce imbraca un caracter ilicit.
Fata de situatia de fapt retinuta, tribunalul a apreciat ca sunt aplicabile dispozitiile art. 3 Conventia de la Haga din 1980 si art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003.
In privinta dreptului privind incredintarea, a retinut instanta de fond ca la data deplasarii ambii parintii erau in mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii, aspect ce rezulta din art. 316 din codul civil italian.
Intrucat intentiile paratei de a petrece doar o perioada limitata de timp in Romania impreuna cu minora s-au transformat in hotararea de a se stabili definitiv in tara si de a intenta actiunea de desfacere a casatoriei, cu care a investit instanta romana, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 si refuzul de a o inapoia la resedinta obisnuita din Italia au caracter ilicit, in sensul CH 1980.
Nu a putut fi retinuta sustinerea paratei in sensul ca resedinta obisnuita a minorei ar fi in Romania, chiar daca ulterior deplasarii, parata si-a stabilit domiciliul in Romania si partile au petrecut o perioada mare de timp si in Romania.
Stabilirea domiciliului unuia dintre parinti in alt stat, survenita dupa momentul deplasarii, nu prezinta relevanta pentru determinarea resedintei obisnuite a copilului a carui inapoiere se solicita.
Atat din perspectiva Conventiei de la Haga, cat si in optica Regulamentului 2201/2003, direct aplicabil in statele membre UE, notiunea de resedinta obisnuita, desi nu este in mod expres definita, impune a avea in vedere intentia partilor de a se stabili intr-un anumit stat, intentie concretizata prin elemente factuale precum achizitionarea unei locuinte care sa constituie domiciliul familiei, inscrierea copilului in cadrul unei institutii de invatamant si frecventarea acesteia, integrarea in comunitatea locala, obtinerea de catre parinti (sau chiar si de unul dintre acestia) a unui loc stabil de munca si alte asemenea elemente ce denota intentia urmarita de parti de a dobandi un domiciliu statornic intr-un anume stat.
In cauza de fata, toate criteriile anterior enumerate au rezultat din probatoriul administrat si au relevat cu suficienta claritate ca, anterior deplasarii din septembrie 2012, resedinta statornica, obisnuita a minorei F.N. a fost in Italia, unde a locuit alaturi de parintii sai; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost achizitionat, astfel cum insasi parata afirma si dovedeste, in timpul casatoriei de catre ambii soti, in regim de comunitate legala a bunurilor; reclamantul detine un loc stabil de munca in acest stat, minora a frecventat regulat cursurile prescolare (gradinita din Priverno), ”comportamentul asumat de ambii parinti in raport cu cadrele didactice fiind de colaborare si participare activa”, astfel cum rezulta din ancheta sociala efectuata de autoritatile locale italiene.
Imprejurarea ca partile veneau deseori in Romania, la rudele paratei, releva atat prin frecventa cat si prin durata caracterul de vizite al acestor deplasari, obisnuite in cadrul unor relatii familiale firesti, si nu denota integrarea minorei in mediul din Romania, ce ar impiedica inapoierea acesteia in Italia in conditiile art. 12 din Conventie.
Ca si exceptie de la regula inapoierii imediate a minorilor, parata invoca de asemenea dispozitiile art. 13 alin. 1 lit.b din Conventie, si anume ca exista un risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila.
Tribunalul a constatat ca parata nu a dovedit in ce ar consta riscul grav la care ar fi expusa minora ca urmare a inapoierii sale in Italia. Incontestabil, minora este atasata de mama sa care, astfel cum a invederat, nu doreste sa revina in Italia si nu doreste sa reia convietuirea cu reclamantul. Pe de alta parte insa, nici varsta copilului (in prezent de 6 ani), nici imprejurarea ca este fetita nu justifica o dependenta absoluta, continua si exclusiva de ingrijirea materna, astfel incat sa se poata aprecia ca inapoierea minorei la resedinta obisnuita, chiar si in ipoteza in care parata se impotriveste ca personal sa revina in Italia, ar expune copilul vreunui pericol fizic, psihic sau l-ar pune intr-o situatie intolerabila.
Drept urmare, instanta a apreciat ca nu este in interesul copilului ca acesta sa nu fie inapoiata la resedinta obisnuita, o hotarare in acest sens echivaland cu legalizarea unei situatii de fapt injusta generata de mama parata care a decis, unilateral, deplasarea minorei in Romania si neinapoierea sa la resedinta obisnuita din Italia, substituind, astfel, forului resedintei copilului, forul ales de aceasta.
