Notificare formulata in temeiul Legii nr.10/2001, nesolutionata. Cerere de chemare in judecata prin care reclamanta solicita obligarea Statului Roman la plata despagubirilor pentru imobilul ce nu poate fi restituit in natura. Calitatea procesuala pasiva a statului.
Legea nr.10/2001, art.26
Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art.16, art.1; art.13;
OUG nr.81/2007
Statul Roman nu are calitate procesuala pasiva in cadrul litigiilor intemeiate pe dispozitiile Legii nr.10/2001, decat in conditiile mentionate strict de lege, art. 28 alin.3, care nu se regasesc in prezenta cauza.
De altfel in procedura prevazuta de Legea nr.10/2001 coroborata cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nici Municipiul Bucuresti nu are obligatia legala de a stabili o anumita suma ca masura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despagubirilor in conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, revenind institutiei competente - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar daca va fi nemultumita de suma acordata partea poate sa conteste in conditiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, decizia comisiei.
In acelasi sens, sunt si dispozitiile O.U.G. nr.81/28.06.2007, prin care se reglementeaza procedura si modalitatile de despagubire efectiva pentru imobilele preluate in mod abuziv. Atat timp cat nu s-a finalizat aceasta procedura nu se poate ajunge la concluzia incalcarii vreunui drept al reclamantei, de catre Statul Roman, caz in care, de altfel, temeiul de drept nu poate fi Legea nr.10/2001, ci dispozitiile de drept comun ale art.998-999 C.civ.
Instanta nu putea obliga intimata in prezentul litigiu, al carui izvor este omisiunea municipalitatii de a solutiona notificarea cu care a fost investita, sa faca altceva decat ar fi putut face conform dispozitiilor acestei legi, si nici sa oblige la plata o alta institutie si conform altei proceduri decat cea reglementata de lege.
Practica CEDO nu poate fi interpretata in sensul obligarii unei institutii sa indeplineasca obligatii care potrivit legii sunt de competenta altei institutii. Intr-adevar, privarea de proprietate impune Statului obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat in mod abuziv, dar modalitatea concreta de plata este reglementata de dispozitiile legale in vigoare. (Decizia civila nr. 200A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea inregistrata la Tribunalul Bucuresti la data de 26.03.2009 reclamanta I.M.A.C. a chemat in judecata paratii Primaria Municipiului Bucuresti prin Primar General, Municipiul Bucuresti prin Primar General si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand instantei ca prin hotararea ce o v-a pronunta sa constate refuzul primei parate de a emite decizie sau dispozitie solutionand notificarea nr.1704/17.07.2001 formulata de catre reclamanta in temeiul Legii nr.10/2001 si care a constituit obiectul dosarului nr.7354 conexat cu dosarul nr. 26695 aflat pe rolul Primariei Municipiului Bucuresti, prin care se solicitau masuri reparatorii pentru imobilul situat in Bucuresti str.F. nr...(fost 16, fost nr.98).
Reclamanta a mai solicitat sa se constate ca imobilul sus mentionat a fost preluat in mod abuziv de catre Statul Roman din patrimoniul defunctului F.S.M., decedat la data de 05.06.1983 si pe cale de consecinta, pentru situatie in care imobilul nu a fost instrainat in baza Legii nr.112/1995 sa se dispuna restituirea in natura a imobilului.
A mai solicitat reclamanta ca in situatia in care imobilul a fost instrainat in baza Legii nr.112/1995 sa se dispuna obligarea Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamanta a valorii de circulatie a imobilului, valoare ce urmeaza sa fie stabilita printr-o expertiza de specialitate.
