Or, dispozitiile art. 504 Cod Procedura Penala vizeaza doar masurile de privare de libertate, avand caracter efectiv, neputandu-se admite in temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despagubiri pentru masuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusa doar pe hartie), formal, aceasta concluzie desprinzandu-se asadar, din interpretarea teleologica a dispozitiilor procesual penale analizate.
Adoptarea unui punct de vedere opus, acela al indreptatirii in cadrul acestei proceduri speciale, la despagubiri pentru arestarea in lipsa, ar semnifica incurajarea sustragerii persoanelor invinuite de comiterea de fapte penale, de la obligatiile procesuale firesti intr-un proces penal, obligatii edictate in virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevarului in cauza, fapt care nu poate fi admis.
Domeniu – despagubiri
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.14123/3/2007* – DECIZIA CIVILA NR.15 A/24.01.2013)
Prin cererea inregistrata la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a III a Civila sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., in contradictoriu cu paratul S.R. prin M.F.P., a solicitat instantei ca prin sentinta ce o va pronunta, sa fie obligat paratul la plata sumei de 5.000.000 lei/ron cu titlu de daune morale pentru savarsirea unei erori judiciare.
S-a aratat ca la data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv in baza mandatului de arestare preventiva nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a II a Penala, in dosarul penal nr. 2990/2005, masura ce a fost revocata la data de 13 martie 2007 de catre Tribunalul Bucuresti – Sectia a II a Penala, prin incheierea de sedinta pronuntata in dosarul nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanta din 12 februarie 2007, pronuntata de D.I.I.C.O.T. – B.T.B. in dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala privind infractiunea prevazuta de art. 249 Cod penal in baza art. 11 pct. 1 lit. b si art. 10 lit. a Cod de procedura penala.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 5 alin. 1 si alin. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului , art. 52 alin. 3 din Constitutie, precum si art. 504 – 506 Cod de procedura civila.
In sustinerea cererii a fost depus dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. – B.T.B.
Paratul nu a formulat intampinare.
Prin sentinta civila nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a III a Civila a admis in parte actiunea formulata de reclamantul M.C., fiul lui I. si M., nascut la 16 martie 1974 – la Penitenciarul Jilava, in contradictoriu cu paratul S.R. prin M.F.P.; a obligat paratul catre reclamant la plata sumei de 50.000 lei daune morale; a respins cererea de cheltuieli de judecata ca neintemeiata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond a analizat actele si lucrarile dosarului, retinand urmatoarele:
La data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv in baza mandatului de arestare preventiva nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a II a Penala, in dosarul penal nr. 2990/2005, masura ce a fost revocata la data de 13 martie 2007 de catre Tribunalul Bucuresti – Sectia a II a Penala, prin incheierea de sedinta pronuntata in dosarul penal nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanta din 12 februarie 2007, pronuntata de D.I.I.C.O.T. – B.T.B., in dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala privind infractiunea prevazuta de art. 249 Cod penal in baza art. 11 pct. 1 lit. b si art. 10 lit. a Cod de procedura penala.
Potrivit art. 504 Cod de procedura penala, invocat de reclamant ca temei al actiunii, persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare. Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal. Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin.1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetarea a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j. Are drept la repararea pagubei suferite si persoana care a fost privata de libertate dupa ce a intervenit prescriptia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Obligatia statului la repararea pagubei in cazul condamnarii sau luarii unei masuri preventive pe nedrept – indiferent de temeiul achitarii si de infractiunea pentru care a intervenit achitarea – a decurs din raporturile de drept public si isi au drept cauza eroarea judiciara.
Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrala, fara distinctie, dupa cum acesta este material sau moral. In privinta prejudiciului moral, judecatorul apreciaza, de la caz la caz, daca prejudiciul trebuie reparat sub forma baneasca si in ce cuantum sau, dimpotriva, daca nu trebuie astfel reparat intrucat gravitatea sa nu justifica o asemenea masura.
Daunele morale constau in atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, la sanatatea si integritatea corporala, la cinste, la demnitate, onorare, prestigiu profesional si alte valori similare.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut in mod constant, ca, in cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Conventiei (privarea nelegala de libertate), sunt intemeiate cererile de acordare a unor despagubiri banesti pentru prejudiciul moral si fizic suferit pe perioada detentiei nelegale.