In acord cu scopul Conventiei, astfel cum a fost explicat in Raportul Perez Vera, atunci cand se constata ca deplasarea sau retinerea minorilor intr-un stat contractant s-a facut ilicit, instanta de judecata este obligata sa dea eficienta mecanismului de returnare reglementat de Conventia de la Haga din 1980, care nu pune in dezbatere dreptul privind incredintarea copilului catre un parinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia in mediul lui obisnuit de viata, din care a fost deplasat, fiind in interesul acestuia de a nu fi deplasat sau retinut in baza unor drepturi mai mult sau mai putin discutabile asupra persoanei sale (Rap. Vera Perez, explicativ al Conventiei).
In cauza de fata, atasamentul minorei se manifesta fata de ambii parinti, copilul are deja o varsta la care se presupune ca si-a insusit unele deprinderi elementare care sa-i confere independenta minima necesara fata de ingrijirea materna, astfel incat inapoierea sa la resedinta obisnuita, chiar si in lipsa mamei, sa nu prezinte riscuri grave de natura celor mentionate in art. 13 CH, cu atat mai mult cu cat nu s-a relevat ca minora ar prezenta probleme deosebite de sanatate sau care sa necesite ingrijiri speciale, exclusiv din partea mamei.
Imprejurarea ca parata a obtinut in Romania o hotarare judecatoreasca prin care s-a stabilit locuinta copilului la mama nu inlatura caracterul ilicit al retinerii, atata vreme cat hotararea invocata de parata instituie o masura provizorie si nu definitiva, iar dosarul avand ca obiect divort si stabilirea autoritatii parintesti aflat pe rolul instantei romane a fost suspendat in temeiul art. 16 din Conventie.
Retinand toate cele ce preced, Tribunalul a admis cererea de inapoiere a copilului la resedinta obisnuita din Italia, si in temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, a fixat termen pentru executarea obligatiei de inapoiere 3 zile de la data ramanerii definitive a hotararii, sub sanctiunea unei amenzi civile de 2.500 lei (RON).
Impotriva acestei sentinte civile a declarat apel parata D.I.S. criticand sentinta civila pentru nelegalitate si netemeinicie, aratand ca hotararea apelata este pronuntata cu gresita interpretare si aplicare a legii si, totodata, este rezultatul unei interpretari eronate atat a situatiei juridice cat si a materialului probator administrat in cauza.
Apreciaza apelanta ca, in cauza, nu sunt intrunite conditiile prevazute de art. 3 din Conventia de la Haga, intrucat intentia paratei nu a fost acea de a desparti fetita de tatal sau, imprejurare ce se prezuma prin insasi demersul facut de catre aceasta in justitie avand ca obiect juridic divort si exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti.
De asemenea, intimatul . reclamant nu a facut dovada respectarii prevederilor art. 15 din Conventie, solicitand inapoierea minorei in Italia fara a exista o hotarare a unei instante sau autoritati din Italia din care sa reiasa caracterul ilicit al deplasarii.
Imprejurarea ca partile veneau deseori in Romania, la rudele apelantei - parate, releva atat prin frecventa cat si prin durata caracterul de vizite al acestor deplasari, obisnuite in cadrul unor relatii familiale firesti, si denota integrarea minorei in mediul din Romania.
Instanta de fond a interpretat gresit dispozitiile art.12 alin.1 si 2 din Conventia de la Haga, din interpretarea caruia rezulta ca integrarea copilului in noul mediu se prezuma asa cum rezulta din probele administrate cu respectarea principiului privind interesul superior al copilului, astfel ca integrarea este reglementata ca o exceptie de la regula inapoierii.
Imprejurarea ca apelanta - parata a obtinut in Romania o hotarare judecatoreasca prin care s-a stabilit locuinta copilului la mama, inlatura in opinia apararii, caracterul ilicit al retinerii, si se prezuma ca o alta instanta judecatoreasca din Romania, in interesul superior al copilului, desi cunostea situatia de fapt a partilor, a considerat ca primeaza rolul mamei in viata copilului si cu siguranta, daca cele doua ar fi despartite fetita ar fi expusa unui pericol fizic sau psihic cu consecinte deosebit e grave.