In motivarea actiunii reclamanta a aratat ca este fiica lui F.S. M., decedat, iar potrivit certificatului de mostenitor nr.1448/02.12.1983 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucuresti, reclamanta este singura mostenitoare a acestuia, ca tatal sau a dobandit imobilul prin contractul de vanzare-cumparare autentificat la data de 13.04.1933 de la P.C. iar prin aplicarea Decretului nr.92/1950 a fost preluat de catre Statul Roman, astfel ca face obiectul Legii nr.10/2001, ca a formulat notificare in termenul prevazut de acest act normativ si a depus toate inscrisurile doveditoare privind calitatea s-a de persoana indreptatita la masuri reparatorii. Ulterior Municipiul Bucuresti i-a solicitat sa-si completeze dosarul cu anumite inscrisuri, cerere pe care reclamanta a considerat-o absurda intrucat decretul de preluare se afla chiar in posesia Municipiului Bucuresti, identitatea imobilului si schimbarea numerelor de la ... si ... cu fostul nr. 98 era o problema tot de competenta Municipiului Bucuresti.
A mai aratat ca la momentul edificarii imobilului nu se impunea cerinta existentei autorizatiei de construire, ca o expertiza extrajudiciara de identificare nu este relevanta iar cu privire la identitatea dintre M.F. si M.S.F., tatal sau nascandu-se in Albania - a preluat initiala tatalui.
In drept cererea a fost intemeiata in ceea ce priveste calitatea procesuala activa a reclamantei pe dispozitiile art. 4 alin. 2 din Legea 10/2001.
Cu privire la calitatea procesuala pasiva a paratilor reclamanta a aratat ca Primaria Municipiului Bucuresti prin Primar sta in judecata potrivit dispozitiilor art. 23-25 alin.1 din Legea nr.10/2001; ca Municipiul Bucuresti prin Primar are aceasta calitate cu privire la capetele 2 si 3 din cerere, iar in ceea ce priveste Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, acestuia ii incumba obligatiile prevazute de lege in calitate de garant constitutional al respectarii dreptului de proprietate avand datoria de a suplini pasivitate indelungata a autoritatilor statului. Calitatea acestui parat mai rezida si din dispozitiile Legii nr.10/2001.
Se mai arata de catre reclamanta ca parata nu a raspuns in termenul de 60 zile stabilit de art. 25 alin. 1 din Legea 10/2001 iar potrivit Deciziei nr. XX/2007 a I.C.C.J., lipsa raspunsului echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului astfel ca se poate cere pe fond instantei competente sa se pronunte asupra notificarii.
Reclamanta a aratat ca a inteles sa se adreseze instantei judecatoresti cu o astfel de cerere solicitand restituirea in natura sau in caz contrar sa i se acorde masurile reparatorii prevazute de Legea 247/2005.
A mai sustinut reclamanta ca-si intemeiaza cererea si pe normele C.E.D.O., art. 480 Cod Civil, art. 11, 20 si 44 din Constitutia Romaniei si pe art. 1 alin. 1 din Primul Protocol Aditional la C.E.D.O.
Municipiul Bucuresti a depus intregul dosar intocmit in urma notificarii.
Prin sentinta civila nr.339 din data de 12.03.2010 Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a Civila a admis actiunea, a constatat refuzul Primariei Municipiului Bucuresti prin Primarul General de a emite decizie sau dispozitie motivata la notificarea reclamantei nr. 1704/17.07.2001 cu privire la imobilul situat in Bucuresti str. F. nr. .. (fost 160, fost 98), a constatat ca imobilul sus mentionat a fost preluat de catre Statul Roman, fara titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei de 627.891 euro, in echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua platii, contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit in natura, a omologat raportul de expertiza tehnica imobiliara intocmit de expert ing. M.V.
In motivarea sentintei s-a retinut ca reclamanta a facut dovada ca imobilul situat in Bucuresti str. F. nr.... fost 98 si care in prezent poarta nr. 158 sector 3 asa cum rezulta din adresa emisa de Primaria Sectorului 3 sub nr. 2556/30.06.2004, a apartinut lui M.F. potrivit contractului de vanzare-cumparare din 13.04.1933. Imobilul a fost preluat in mod abuziv in proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr.92/1950 pozitia 4916. Reclamanta din prezenta cauza a formulat notificare potrivit art.21 din Legea nr.10/2001 depunand toate inscrisurile doveditoare atat sub aspectul calitatii sale de persoana indreptatita la masuri reparatorii potrivit art.4 pct.2 din Legea nr.10/2001 cat si sub aspectul preluarii abuzive potrivit art. 2 din acelasi act normativ.