Daunele morale acordate reclamantului confera acestuia o satisfactie echitabila.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat cererea ca intemeiata in parte, considerand ca suma de 50.000 lei acordata cu titlu de daune morale acorda satisfactie, in raport de durata unei arestari preventive.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecata, tribunalul a apreciat ca acestea nu sunt dovedite astfel incat a respins aceasta cerere.
Vazand si dispozitiile art. 282 Cod de procedura civila.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel paratul S.R. prin M.F.P., prin care solicita admiterea apelului, modificarea sentintei in sensul respingerii actiunii ca neintemeiata.
In motivare a aratat ca sentinta civila atacata este nelegala si netemeinica pentru urmatoarele considerente:
1. Apelantul solicita sa se observe faptul ca, din cuprinsul cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata, rezulta fara putinta de tagada faptul ca reclamantul a solicitat suma de 5.000.000 lei exclusiv cu titlu de daune materiale, aratand ca datorita procesului penal in care a fost angrenat, a trebuit sa faca cheltuieli considerabile pentru a asigura existenta sa si a familiei sale imprumutand sume de bani si semnand contracte dezavantajoase, precum si ca pentru a se apara pe parcursul procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea aparatorilor.
Astfel ca reclamantul in motivarea cererii sale de chemare judecata a S.R. si obligarea acestuia la daune pentru privarea sa nelegala, a prezentat doar aspecte ce tin de latura materiala a asa zisului prejudiciu si nicidecum aspecte care sa contureze eventualul prejudiciu moral suferit de catre acesta.
Ca urmare, fata de cum a fost formulata si motivata actiunea reclamantului, prin admiterea in parte a actiunii si obligarea S.R. la plata de daune morale, instanta de fond a incalcat principiul disponibilitatii, principiu de drept procesual civil care confera reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului si de partile cu care intelege sa se judece.
In virtutea principiului disponibilitatii judecatorul nu poate solutiona un litigiu decat pe baza cererii partii interesate si numai in limitele sesizarii. In acest cadru trebuie sa se desfasoare activitatea judiciara in materie civila.
Totodata apelantul a solicitat instanta de judecata sa constate faptul ca este intr-un caz de „extra petita” cand instanta de fond a acordat ce nu s-a cerut, incalcand astfel si principiul disponibilitatii care guverneaza dreptul procesual.
Apelantul solicita sa se observe faptul ca in sistemul legislatiei romane procesuale instanta este obligata sa statueze in cadrul procesual determinat de parti, iar in privinta obiectului litigiului trebuie sa se pronunte asupra si in limitele pretentiilor deduse in justitie. Orice alta statuare contravine dispozitiilor imperative ale artr.129 alin. 6 Cod de procedura civila.
2. In alta ordine de idei, chiar si daca obiectul judecatii ar fi fost obligarea paratului la plata de daune morale catre reclamant, din afirmatiile acestuia facute prin cererea de chemare in judecata potrivit caruia, in urma arestarii sale a trebuit sa nu se predea organelor de urmarire penala deoarece „in afara unui loc de detentie” a putut sa-si organizeze mai bine apararea” – rezulta insasi atitudinea subiectiva si culpabila a reclamantului care nu putea duce decat la agravarea starii psihologice a acestuia si a familiei sale, prin aceea ca se sustragea de la executarea masurii dispuse intr-o astfel de procedura.
Este adevarat ca, in plan psihologic poti fi afectat, daca traiesti cu teama de a nu fi gasit de institutiile abilitate ale statului sa duca la indeplinire masurile dispuse de organele de cercetare penala.
Numai ca, in cazul de fata, starea de frica a reclamantului a fost indusa prin insasi decizia sa de a nu se supune legii si de a continua ignorarea acesteia si a organelor statului chemate sa puna in executare.
Totodata, apelantul mai solicita sa se observe ca asa cum rezulta din insesi actele dosarului, cat si din practicaua hotararii judecatoresti atacate, reclamantul a inteles sa-si dovedeasca actiunea in despagubire formulata in temeiul art. 504 – 506 Cod de procedura penala, prin administrarea unei singure probe in cauza, respectiv prin atasarea dosarului penal nr. 3361D/P/2005 in care prin ordonanta din 12 februarie 2007 pronuntata de DIICOT-BTB s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala a reclamantului privind infractiunea prevazuta de art. 249 Cod penal in baza art. 11 pct. 1 lit. b si art. 10 lit. a Cod de procedura penala.