Deci, instanta de fond in mod gresit a analizat textul conventional, avand la baza doar o simpla calculare a termenului de un an, fiind lipsita de relevanta in opinia sa integrarea minorei in noul sau mediu, si fara sa primeze interesul superior al copilului.
Aceasta analiza superficiala a instantei de fond, produce consecinte deosebit de grave prin expunerea minorei la un pericol fizic si psihic odata cu inapoierea copilului in Italia, iar cresterea si dezvoltarea acestuia tinand cont de varsta minorei, impun cu precadere prezenta mamei in viata copilului.
In virtutea rolului activ, instanta de fond avea obligatia sa analizeze cererea, prin prisma interesului superior al minorului, neintelegand prin aceasta o ingradire a dreptului tatalui de a intretine si a dezvolta relatii personale cu minora, intrucat acest aspect prezinta evidente caracteristici benefice pentru minora in considerarea dezvoltarii sale intelectuale, psihice si culturale.
Astfel, considera ca solutia pronuntata la fond poate avea influente deosebit de grave fata de minora prin ignorarea rolului deosebit pe care o mama il are in viata si cresterea unui copilul minor, fara sa tina seama de criteriile legate de continuitatea si stabilitatea cresterii si educarii acestuia, in conformitate cu nevoile sale si cu varsta sa.
Administrarea probatoriului in fata instantei de fond a relevat in opinia apararii, faptul ca tatal, din prisma ocupatiei pe care o are, nu poate fi prezent in viata minorei, o parte insemnata din timpul zilei, iar bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitatile si nu pot oferi garantii cu privire la cresterea, educarea si pregatirea profesionala a fetitei.
Din acest motiv, luarea unei masuri care sa scoata minora din sfera mediului stabil in care creste si se dezvolta si din preajma persoanei care a vegheat mereu asupra cresterii si educarii sale, trebuie motivata si argumentata in mod temeinic, pe aspectele obiective de facto si de jure, lucru pe care instanta de fond nu l-a facut in cuprinsul sentintei apelate.
Pentru considerentele aratate, apelanta solicita admiterea apelului si pe fond schimbarea in tot a hotararii apelate in sensul respingerii cererii avand ca obiect inapoierea minorei F.N. la resedinta obisnuita din Priverno - Italia, ca neintemeiata.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 466 si urm. C.pr.civ.
In probatiune, apelanta a solicitat administrarea probei cu inscrisuri, martori, audierea minorei F.N., urmand ca in baza rolului activ instanta sa dispuna orice alta proba in conditiile legii, a carei necesitate ar reiesi din dezbateri.
La data de 5.03.2014, intimatul F.A. a depus intampinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul ca, in mod corect, instanta de fond a constatat ca deplasarea minorei este ilicita, in conditiile art. 3 din Conventia de la Haga, iar intre momentul deplasarii copilului si introducerea cererii inaintea autoritatii judecatoresti a statului unde se afla copilul nu a trecut mai mult de 1 an, astfel incat nu se impune luarea in considerare a factorilor privind integrarea copilului in noul sau mediu
In ceea ce priveste situatia de exceptie reglementata de art. 13 din Conventia de la Haga arata ca apelanta nu a dovedit si nu poate dovedi imprejurarea ca prin inapoierea minorei in mediul sau obisnuit ar fi expusa unui pericol fizic sau psihic.
In apel, in baza art. 479 alin. 2 cu aplicarea art. 254 alin. 2 N.c.pr.civ., si in conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, art. 9 alin. 3 si 4 din Legea nr. 369/2004 pentru aplicarea Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25.10.1980, la care Romania a aderat prin Lega nr. 100/1992 si ar. 11 alin. 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, s-a procedat la ascultarea in camera de consiliu a minorei, in prezenta unui psiholog din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului sect. 5 Bucuresti, respectiv psiholog Chicas Ruxandra Giorgiana.
Examinand sentinta apelata prin prisma motivelor de apel formulate si analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea apreciaza ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
In prealabil, trebuie retinut ca principalele dispozitii internationale relevante incidente in cauza se regasesc in Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii din 25 octombrie 1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.100/1992.