Intrucat unitatea notificata nu s-a pronuntat asupra cererii reclamantei in termenul legal de 60 de zile de la data inregistrarii notificarii sau de la data completarii dosarului, Tribunalul s-a pronuntat asupra fondului cererii retinand urmatoarele:
Imobilul teren si constructie situat in Bucuresti str. F. nr... (fost 160, fost 98) a apartinut autorului reclamantei, a fost preluat de catre stat in mod abuziv si ulterior instrainat catre R.C. si F.I. si C. in temeiul Legii nr.112/1995. Fata de acest aspect, reclamanta a inteles sa solicite doar masuri reparatorii prin echivalent constand in valoarea de circulatie a imobilului ce nu mai poate fi restituit in natura.
Tribunalul a constatat ca imobilul a fost preluat fara titlu valabil din patrimoniul defunctului M.F. prin aplicarea Decretului nr.92/1950, decret emis cu incalcarea Constitutiei Romaniei cat si a dispozitiilor art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, astfel ca in cauza devin incidente si dispozitiile art.6 din Legea nr.213/1998, revenind instantelor judecatoresti rolul de a determina valabilitatea titlului statului.
In temeiul art.25 din Legea nr.10/2001, art.1073 - 1075 din C. civ. si fata de dispozitiile Deciziei XX/2007 a I.C.C.J., Tribunalul a admis actiunea reclamantei asa cum a fost precizata la termenul din 11.12.2009 in sensul exprimarii optiunii pentru petitul IV din cerere privind acordarea de despagubiri banesti, si a obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice potrivit titlului VII din Legea nr.247/2005.
Tribunalul a avut in vedere ca in prezent imobilul nu mai poate fi restituit in natura, ca a avut loc o privare de proprietate fara sa justifice o cauza de utilitate publica si sa fie conforma normelor de drept intern potrivit jurisprudentei C.E.D.O. Privarea de proprietate impune Statului reprezentat de Ministerul Finantelor Publice obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat in mod abuziv.
Tribunalul a obligat Statul Roman reprezentat de Ministerul Finantelor Publice la plata acestor despagubiri asa cum au fost stabilite prin expertiza tehnica imobiliara efectuata de catre expert ing. M.V.
Impotriva sentintei mentionate anterior au declarat apel paratii Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice solicitand modificarea, in tot, a sentintei atacate si, in principal, admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finantelor si respingerea actiunii in consecinta, iar in subsidiar, pe fond respingerea actiunii ca neintemeiate, si Municipiul Bucuresti, solicitand admiterea apelului, schimbarea sentintei civile apelate, iar pe fond respingerea actiunii ca neintemeiate.
In motivarea apelului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice a aratat ca instanta de fond in mod gresit a apreciat ca paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva in cauza retinand ca "imobilul nu mai poate fi restituit in natura, ca a avut loc o privare de proprietate fara sa justifice o cauza de utilitate publica si sa fie conforma normelor de drept intern potrivit jurisprudentei CEDO" iar acestuia ii incumba obligatia de plata. Calitatea procesuala pasiva presupune intr-o cauza civila existenta unei identitati intre persoana paratului si cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecatii, cu alte cuvinte cu titularul obligatiei deduse judecatii. De asemenea din interpretarea coroborata a dispozitiilor art. 112 Cod procedura civila cu art. 82, rezulta ca reclamantul, fiind cel care porneste actiunea, trebuie sa justifice inclusiv calitatea procesuala pasiva, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza pretentia sa, iar instanta de judecata, in paralel, este obligata, in temeiul art. 129 Cod procedura civila, sa verifice chiar din oficiu indeplinirea acestei conditii obligatorii.