Avand in vedere faptul ca singura proba administrata in vederea pretentiilor reclamantului a fost atasarea dosarul de urmarire penala, solicita instantei de apel sa constate faptul ca suma de 500.000 lei acordata de catre instanta de fond cu titlu de daune morale, apare ca nejustificata.
Astfel ca apelantul solicita instantei de apel sa aiba in vedere faptul ca in considerentele hotararii atacate instanta se multumeste sa defineasca daunele morale ca si institutie de drept, fara sa si poata motiva efectiv si pe baza probatoriului administrat, in ce au constat consecintele vatamarii reclamantului sau masura in care a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala a acestuia.
Hotararea apare ca nemotivata si sub aspectul drepturilor subiective nepatrimoniale pretins incalcate, pentru care reclamantului au fost acordate aceste despagubiri, mai ales in conditiile in care prin petitul actiunii el insusi nu a afirmat astfel de incalcari, pretentiile afirmate de acesta fiind pur materiale.
Potrivit dispozitiilor prevazute de art. 1169 Cod civil: „Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”.
Totodata potrivit alin.1 art. 505 Cod de procedura penala: „ la stabilirea intinderii reparatiei se tine seama de durata privarii de libertate sau a restrangerii de libertate suportate, precum si de consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa (…)”.
Din coroborarea celor doua texte de lege mai sus mentionate, rezulta faptul ca una din cerintele prevazute de lege si care urmeaza a fi avuta in vedere de catre instanta de judecata pentru a se stabili intinderea reparatiei o reprezinta dovedirea consecintelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa, ca urmare a privarii sale de libertate.
Or, in cauza de fata, nu au fost administrate probe concludente care sa conduca la stabilirea prejudiciului creat reclamantului si cu atat mai putin, probe care sa determine legatura de cauzalitate, dintre masura privativa de libertate si eventualele consecinte ale acestei masuri nelegale asupra reclamantului.
Instanta de fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportandu-se doar la faptul ca exista o ordonanta de revocare a masurii privative de libertate si la perioada cat reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an si sase luni.
Din considerentele hotararii atacate, rezulta faptul ca reclamantul nu si-a dovedit pretentiile formulate, astfel ca sustinerile facute prin cererea de chemare in judecata, modul in care i-a fost afectata viata personala, constituie fapte personale care potrivit normelor procedurale in vigoare, nu puteau fi dovedite decat prin administrarea probei testimoniale. Ca urmare, pretentiile reclamantului s-au dovedit a fi neintemeiate, iar instanta de fond a acordat daune morale mai mult in considerarea faptului ca privarea nelegala de libertate a reclamantului trebuie sa-si gaseasca o reparatie prin acordarea de despagubiri, prezumand asa zisul prejudiciu cauzat.
Art. 1203 Cod civil statueaza in termeni categorici faptul ca „prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la luminile si intelepciunile magistratului”.
Totusi, ratiunea prezumtiilor rezida in mod incontestabil in necesitatea de a descoperii adevarul si in acele cazuri in care judecatorul nu are la dispozitiile probe directe.
Or, nu este cazul in speta, cand instanta avea posibilitatea a audia martori si solicita inscrisuri din care sa rezulte temeinicia pretentiilor reclamantului.
Astfel, apreciaza ca asa zisul prejudiciu moral cauzat reclamantului, pentru restrangerea libertatii sale pe o perioada de aproximativ un an si jumatate, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzatoare care sa contureze atat dimensiunea suferintelor fizice si psihice la care a fost supusa victima, cat si intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii de catre acesta si familia sa.
Intr-o alta cauza, Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia Civila, prin decizia civila nr. 3812 din 05 decembrie 2000, s-a pronuntat in sensul: „... pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare insa necesar ca cel ce pretinde daunele sa produca un minim de argumente indicii din care sa rezulte in ce masura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constitutie, i-au fost afectate prin starea ilegala si pe cale de consecinta, sa se poata proceda la o evaluare a despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul”.
In aceasta ordine de idei, in lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor conditii, apreciaza ca obligarea la plata daunelor morale a institutiei apelante este nejustificata.