In acord cu aceste dispozitii, deplasarea sau neinapoierea unui copil se considera ilicita: a) cand are loc prin violarea unui drept privind incredintarea, atribuit unei persoane sau oricarui alt organism, actionand fie separat, fie impreuna, prin legea statului in care copilul isi avea resedinta obisnuita, imediat, inaintea deplasarii sau neinapoierii sale; b) daca la vremea deplasarii sau neinapoierii, acest drept era exercitat in mod efectiv, actionandu-se separat sau impreuna ori ar fi fost astfel exercitat, daca asemenea imprejurari nu ar fi intervenit. Dreptul privind incredintarea, vizat la litera a), poate rezulta, intre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarare judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord in vigoare potrivit dreptului acelui stat.
In acelasi sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, Codul civil italian stabileste ca ambii parinti exercita autoritatea parinteasca asupra copilului pana la majoratul acestuia sau pana la obtinerea capacitatii juridice depline. Astfel, dispozitiile art.316 si 317 bis din Codul civil italian prevad ca „parintii au drepturi si obligatii comune cu privire la copiii minori” si „exercitarea autoritatii parintesti revine impreuna celor doi parinti daca locuiesc impreuna”. Ca atare, potrivit legislatiei Republicii Italiene privind exercitarea autoritatii parintesti, deciziile in privinta copiilor minori trebuie luate de comun acord.
Pe de alta parte, Noul Cod civil roman stipuleaza, in articolul 397, ca ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, exercitand aceste drepturi numai in interesul copiilor, iar dispozitiile legii speciale privind protectia minorilor reglementeaza faptul ca minorul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament.
Interpretand sistematic aceste dispozitii legale, rezulta protectia pe care statele o acorda interesului superior al minorilor, dezvoltarii lor fizice si psihice si, in acest context, vietii familiale, inteleasa ca o legatura nu doar biologica, dar si juridica, care trebuie, insa, sa aiba caracter efectiv, continand, ca element fundamental pentru parinte si copilul sau, faptul de a fi impreuna, aceasta fiind protejata de art.8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pe taramul acestor norme, care garanteaza dreptul la viata de familie, statul are nu doar obligatia negativa de a nu a aduce atingere acestui drept, dar si obligatii pozitive inerente respectarii efective a vietii de familie, in speta dedusa judecatii obligatiile pozitive impuse de art.8 statelor contractante in materie de reunire a unui parinte cu copiii sai minori trebuind interpretate atat in lumina Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, cat si conform Conventiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra Romaniei, hotararea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra Romaniei, hotararea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia in ce masura statului ii incumba aceste obligatii pozitive, vor trebui analizate de catre instanta cerintele impuse de art.3 al Conventiei de la Haga din 1980, pentru a constata daca deplasarea sau neinapoierea/retinerea unui copil este ilicita.
Curtea apreciaza ca deplasarea sau neinapoierea sunt doua actiuni distincte, care au loc in momente diferite, putand exista, in consecinta, fie constatarea ca deplasarea a fost legala, iar neinapoierea nu, fie constatarea ca ambele sunt ilicite.
In acelasi sens, aceste constatari nu ar trebui sa aiba, in mod esential, o consecinta asupra masurii incredintarii minorului unuia dintre parinti, cele doua evaluari fiind distincte si facandu-se dupa reguli diferite, conform unui standard al probelor diferit, aceasta interpretare rezultand fara echivoc din dispozitiile art.19 ale Conventiei de la Haga din 1980, in conformitate cu care „o hotarare asupra inapoierii copilului, pronuntata in cadrul Conventiei, nu afecteaza fondul dreptului privind incredintarea”.
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra intrunirii conditiilor impuse de art.3 din Conventia de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din acest act, potrivit caruia, pentru a stabili existenta unei deplasari sau neinapoieri ilicite, in intelesul art.3, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat poate tine seama, in mod direct, de legea si hotararile judecatoresti sau administrative, recunoscute sau nu in mod formal, in statul in care se afla resedinta obisnuita a copilului, fara a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoasterea hotararilor straine care ar fi altfel aplicabile.
In sprijinul acestei interpretari este si Regulamentul CE nr.2201 din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie familiala si a responsabilitatii parintesti, care defineste termenii de „deplasare sau retinere ilicita” in art.2 pct.11, stabilind ca „incredintarea va fi exercitata impreuna cand, urmare a unei hotarari judecatoresti sau a operarii legii, unul dintre titularii raspunderii parintesti nu va putea decide locul de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti”.