In speta dedusa judecatii reclamanta a chemat in judecata Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice fara insa a motiva in drept de ce acesta ar putea fi obligat la plata unei sume de bani cu titlu de despagubire pentru imobilul preluat prin Decretul nr.92/1950. Nu se poate considera ca fiind o justificare a actionarii in judecata, afirmatia reclamantei in sensul ca "Statul, in calitate de legiuitor, este singurul culpabil, deoarece nu a creat cadrul legislativ necesar pentru despagubirea efectiva a persoanelor indreptatite".
Raportat la dispozitiile Legii nr.10/2001, republicata, temei de drept invocat de reclamanta in cererea de chemare in judecata se poate constata existenta unei singure ipoteze in care se confera legitimare procesuala pasiva Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice si anume atunci cand nu se identifica unitatea detinatoare a imobilului (art. 28 alin.3) situatie care nu se regaseste in speta dedusa judecatii.
Nu se regaseste in speta nici situatia in care Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice a fost notificat in calitate de unitate detinatoare sau entitate ce se poate investi cu solutionarea notificarii astfel ca nu exista un raport de drept material intre acest parat si reclamanta care sa poata fi transpus in plan procesual prin cererea dedusa judecatii. Este adevarat ca potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie instanta se poate pronunta asupra fondului cauzei dar numai in cazul in care este investita cu solutionarea actiunii persoanei indreptatite vizand refuzul nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite cu solutionarea de a raspunde la notificarea persoanei indreptatite. Astfel instanta suprema, a apreciat ca lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime.
Faptul ca instanta se poate pronunta cu privire la fondul notificarii nu inseamna ca trebuie incalcate dispozitiile legale imperative care reglementeaza competentele institutiilor in procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001 si nici sa dispuna masuri impotriva unei persoane care nu are nici calitatea de unitate detinatoare si nici de entitate investita cu solutionarea notificarii.
In al doilea rand hotararea este criticata pentru motivul ca instanta de fond a incalcat atat prevederile legale ce guverneaza materia restituirii proprietatilor dar si indrumarile date de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Potrivit art. 25 din Legea nr.10/2001, republicata cu modificarile si completarile ulterioare, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire in natura.
Ceea ce Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. XX/2007 a inteles sa sanctioneze a fost tocmai conduita culpabila a celui care trebuia sa solutioneze notificarea si care nu si-a indeplinit obligatia prevazuta de textul de lege mai sus citat. Acest fapt nu trebuie interpretat insa in sensul de a stabili si obligatii in sarcina unui tert fata de raportul juridic existent intre persoana indreptatita si unitatea detinatoare/entitatea investita cu solutionarea notificarii. Vointa instantei supreme a fost aceea de a se solutiona notificarile intr-un termen rezonabil si de aceea a apreciat ca, instantele judecatoresti, in virtutea plenitudinii lor de jurisdictie pot analiza pe fond pretentiile persoanelor ce se considera indreptatite si pot pronunta o hotarare prin care sa oblige unitatea detinatoare/entitatea investita cu solutionarea notificarii ca prin decizie/dispozitie sa acorde anumite masuri reparatorii.
In consecinta, instanta de fond era obligata sa se limiteze la analizarea fondului pretentiilor reclamantei si constatand refuzul unitatii detinatoare de a solutiona notificarea sa o oblige pe aceasta la acordarea de masuri reparatorii in conditiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Instanta de fond a incalcat atat atributiile ce-i reveneau potrivit Deciziei nr. XX/2007 dar si dispozitiile art. 16 din Legea nr.247/2005 care prevad ca stabilirea cuantumului despagubirilor cade in sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.
Instanta de fond nu numai ca a stabilit printr-un raport de expertiza cuantumul masurilor reparatorii dar a dispus si obligarea unui tert, respectiv Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata acestora, in conditiile in care acesta nu detinea nici o competenta in acest sens.