Avand in vedere cele mai sus aratate, considera ca acordarea sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, reprezinta o imbogatire fara justa cauza si nu crede ca aceasta a fost intentia legiuitorului, asa cum rezulta din dispozitiile art. 504 si urmatoarele Cod de procedura penala.
Apelantul invoca, in acest sens si prevederile deciziei civile nr. 1095/1994 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia Civila, potrivit carora: „principiul repararii prejudiciului impiedica, insa, acordarea unor sume mai mari nejustificate in raport de intinderea prejudiciului real suferit institutia raspunderii civile delictuale neputandu-se transforma intr-un izvor de imbogatire fara just temei a celor ce se pretind prejudiciati”.
Este de principiu de observat ca, diferit de situatia daunelor materiale cand intinderea lor se stabileste precis, matematic, pe baza probelor administrate in cauza, in cazul daunelor morale functioneaza reguli si criterii specifice diferite, intinderea acestor daune fiind determinata prin apreciere, in temeiul unei motivatii si al unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele si motivatia mentionate nu opereaza cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca in cazul daunelor materiale, ceea ce nu inseamna ca in materia daunelor morale functioneaza libera apreciere, fara o baza rationala de explicatie care, pe langa fundamentare, sa dea si posibilitatea unui control, in sistemul legal al controlului judiciar.
Chiar daca cuantumul prejudiciul moral este lasat la aprecierea instantelor, fara a exista criterii precise si exacte de acordare, opineaza in sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul in procesul de cuantificare, si nici pronuntarea unei solutii cu incalcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probatiune.
Pentru aceste considerente, apelantul solicita admiterea apelului asa cum a fost formulat, modificarea in tot a sentintei apelante in sensul respingerii actiunii ca neintemeiata.
In drept, si-a intemeiat motivarea pe baza dispozitiilor art. 504 – 506 Cod de procedura penala, precum si toate dispozitiile legale invocate in cuprinsul apelului.
Prin decizia civila nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie a admis apelul formulat de apelantul – parat S.R. prin M.E.F., impotriva sentintei civile nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronuntate de Tribunalul Bucuresti – Sectia a III a Civila in dosarul nr. 14123/3/2007, in contradictoriu cu intimatul – reclamant M.C.; a schimbat in parte sentinta in sensul ca stabileste cuantumul daunelor morale la 25.000 lei; a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.
La data de 30 decembrie 2010 a declarat recurs S.R. prin M.F.P., impotriva deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, prin care solicita admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si pe fond respingerea actiunii ca neintemeiata.
In motivarea recursului s-a formulat critici de nelegalitate intemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedura civila.
La data de 03 ianuarie 2011 a declarat recurs si M.C., impotriva aceleasi decizii.
Prin decizia nr. 2335 din 29 martie 2012, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul declarat de paratul S.R. prin M.F.P., impotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III a civila si pentru cauze cu minori si de familie, pe care a casat-o si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante si a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.C. impotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie.
Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de recurs a retinut ca prin hotararea recurata, Curtea de Apel nu a analizat conditiile de aplicare a prevederilor art. 504 Cod de procedura penala si nu a indicat care au fost, in cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele in care s-au exteriorizat vatamarile produse, probele care au sustinut gravitatea prejudiciului pretins produs, rezumandu-se sa se raporteze la un prejudiciu moral prezumat, la varsta si la comportamentul reclamantului.
Or, problema stabilirii despagubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinta psihica incercata de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere si evaluare complexa a aspectelor in care vatamarile produse se exteriorizeaza si pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instantelor de judecata.
Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora imbraca forme concrete de manifestare, iar instanta are astfel posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa stabileasca daca o suma de bani si in ce cuantum, este potrivita pentru a repara prejudiciul moral produs.
Omisiunea instantei de apel de a arata, in acord cu exigentele art. art. 261 alin. 5 Cod de procedura civila, care sunt considerentele pentru care a apreciat ca in cauza sunt incidente prevederile art. 504 Cod de procedura penala, ca reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat in conditiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile lezate prin pretinsa eroare judiciara savarsita in privinta reclamantului si care sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivaleaza cu o necercetare a fondului care face imposibila pentru instanta de recurs exercitarea controlului judiciar.
La data de 14 iunie 2012 cauza a fost reinregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie sub nr. 14123/3/2007*.