Procedand, in continuare, la analiza circumstantelor particulare ale spetei, din perspectiva acestor dispozitii relevante si a ansamblului probator administrat in cauza, Curtea retine ca deplasarea minorei F.N. in Romania s-a realizat cu acordul tatalui reclamant, astfel incat nu poate fi vorba de o deplasare ilicita, insa neinapoierea acestuia s-a produs in conditiile in care apelanta, mama copilului, a refuzat sa revina impreuna cu minorul la resedinta lui obisnuita din Italia, ceea ce conduce, prin aceasta actiune ilicita, la afectarea dreptului la viata de familie, garantat de art.8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Ceea ce se contesta in cauza de fata este retinerea gresita a prevederilor art.3 alin.1 din Conventia de la Haga din 1980 din perspectiva nedovedirii de catre intimatul reclamant M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, a existentei unui drept privind incredintarea copilului.
Potrivit art. 4 din Conventia de la Haga din 1980, conventia se aplica oricarui copil care isi avea resedinta obisnuita intr-un stat contractant imediat inainte de incalcarea drepturilor privind incredintarea, iar aplicarea sa inceteaza cand copilul atinge varsta de 16 ani.
Probele administrate in cauza dovedesc ca, anterior deplasarii in Romania, resedinta obisnuita a minorului se afla in Italia - Priverno.
In intelesul Conventiei de la Haga din 1980, deplasarea minorului de catre unul din titularii dreptului comun de autoritate parentala fara consimtamantul celuilalt titular are caracter ilicit; in acest caz, caracterul ilicit nu deriva dintr-o actiune contrara legii, ci din faptul ca o asemenea actiune nesocoteste drepturile celuilalt parinte, ocrotite, la randul lor, de lege si intrerupte din exercitiul normal.
Astfel, Conventia nu urmareste sa determine cui ii va fi atribuita pe viitor incredintarea copilului, ci numai sa evite ca o hotarare ulterioara sa fie influentata de o schimbare a circumstantelor produsa in mod unilateral de una dintre parti. Acest punct de vedere a fost exprimat si in Raportul Explicativ privind Conventia de la Haga din 1980 privind rapirea de copii, redactat de Elisa Pérez-Vera in 1980, fiind insusit si Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Monory impotriva Romaniei si Ungariei din 5 iulie 2005.
Curtea mai constata ca argumentele ce tin de insuficienta stabilire a situatiei de fapt in cauza de fata, determinata de lipsa rolului activ al instantei, nu pot fi retinute.
Astfel, din probele administrate rezulta in mod cert ca resedinta obisnuita a familiei, inaintea deplasarii minorei in Romania, a fost in Italia, or, apelanta, in conditiile in care ar fi inteles sa conteste aceasta situatie de fapt, era obligata sa si faca dovezi in acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedura civila.
In acord cu instanta de fond, Curtea retine ca hotararea judecatoreasca - sentinta civila nr. 1596/22.02.2013 pronuntata de Judecatoria sect. 5 Bucuresti, in dosarul nr. 28533/302/2012 - prin care s-a stabilit, in mod provizoriu, locuinta minorei la domiciliul reclamantei, nu inlatura caracterul ilicit al retinerii.
Potrivit art. 17 din Conventie, respectarea hotararilor judecatoresti nu are inraurire decat asupra unui proces de fond vizand custodia minorei, nu intr-o cauza de rapire internationala de copii in sensul art. 3 din Conventie.
Ca atare, orice alta sustinere a apelantei cu privire la resedinta comuna a familiei inainte de deplasarea minorei in Romania, in masura in care apelanta nu a propus probe potrivit celor invocate, nici in faza procesuala a apelului, cand s-a limitat doar la a justifica situatia sa familiala si profesionala din Romania, nu poate fi retinuta de Curte ca argument de natura a conduce la o alta situatie de fapt si de drept in raport cu cea deja prezentata.
Referitor la incidenta situatiilor de exceptie de la art.13 alin.1 lit.a si b din Conventia de la Haga din 1980, Curtea constata ca autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna inapoierea copilului, daca persoana, institutia sau organismul care se impotriveste inapoierii sale stabileste: a) ca persoana, institutia sau organismul care avea in ingrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind incredintarea la data deplasarii sau neinapoierii, ori consimtise sau achiesase ulterior acestei deplasari sau neinapoieri; sau b) ca exista un risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila. La aprecierea imprejurarilor vizate in acest articol, autoritatile judiciare sau administrative urmeaza sa tina seama de informatiile puse la dispozitie de autoritatea centrala sau orice alta autoritate competenta a statului in care se afla resedinta obisnuita a copilului privitor la situatia sa sociala.