Practica judiciara creata la nivelul instantelor (de exemplu decizia nr.8327/15.10.2009 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie) a statuat in numeroase randuri ca este rolul si obligatia organelor statului, ca in respectarea dispozitiilor art.6 si art.1 din Protocolul aditional la CEDO sa-si construiasca un mecanism apt sa asigure in mod eficient si la timp executarea hotararilor judecatoresti prin care se consacra drepturi civile persoanelor fizice. Chiar daca CEDO a constatat in mai multe cauze impotriva Romaniei ca fondul Proprietatea este nefunctional, asta nu inseamna ca trebuie suprimata procedura prevazuta de Titlul VII din Legea nr.247/2005 ci dimpotriva instantele sunt datoare sa respecte vointa legiuitorului intrucat nu se aduce atingere nici plenitudinii de competenta a instantelor judecatoresti si nici nu constituie o incalcare a prevederilor art.6 din CEDO.
Legea nr.247/2005 a scindat in doua procedura administrativa de acordarea a masurilor reparatorii, in sensul ca, in fata unitatii detinatoare se emite doar decizie sau dispozitie prin care se propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent iar ulterior la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor se stabileste valoarea finala a despagubirilor si se emite titlul de despagubiri.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a reliefat faptul ca procedura in fata fondului este o procedura executionala care intervine dupa ce prin decizia Comisiei Centrale sau hotararea instantei, dreptul este stabilit. Nici o etapa a procedurii administrative nu scapa controlului instantelor de judecata, aceasta avand plenitudine de competenta in functie de etapa procedurii de restituire sau de acordarea a masurilor reparatorii prin echivalent.
In speta de fata competenta instantei de fond era limitata la prima etapa a procedurii administrative si anume la a stabili daca reclamanta isi proba pretentiile si putea beneficia de anumite drepturi, fara insa a te cuantifica si a stabili o obligatie de plata. Competenta de a stabili intinderea dreptului apartine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, iar in cazul in care persoana indreptatita este nemultumita se poate adresa instantei de contencios administrativ. Procedand la cuantificarea dreptului si la stabilirea unei obligatii de plata, instanta de fond s-a substituit practic in atributiile instantei de contencios administrativ incalcandu-si astfel competentele functionale.
Instanta de fond este inconsecventa in opinii si contradictorie in motivare retinand pe de o parte ca obliga Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005 iar pe de alta parte ca acelasi parat are obligatia de a plati suma de 627.891 euro, in echivalent lei la cursul BNR din ziua platii, contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit in natura.
In motivarea apelului Municipiul Bucuresti, a aratat ca in mod gresit instanta a admis actiunea formulata de reclamanta si a constatat refuzul Municipiului Bucuresti de a emite dispozitie motivata la notificarea referitoare la imobilul in litigiu, intrucat Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alaturi de notificare si celelalte acte, a unei precizari a persoanei indreptatite la restituire in sensul ca nu mai detine probe, precizare ce conditioneaza paratul in a se pronunta asupra notificarii (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct.28.1. din aceeasi hotarare conditioneaza pronuntarea asupra notificarii de existenta unei declaratii in mod expres ca nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei indreptatite la restituire. In cazul in care persoana indreptatita a depus o data cu notificarea toate actele de care aceasta intelege sa uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificarii. Insa, in cazul in care o data cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Totodata, in Capitolul I pct. 1 lit. e din acelasi act normativ se arata ca sarcina probei proprietatii si a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive revine persoanei care se pretinde a fi indreptatita. Inscrisurile avute in vedere de catre instanta de judecata la solutionarea cauzei si considerate de catre instanta de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de catre reclamanta in sustinerea cererii de restituire formulata insa doar daca acestea se intregesc cu inscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, inscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Apelantul parat a mai aratat ca obligatia de a depune actele doveditoare ale proprietatii, precum si in cazul mostenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele date in Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare odata cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul careia a fost solutionata notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr.184/2002 si cu inca 2 luni prin O.U.G. nr.10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordarii unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea sustinerea notificarii. Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare, dar si din adresa Directiei de Venituri sector 3, rezulta ca nu figureaza autorizatie de constructie pentru imobilul-constructie notificat, iar impunerea s-a facut pentru teren viran in suprafata de 1077 m.p. Acest lucru este recunoscut si de intimata-reclamanta I.M.A.C., din corespondenta avuta cu institutia parata. Mai mult, din raportul de expertiza efectuat si depus la dosarul de notificare, rezulta ca pe vechiul amplasament al fostului imobil sunt amplasate constructii noi, deci notificatoarea nu dovedeste ca aceste constructii ii apartin.