In rejudecare, au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului intocmite in penitenciar.
Curtea de Apel Bucuresti s-a constatat legal sesizata si competenta material sa solutioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedura civila si art. 282 si urm. Cod de procedura civila.
Verificand sentinta apelata, in limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedura civila, Curtea apreciaza ca apelul prezent este fondat, pentru urmatoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea retine ca obiect al prezentei cauze il reprezinta si acordarea de daune morale, contrar celor sustinute de catre apelant in cadrul motivelor sale de apel.
Astfel, intimatul nu a precizat in mod expres, in cadrul cererii sale de chemare in judecata, natura despagubirilor solicitate, insa aceasta rezulta indubitabil din continutul cererii promovate. Astfel, in ultimul paragraf al primei pagini din actiune, s-a aratat ca in toata perioada arestarii a trait un cosmar, cu consecinte afective dezastruoase (nu a putu sa isi vada copilul). Nu mai putin, in finalul actiunii, intimatul a precizat ca a suferit enorm, fiind hartuit din toate partile, stiindu-se nevinovat.
Este adevarat ca in cuprinsul cererii, sunt si mentiuni referitoare la prejudiciul material cauzat, insa acestea nu inlatura si manifestarea inechivoca de vointa a intimatului de a solicita si despagubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
Din aceasta perspectiva, nu se poate afirma in mod temeinic, ca instanta de fond s-a pronuntat asupra a altceva decat s-a cerut.
Dimpotriva, Curtea observa ca intrucat impotriva sentintei de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat apel, astfel incat solutia de neacordare a despagubirilor aferente daunelor materiale, a ramas definitiva si irevocabila.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea observa ca depunerea la dosar, a dosarului penal, poate fi suficienta in context probator, pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel putin din perspectiva identificarii concrete a criteriului legal al duratei detinerii nelegale. Asadar, eventuala neadministrare a unor alte probe, in afara dosarului penal unit cu aspecte general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerenta, inevitabila pe care orice persoana ar resimti-o la momentul luarii impotriva sa a unei masuri de privare de libertate) nu este apreciata nici de catre prezenta instanta de apel, in mod similar fondului, ca reprezentand un impediment in pronuntarea unei hotarari legale si temeinice. Din aceasta perspectiva, chiar practica juridica a instantei supreme invocate de apelant, vizeaza un minim de argumente sau indicii, concluzie valabila si din punct de vedere procesual.
3. Sub un al treilea aspect, Curtea observa ca potrivit art. 504 Cod Procedura Penala, „Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j)”.
Avand in vedere pe de o parte, faptul ca potrivit filelor 58, 60 din volumul II al dosarului de urmarire penala, impotriva intimatului s-a luat si executat efectiv masura retinerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent la momentul propunerii de arestare preventiva, in stare de retinere, in temeiul ordonantei de retinere emise, iar pe de alta parte, faptul ca ulterior, prin ordonanta de scoatere de sub urmarire penala, emisa de procuror, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala pentru infractiunile pentru care a fost retinut, in temeiul art. 10 lit.a din Codul de procedura penala, Curtea apreciaza ca in referire la durata retinerii de 15 ore, sunt incidente dispozitiile procesuale anterior evocate, aceasta durata reprezentand o privare de libertate in mod nelegal, care da dreptul la despagubiri potrivit procedurii speciale prezente, data fiind afectarea efectiva a dreptului fundamental la libertate, inerent oricarei persoane.
Avand in vedere durata retinerii (doar 15 ore), Curtea apreciaza ca vatamarea cauzata in concret, acestei valori fundamentale a persoanei, nu a fost una grava care sa impuna acordarea de despagubiri morale intr-un cuantum ridicat.
Avand in vedere totodata, si celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor, ilustrate de art. 505 al.2 Cod Procedura penala, in afara celui al duratei privarii de libertate, respectiv consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa, Curtea observa in temeiul unor elemente indeobste si general cunoscute, de notorietate, ca o astfel de masura privativa de libertate este de natura sa creeze din punct de vedere psihologic, o afectare a persoanei in cauza, cu consecinte negative cel putin asupra starii sale de spirit.
Din aceasta perspectiva, a coroborarii tuturor criteriilor incidente dezbatute ilustrate, Curtea apreciaza ca suma de 100 lei este corespunzatoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia retinerii sale pe interval de 15 ore.