Cat priveste prima situatie de exceptie, apelanta a aratat ca si anterior deplasarii minorei din Italia era singura implicata in cresterea minorei, in timp ce tatal copilului era angajat, iar din prisma ocupatiei pe care o are, nu poate fi prezent in viata minorei o parte insemnata din timpul zilei, aratand ca bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitatile si nu pot oferi garantii cu privire la cresterea, educarea si pregatirea minorei.
Curtea retine, pe de o parte, ca apelanta nu a facut dovada afirmatiilor sale referitoare la situatia intimatului reclamant iar, pe de alta parte, ca aceste imprejurari pot reprezenta, cel mult, in masura probarii lor, argumente in sustinerea celei de-a doua exceptii, reglementata de lit.b.
In fond, tribunalul a constatat ca nu a fost sustinuta si, deci, dovedita incidenta in cauza a dispozitiilor art.13 alin.1 lit.b din Conventie, text ce instituie o exceptie de la regula inapoierii, nefiind afirmate de mama parata fapte ale tatalui care, indreptate in mod nemijlocit asupra copilului, sa constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila.
Cum in apel nu s-au administrat probe noi, din care sa reiasa aspecte de natura a determina autoritatea judiciara competenta sa refuze sa dispuna inapoierea minorei in Italia, la resedinta sa obisnuita, Curtea nu poate identifica vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusa dezvoltarea fizica si psihica a minorei in cazul in care aceasta s-ar intoarce la domiciliul actual al tatalui sau.
In ceea ce priveste impotrivirea minorei la inapoiere, Curtea retine ca, fiind ascultata in Camera de Consiliu la data de 02.06.2014, minora a aratat ca nu doreste sa se intoarca in Italia, fara a expune un motiv rational si pertinent pentru care se opune inapoierii.
Raportul psihologic redactat de psiholog Leonte Corina (filele 114 - 117 dosar apel), releva faptul ca minora este adaptata mediului din Romania, subliniind faptul ca bucuria fetitei ar fi deplina daca l-ar avea si pe tatal sau alaturi.
In timpul audieri minorei, Curtea a retinut ca acestea a raspuns in mod autentic si spontan intrebarilor puse si ca a fost relaxata si cooperanta in timpul audierii, in consecinta s-a apreciat ca minora dispune de discernamant in conformitate cu varsta cronologica, ceea ce nu inseamna ca acest discernamant este absolut si face necesar a se tine seama de opinia sa, ci ca are discernamantul unui copil in varsta de 7 ani.
Din faptul ca minora a raspuns in mod autentic si spontan intrebarilor puse de Curte, rezulta ca cele relevate denota influenta pe care apelanta a exercitat-o asupra minorei, pentru a induce opozitia la inapoierea in Italia, astfel incat opinia minorei nu este exprimata in mod liber si constient, minora dorindu-si in continuare sa locuiasca cu ambii parinti, ori acest lucru s-a intamplat anterior deplasarii in Romania.
Desi in speta nu se regaseste ipoteza art.12 alin.2 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, care da posibilitatea instantei sa refuze inapoierea copilului care s-a integrat in noul sau mediu, intrucat cererea de inapoiere a fost formulata la mai putin de 1 an de la retinerea ilicita a copilului de catre apelanta, adaptarea minorei la noul mediu din Romania prezinta relevanta pentru a intelege modul in care aceasta si-a exprimat opinia cu privire la inapoiere.
Rezulta de aici ca minora s-a adaptat numai in mod aparent noului mediu de viata din Romania, in plan psihologic traversand o perioada confuza, minora dorindu-si, in continuare sa locuiasca cu ambii parinti.
Din aceste motive, Curtea apreciaza ca minora nu prezinta varsta si gradul de maturitate care fac necesar a se tine seama de opinia sa nefiind incidente prevederile art.13 alin.2 din Conventia asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980.
Pentru considerentele deja expuse, apreciind ca instanta de fond a pronuntat o solutie legala si temeinica, Curtea, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - parata Dumitru Ioana Simona, impotriva sentintei civile nr.2068 din 11.12.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V a Civila in dosarul nr.26979/3/2013, in contradictoriu cu intimatii-reclamanti M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, pentru reclamantul F.A. si cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primariei Sector 5 Bucuresti.