In drept au fost invocate dispozitiile art.282-298 Cod de procedura civila .
Intimata reclamanta a formulat intampinare prin care a cerut respingerea apelurilor ca nefondate.
Analizand materialul probator administrat in cauza prin raportare la motivele apelurilor Curtea a constatat nefondat apelul declarat de Municipiul Bucuresti si fondat apelul declarat de Statul Roman, pentru considerentele expuse mai jos.
In ceea ce priveste apelul declarat de Municipiul Bucuresti, prin acesta se sustine, in esenta, raportat la situatia de fapt care face obiectul dosarului, ca reclamanta nu ar fi facut dovada existentei autorizatiei de constructie pentru edificiul notificat, iar din raportul de expertiza efectuat si depus la dosarul de notificare, rezulta ca pe vechiul amplasament al fostului imobil sunt amplasate constructii noi, astfel ca notificatoarea nu ar fi dovedit ca aceste constructii ii apartin.
Aceste sustineri sunt nefondate, avand in vedere ca reclamanta a facut dovada existentei titlului de proprietate pentru terenul in speta, iar in ceea ce priveste constructiile sunt aplicabile dispozitiile art.24 din Legea nr.10/2001 coroborate cu dispozitiile art.492 si urmatoarele C.civ., tinand cont ca imobilul in cauza figureaza ca fiind nationalizat in temeiul Decretului nr.92/1950 pe numele autorului reclamantei. Acest decret de nationalizare privea in special imobilele cu constructii si doar in subsidiar terenurile. Or, la pozitia 4916 din acest decret se mentioneaza ca fiind nationalizate 15 apartamente aflate la trei adrese printre care si cea in cauza. Ca atare in speta opereaza prezumtia existentei constructiei pe terenul aflat in proprietatea autorului reclamantei.
Partea care sustine contrariul avea, potrivit art.1202 alin.1 C.civ. obligatia de a face dovada contrara, adica, potrivit sustinerilor in speta, de a face dovada ca edificiul aflat pe teren ar fi fost construit ulterior preluarii imobilului de catre stat, ca ar exista in favoarea unei alte persoane o autorizare de construire.
Celelalte motive de apel prin care se face trimitere la norme legislative care reglementeaza obligatiile persoanei care a facut notificarea, pentru a justifica pasivitatea in solutionarea notificarii in termenul legal, sunt nefondate, neputand duce per se la respingerea notificarii, atat timp cat actele doveditoare au fost depuse la dosarul cauzei. De altfel, Legea nr.10/2001 prevede solutionarea notificarii in cadrul unui anumit termen, iar nu conditionarea solutionarii acesteia si amanarea sine die a rezolvarii acesteia de depunerea unor precizari suplimentare, normele metodologice neputand adauga la lege. Astfel, acestea nu puteau fi interpretate decat prin raportare la termenul prevazut de Lege.
In ceea ce priveste apelul declarat de catre Statul Roman, Curtea a retinut ca potrivit modului in care a fost formulata actiunea, reclamanta a cerut obligarea Statului Roman la plata valorii de circulatie a imobilului, in situatia in care imobilul a fost instrainat in baza Legii nr.112/1995, aceasta pretentie fiind intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, reclamanta aratand ca acestuia ii incumba obligatiile prevazute de lege in calitate de garant constitutional al respectarii dreptului de proprietate avand datoria de a suplini pasivitate indelungata a autoritatilor statului, calitatea acestuia de parat rezultand si din dispozitiile Legii nr.10/2001.
Reclamanta a solicitat prin cererea formulata restituirea in natura sau in caz contrar sa i se acorde masurile reparatorii prevazute de Legea nr.247/2005, iar prin cererea precizatoare s-a limitat la acordarea masurilor reparatorii constand in despagubiri banesti pentru imobilul ce nu poate fi restituit in natura.
Prima instanta a obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata despagubirilor in cauza potrivit titlului VII din Legea nr.247/2005, sustinand ca privarea de proprietate impune Statului reprezentat de Ministerul Finantelor Publice obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat in mod abuziv.
Calitatea procesuala pasiva presupune intr-o cauza civila existenta unei identitati intre persoana paratului si cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecatii, cu alte cuvinte cu titularul obligatiei deduse judecatii.
Or, prin Legea nr. 247/22.07.2005, art.1(1) Titlul VII, care a modificat si completat Legea nr.10/2001, se reglementeaza sursele de finantare, cuantumul si procedura de acordare a despagubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicata.
In acest sens, art. 13(1) capitolul III din Legea nr.247/22.07.2005, precizeaza ca "Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie in subordinea cancelariei Primului Ministru, institutiei competente Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii nationale pentru Restituirea Proprietatilor, in conditiile art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005."
Astfel, Statul Roman nu are calitate procesuala pasiva in cadrul litigiilor intemeiate pe dispozitiile Legii nr.10/2001, decat in conditiile mentionate strict de lege, art. 28 alin.3, care nu se regasesc in prezenta cauza.
De altfel in procedura prevazuta de Legea nr.10/2001 coroborata cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nici Municipiul Bucuresti nu are obligatia legala de a stabili o anumita suma ca masura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despagubirilor in conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, revenind institutiei competente - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar daca va fi nemultumita de suma acordata partea poate sa conteste in conditiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, decizia comisiei.
In acelasi sens, sunt si dispozitiile O.U.G. nr.81/28.06.2007, prin care se reglementeaza procedura si modalitatile de despagubire efectiva pentru imobilele preluate in mod abuziv.
In conformitate cu dispozitiile O.U.G. nr.81/2007, in baza deciziilor emise de catre Comisia Centrala si a optiunilor persoanelor indreptatite, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii. Atat timp cat nu s-a finalizat aceasta procedura nu se poate ajunge la concluzia incalcarii vreunui drept al reclamantei, de catre Statul Roman, caz in care, de altfel, temeiul de drept nu poate fi Legea nr.10/2001, ci dispozitiile de drept comun ale art.998-999 C.civ.
Obiectul prezentului litigiu il reprezinta contestatia formulata ca urmare a inregistrarii unei notificari intemeiate pe Legea nr.10/2001. Or, instanta nu putea obliga intimata sa faca altceva decat ar fi putut face conform dispozitiilor acestei legi, si nici sa oblige la plata o alta institutie si conform altei proceduri decat cea reglementata de lege.
In ceea ce priveste Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor, in cazul in care va constata ca aceasta Comisie intarzie sa-i stabileasca despagubirile concrete care i se cuvin, reclamantul o va putea chema pe aceasta in judecata, asa cum am aratat anterior.
Referitor la nesolutionarea in termen a notificarii anterior aparitiei Legii nr. 247/2005, aceasta se coroboreaza si cu pasivitatea reclamantei, care nu l-a chemat in judecata pe apelant de indata ce se implinise termenul de solutionare.
Practica CEDO nu poate fi interpretata in sensul obligarii unei institutii sa indeplineasca obligatii care potrivit legii sunt de competenta altei institutii.
Intr-adevar, privarea de proprietate impune Statului obligatia de a-l despagubi pe fostul proprietar sau mostenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat in mod abuziv, dar modalitatea concreta de plata este reglementata de dispozitiile legale in vigoare.
Ca atare, prima instanta in mod gresit a apreciat ca paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva in cauza.
In temeiul art.296 raportat la art.295 C.proc.civ., Curtea a respins apelul declarat de Municipiul Bucuresti, a admis apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, a schimbat, in parte, sentinta, a respins capatul de cerere avand ca obiect obligarea Statului Roman la despagubiri, ca formulat impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, a mentinut celelalte dispozitii ale sentintei.