Sub acelasi aspect, Curtea mai observa ca intr-adevar, in privinta familiei sale, intimatul nu a realizat nici o dovada a eventualelor consecinte negative suferite, asertiunile apelantului din aceasta perspectiva fiind intemeiate.
Nu in ultimul rand, Curtea constata ca actele medicale prezentate in rejudecarea apelului, sunt toate aferente perioadei de detinere prezente, din executarea unei pedepse definitive distincte, ce a inceput in 2012, ele fiind toate emise in anul 2012, atestand diverse afectiuni medicale, fara insa a se realiza dovada unei legaturi de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15 ore din data de 13.09.2005. De altfel, pe verso-ul acestor inscrisuri cu caracter medical, se atesta in mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza in vederea vindecarii, de a urma prescriptiile medicale, inclusiv de a oferi probe de sange, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual si tratarea sa.
4. Sub un ultim aspect, Curtea prezenta apreciaza ca masura arestarii preventive a intimatului, in temeiul incheierii de sedinta din 28.09.2005 a instantei si al actului de executare mandatul de arestare preventiva nr.9/UP/2005, s-a dispus in lipsa, ca urmare a faptului ca intimatul s-a sustras procesului penal.
Asadar, intreaga perioada 28.09.2005 – 13.03.2007 (data cand masura arestarii preventive a fost revocata judiciar), a fost aceea a unei arestari in lipsa. Cu alte cuvinte, intrucat masura nu a putut fi pusa in executare ca urmare a sustragerii, ascunderii intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare in judecata prezenta), masura respectiva nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizata exclusiv prin caracter formal.
Or, dispozitiile art. 504 Cod Procedura Penala vizeaza doar masurile de privare de libertate, avand caracter efectiv, neputandu-se admite in temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despagubiri pentru masuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusa doar pe hartie), formal, aceasta concluzie desprinzandu-se asadar, din interpretarea teleologica a dispozitiilor procesual penale analizate.
Pentru eventualele daune suferite in perioada sustragerii sale de la executarea masurii arestarii preventive dispuse, intimatul avea la indemana procedura de drept comun prevazuta de art. 998-999 Cod Civil, in conditiile in care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmarire penala.
Asa cum in mod corect a invocat si apelantul, obligatia procesuala a intimatului, era aceea de a se supune dispozitiilor procesuale judiciare luate fata de el si consecutiv, de a incerca – inclusiv prin apararea calificata de care a beneficiat, sa isi probeze nevinovatia, astfel cum de altfel, a si procedat in cauza respectiva penala. Din aceasta perspectiva, se poate concluziona si in sensul ca prin actiunea sa de sustragere, intimatul a impiedicat aflarea adevarului in cauza penala, fiindu-i intr-o oarecare masura, chiar imputabila mentinerea masurii arestarii in lipsa, pana la momentul revocarii sale.
In fine, adoptarea unui punct de vedere opus, acela al indreptatirii in cadrul acestei proceduri speciale, la despagubiri pentru arestarea in lipsa, ar semnifica incurajarea sustragerii persoanelor invinuite de comiterea de fapte penale, de la obligatiile procesuale firesti intr-un proces penal, obligatii edictate in virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevarului in cauza, fapt care nu poate fi admis.
Asadar, atat timp cat intimatul nu a suferit rigorile unei masuri preventive penale, privative de libertate, ci singur (exclusiv prin propria vointa) si-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertati, atunci el nu poate reclama obligarea statului la despagubiri pentru aceasta situatie de fapt pe care singur a configurat-o, situatie distincta de cea impusa ca regula de stat, prin masurile preventive luate de organele judiciar penale.
In consecinta, pentru perioada 28.09.2005 – 13.03.2007, Curtea apreciaza ca nu sunt indeplinite cerintele art. 504 Cod Procedura Penala, astfel incat nu va acorda nici o despagubire aferenta.
Pentru ansamblul acestor considerente, in temeiul art.296 Cod procedura civila, Curtea va admite ca fondat, apelul promovat, va schimba in parte sentinta in sensul ca va diminua cuantumul daunelor la suma de 100 lei si va mentine celelalte dispozitii.
In temeiul art. 274 Cod Procedura Civila, va lua act ca apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecata.