Nulitate absoluta clauze contractuale. Obligatie de a face. Sentinta civila nr. 15704 din data de 26.09.2014
pronunțată de Judecatoria Sectorului 1

Analizand cu prioritate, in temeiul art. 248 alin. 4 NCPC, exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, instanta retine urmatoarele:
Potrivit art. 1 alin. 1 si 2 din Decretul nr. 167/1958, privind prescriptia extinctiva, dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege, odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal stingandu-se si dreptul la actiune privind accesorii. Termenul de prescriptie in materia cererilor patrimoniale este de 3 ani, astfel cum este mentionat in art. 3 din acelasi act normativ si curge de la data nasterii dreptului la actiune.
Aceeasi solutie este preluata si in art. 2501 NCC, coroborat cu art. 2517 NCC, in ceea ce priveste actiunile avand un caracter patrimonial.
Examinand petitul actiunii de fata, instanta retine, pe de o parte, ca acele capete de cerere avand ca obiect constarea nulitatii absolute ca urmare a retinerii caracterului abuziv a unor prevederi contractuale sunt imprescriptibile extinctiv.
In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect restituirea diferentei dintre dobanda initiala si dobanda perceputa abuziv incepand cu data de 15 noiembrie 2008 si pana in prezent, se retine ca acesta este subsecvent constatarii nulitatii unor clauze contractuale. Prin urmare, dreptul la restituire nu s-a nascut inca, atata vreme cat acele prevederi contractuale nu au fost desfiintate retroactiv. De vreme ce termenul de prescriptie curge de la data nasterii dreptului la actiune, iar dreptul la actiune nu este inca actual, instanta va respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Pe fondul cauzei, instanta retine ca intre parata si reclamanti s-a incheiat contractul de credit pentru nevoi personale denumit "contract de imprumut pentru refinantarea unui credit de consum" nr. 42060000000538531/21.05.2008 avand ca obiect acordarea acestora din urma a unui imprumut (credit) in valoare de 24.150 CHF pentru o perioada de 120 luni.
Conform art. 3.2 rata dobanzii este una variabila, in functie de evolutia pietei financiar - bancare si/sau costului finantarii gestionarii creditului, fiind diferentiata, ca si nivel, in doua perioade. Conform graficului de rambursare, atat dobanda cat si rata au fost stabilite de parti in moneda CHF, valuta ce a constituit obiectul creditarii.
La art. 4 din contract partile au stabilit un comision de acordare, calculat ca procent la suma solicitata, minim 60 euro sau echivalent in lei/CHF.
La capitolul III din contract partile au stabilit, in concret, rata dobanzii pentru primele 80 luni din perioada creditului la 10,5% iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului rata dobanzii a fost stabilita la 8,3%. Dobanda anuala efectiva (DAE) s-a stabilit la 12,39% iar comisionul de rambursare in avans 2,5%.
Printre cazurile de neindeplinire prevazute in clauza de la art. 12.1 se numara si neplata la datele de scadenta prevazute in graficul de rambursare.
La solicitarea expresa a reclamantilor, contractul de credit a fost amendat succesiv prin incheierea a 5 acte aditionale in datele de 1.09.2010, 18.08.2011, 27.02.2012, 30.08.2012, 6.01.2014, prin care s-a acordat in total reclamantilor o perioada de gratie cumulata de 25 de luni, rata lunara in perioada de gratie variind intre 205 CHF si 220 CHF, perioada de restituire a creditului extinzandu-se cu 36 de luni fata de perioada initiala. Rata lunara de credit stabilita initial in sarcina reclamantilor a fost de 325,87 CHF.
Potrivit art. 13.1 din contractul initial, imprumutatul isi asuma riscul politic, riscul de forta majora sau a oricaror alte dispute, nefiind exonerat de la obligatia de plata.
Cu titlu prealabil, instanta apreciaza ca se impune determinarea dispozitiilor legale aplicabile.
Din aceasta perspectiva, instanta constata ca a fost investita cu o actiune in nulitatea absoluta a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a retinut in doctrina, nulitatea este sanctiunea de drept civil care lipseste actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila. Prin urmare, in analiza valabilitatii unor clauze contractuale este necesara raportarea la legislatia in vigoare la momentul contractului.
Astfel, sunt aplicabile contractului incheiat la data de 21.05.2008 prevederile Legii nr. 193/2000 in varianta in vigoare la acea data, precum si prevederile Codului civil de la 1864, in completare, avand in vedere ca, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea sa.
Prin urmare, sustinerile reclamantilor privind aplicabilitatea art. 1271 alin. 2 NCC sunt neintemeiate, contractul fiind supus legii in vigoare la momentul in care s-a incheiat, respectiv legea veche, codul civil 1864.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 "se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii", iar art.4 din lege prevede ca "(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv".
In ceea ce priveste comisionul de acordare, se retine ca acest comision a fost perceput o singura data, la momentul incheierii contractului.
Pentru a determina daca o anumita prevedere contractuala reprezinta o clauza abuziva, trebuie verificata indeplinirea condi?iilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr 193/2000.
O prima condi?ie ce trebuie indeplinita este ca aceasta sa nu fi fost negociata direct cu partea contractanta. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 define?te no?iunea de clauza ce nu a fost direct negociata, in sensul ca aceasta este inserata in contract fara a da posibilitate consumatorului sa influen?eze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua condi?ie esen?iala ce trebuie constatata se refera la crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile ?i obliga?iile par?ilor, prin aceasta in?elegandu-se ca unul din contractan?i dobande?te un avantaj nejustificat fa?a de situa?ia celeilalte par?i.
In fine, cu privire la cea de-a treia cerin?a, aceasta se refera la caracterul contrar bunei credin?e al clauzei; cu alte cuvinte, aceasta cerin?a vizeaza comportamentul neloial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute in vedere ?i dispozi?iile art.4 alin.5 ?i 6 din Legea nr.193/2000, potrivit carora natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza ?i in functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia, de toate imprejurarile care au determinat incheierea contractului precum ?i de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul pre?-calitate, de produsele ?i serviciile oferite in schimb.
Cat priveste solicitarea de constatare ca fiind abuziva a clauzei prevazute la art. 4 coroborata cu art. III privind comisionul de acordare a creditului, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiza a prevederilor care excepteaza anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere in dreptul na?ional a cerin?elor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede ca “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerin?ele de pre? ?i de plata, pe de o parte, nici cu produsele ?i serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj u?or inteligibil".
Acest text de lege transpune in legisla?ia na?ionala dispozi?ia comunitara prevazuta la art.4 alin.2 conform careia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului ?i impreuna cu marja de profit formeaza pre?ul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept na?ionale ?i comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pre?ului sau remunera?iei in raport cu serviciul furnizat, cu condi?ia ca aceste clauze sa fie clar ?i inteligibil exprimate.
Dobanda anuala, comisioanele etc., intra in sfera no?iunii de pre? a contractului de credit, de vreme ce reprezinta contrapresta?ii lunare solicitate de banca in virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definitiilor cuprinse la art.3 lit.g ?i i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori ?i de abrogare a Directivei 87/102/CEE : "g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului".
In cauza dedusa judecatii, comisionul perceput constituie un element al pre?ului, iar prevederea 4 si III din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clara ?i redactata fara echivoc, fiind insu?ite de reclamantii consumatori prin semnarea contractului. De altfel, reclamantii au recunoscut explicit ca au acceptat acest comision, prin raspunsurile date la interogatoriu (reclamanta, prin raspunsul dat la intrebarea nr. 6 - f. 183, reclamantul prin raspunsul la intrebara nr. 9 din interogatoriul adminsitrtat - f. 185).
Se va re?ine totodata ca acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de catre reclamanti la data incheierii conven?iei de credit, astfel incat nu se poate sus?ine impiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca ?i componenta a pre?ului creditului, este exceptat in spe?a de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, intrucat clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al conven?iei de credit, respectiv pre?ul serviciului de finan?are, sunt exprimate fara echivoc, in mod clar, in a?a fel incat sa conduca la concluzia ca, la momentul acordului de voin?a, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea lui in cuprinsul conven?iei, iar termenii utiliza?i pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili ?i ap?i de a fi in?ele?i cu ajutorul gandirii logice.
A?adar, potrivit celor mai sus re?inu?e, fiind incidenta in spe?a excep?ia prevazuta de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevazute la art.6.1. din contractul incheiat de parti, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar daca s-ar aprecia verifica indeplinirea condi?iilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instan?a considera ca acest comision nu poate fi considerat abuziv.
Cat prive?te prima condi?ie prevazuta de lege, instan?a apreciaza ca, intr-adevar, fa?a de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera ca prevederile inserate la art.4 si III. din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamantului in forma respectiva, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.
Cu toate acestea, in opinia instan?ei, inserarea unei asemenea clauze, in sensul stipularii obliga?iei de plata (o singura data) a unui comision de 5% din valoarea creditului, nu este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile ?i obliga?iile par?ilor.
Astfel, desi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, in sensul dispozitiilor Legii nr.193/2000, avand in vedere ca, asa cum afirma insasi Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanta constata ca nu sunt incidente in cauza prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 si 2 si art.1 lit. a din Anexa la lege, cata vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie sa nu creeze, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Or, dispozi?ia amintita nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de procesare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care parata le suporta prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat in activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica ?i servicii interne, pregatirea dosarului de imprumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfa?urare a activita?ii Bancii.
Tocmai pentru acest motiv, faptul ca nu este indicata in mod expres in contract contrapresta?ia bancii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natura sa imprime acestuia caracter abuziv.
Pe de alta parte, dupa cum s-a aratat mai sus, instan?a apreciaza ca prevederile art.4 si III din contract au fost redactate de o maniera clara, neechivoca, care nu pune probleme de interpretare, fiind de asemenea men?ionat ?i motivul pentru care se percepe acest comision.
Simpla imprejurare ca suma reprezentand comisionul de procesare reprezinta un cost exagerat de mare pentru reclamant nu poate constitui un argument pentru admiterea ac?iunii, cu atat mai mult cu cat cuantumul acestuia a fost cunoscut de la momentul contractarii creditului ?i asumat de imprumutat prin semnarea contractului.
Mai mult, un asemenea comision este permis in mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevazandu-se ca "pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".
In ceea ce priveste clauza de la art. 12.1 privind cauzele de neindeplinire instanta nu poate retine ca o clauza in care se prevede ca neplata la data scadenta prevazuta in graficul de rambursare este considerata cauza de neindeplinire ar fi una abuziva. Graficul de rambursare a fost stabilit de parti si asumat de catre reclamanti prin semnarea contractului de credit. Plata ratelor de credit la termenul scadent nu poate fi considerata decat un aspect ce tine de esenta creditarii, asumat in mod direct de catre imprumutat la data perfectarii contractului de credit.
Referitor la clauza privind rata dobanzii, se retine ca in contractul initial partile au stabilit rata dobanzii pentru primele 80 luni din perioada creditului la 10,5% iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului rata dobanzii a fost stabilita la 8,3%. Perioada stabilita initial pentru rambursarea creditului a fost de 120 luni. Conform graficului de rambursare anexa la contractul initial, reclamantii aveau de rambursat, in concret, pentru primele 80 luni din perioada creditului suma de 325,87 CHF lunar iar pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului suma de 314,53 CHF lunar. Acest contract de credit initial a fost amendat prin 5 acte aditionale, la solicitarea reclamantilor, prin care acestora li s-au acordat perioade de gratie, concomitent cu reducerea pentru anumite intervale a ratei dobanzii.
Reclamantii au solicitat constatarea nulitatii clauzei prevazute la art. 3.2 corelata cu cea mentionata la capitolul III din Actul aditional nr. 2/18.08.2011.
Conform art. 3.2 rata dobanzii este una variabila, in functie de evolutia pietei financiar - bancare si/sau costului finantarii gestionarii creditului, fiind diferentiata, ca si nivel, in doua perioade. La capitolul III din actul aditional nr. 2/18.08.2011 s-a mentionat ca perioada creditarii se extinde la 156 luni, iar ca efect al prelungirii perioadei creditului prin acel act aditional, partile au convenit ca marja din componenta ratei dobanzii aplicabile sa fie: 11,8% pentru perioada reprezentand primele 2/3 din durata creditului si 9,4% pentru perioada reprezentand ultima 1/3 din durata creditului. Totodata, concomitent cu acordarea unei prelungiri a duratei contractuale partile au stabilit, in art. 3.1 ca in perioada 21.08.2011 - 21.01.2012 rata de credit ce se va plati va fi de 205 CHF.
Instanta nu poate retine ca aceste clauze ar fi unele abuzive. De asemenea, instanta nu poate retine ca ar mai fi aplicabila intre parti valoarea dobanzii din contratul initial de credit, cata vreme partile, de comun acord, si la initiativa reclamantilor au prelungit durata creditarii si au redus rata de credit ce trebuia a fi rambursata pentru o anumita perioada. O interpretare a clauzelor contractuale in sensul solicitat de reclamanti (respectiv, prelungirea duratei de rambursare a imprumutului, concomitent cu scaderea ratei de credit cu 120 CHF pentru anumite perioade, si, in acelasi timp, pastrarea dobanzii initiale din contract) ar echivala cu acordarea unor beneficii cu titlu gratuit reclamantilor in conditiile in care banca este un profesionist, o institutie lucrativa.
Examinand, in concret, criticile reclamantilor, se observa ca acestia nu au contestat marja variabila a bancii, si nu au sustinut ca aceasta poate fi modificata in mod unilateral si netransparent de catre banca. O astfel de imprejurare, de altfel, nici nu a avut loc. Reclamantii se plang de cresterea dobanzii de la 10,5% pentru primele 80 de luni si 8,3% pentru ultimele 40 de luni la 11,8% pentru perioada reprezentand primele 2/3 din durata creditului si 9,4% pentru perioada reprezentand ultima 1/3 din durata creditului. Or, aceasta imprejurare a avut loc tocmai pentru ca reclamantii au solicitat succesiv perioade de gratie (in care rata de credit a fost redusa considerabil si cu 120 CHF) precum si prelungirea duratei initiale a creditului, de la 120 luni la 144 luni. Aceste clauze au fost negociate si acceptate benevol de reclamanti, astfel cum a reiesit si din raspunsul acestora la interogatoriul administrat (in acest sens instanta a avut in vedere raspunsurile reclamantului la intrebarile nr. 7 - 10 din interogatoriul administrat - f. 185 si raspunsurile reclamantei la intrebarile 8 - 10 din interogatoriul administrat f. 183).
Din dispozitiile legii nr. 193/2000 reies conditiile ce se cer a fi intrunite pentru a aprecia o clauza abuziva: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar exigentelor bunei-credinte. Aceste conditii nu sunt intrunite in speta, in privinta dobanzii examinate. Dupa cum s-a retinut mai sus, actul aditional nr. 2/18.08.2011 a fost negociat de parti. De asemenea, nu s-a creat un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor cata vreme dobanda a fost majorata cu un punct procentual concomitent, insa, cu acordarea unor perioade de gratie, in care rata de rambursare a scazut semnificativ, de la 325 CHF la 205 CHF, si cu extinderea perioadei de rambursare de la 120 luni la 144 luni.
Instanta nu va retine ca reprezinta clauze abuzive nici prevederile din actele aditionale privind comisionul de restructurare de 1% din soldul creditului, respectiv 50 de euro aferent fiecarui act aditional cu nr. 2, 3, 4, 5.
Clauzele contractuale inserate in actele aditionale la contract referitoare la comisionul de restructurare sunt redactate de o maniera clara, neechivoca, in a?a fel incat sa conduca la concluzia ca, la momentul acordului de voin?a, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea lui in cuprinsul conven?iei, iar termenii utiliza?i pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi ?i accesibili, fiind de asemenea men?ionat ?i motivul pentru care se percepe acest comision.
In plus, acest cost a fost stabilit inca de la data incheierii actelor aditionale conven?iei, fiind clar precizate, dimensionate in func?ie de o valoare concreta (soldul creditului), fiind inclus in graficul de rambursare. De altfel, aceste comisioane de restructurare au avut drept cauza solicitarea reclamantilor de acordare a unor perioade de gratie si de prelungire a duratei creditarii, fiind, practic, un pret platit de reclamanti pentru beneficierea de un serviciu suplimentar, constand in restructurarea/ reesalonarea creditul, stiut fiind ca banca este, un profesionist, o institutie ce urmareste obtinerea de profit si nu o institutie de caritate.
Aceste prevederi clare ?i fara echivoc, exprimate intr-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamanti la momentul incheierii actelor aditionale la contractul de credit, astfel ca nu se poate sus?ine ca reclamantii nu au putut aprecia costurile creditului, avand posibilitatea reala de a lua cuno?tin?a, la data incheierii fiecarui act aditional al conven?iei de credit, de toate condi?iile contractuale, cunoscand astfel toate elementele care pot avea efect asupra intinderii obliga?iilor lor.
Retinand considerente expuse, capetele de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii clauzelor contractuale privind rata dobanzii, comisionul de acordare, cazurile de neindeplinire si comisionul de restructurare sunt apreciate de instanta ca neintemeiate, urmand a fi respinse. In acest context, devin neintemeiate si capetele subsecvente din cererea aditionala privind constarea nulitatii absolute a cauzei privind DAE (in care este inclus comisionul de acordare), solicitarea reclamantilor de a constata ca dobanda creditului nu poate fi mai mare de 10,5% pentru primele 80 de luni ale perioadei creditului si 8,3% pentru ultimele 40 de luni, precum si solicitarile de obligare a paratei la recalcularea dobanzii, la restituirea diferentei dintre dobanda initiala si dobanda perceputa, la restituirea comisioanelor de acordare si de restructurare precum si la plata dobanzii legale.
In ceea ce priveste clauza contractuala de la art. 13.1 privind riscul contractului si solicitarea reclamantilor de obligare a paratei la conversia creditului din CHF in lei la cursul de schimb de la data incheierii contractului, instanta retine ca reclamantii au contractat un credit in valuta, respectiv in franci elvetieni (CHF), fiind de acord cu obligatia de a restitui bancii suma imprumutata, plus dobanda si comisioanele, in aceeasi valuta, respectiv CHF.
Raportat la contextul factual exprimat de reclamanti in cererea introductiva si in cererea aditionala - respectiv, faptul ca veniturile reclamantilor s-au diminuat si cursul valutar RON - CHF de la momentul contractarii creditului s-a modificat considerabil - instanta apreciaza ca art. 13.1 din contractul de credit initial nici nu este incident. Astfel cum este redactat, art. 13.1 din contractul de credit tinde sa excluda forta majora din cauzele exoneratoare de raspundere (in cazul de fata, contractuala). Or, in speta de fata nu se poate pune problema intervenirii unei imprejurari asimilata cu forta majora.
Chiar daca, la nivel pur teoretic, s-ar putea pune problema valabilitatii unei clauze ce exclude, in domeniul raspunderii contractuale, cauza de forta majora din sfera cauzelor de exonerare a raspunderii, instanta apreciaza ca se poate pronunta numai asupra aspectelor ce au legatura cu o situatie de fapt data, neputand fi investita cu cenzurarea unor clauze ce nu au implicatie practica la un anumit moment intre parti, lipsind interesul in exercitarea demersului judiciar.
Rezulta, asadar, ca prin incheierea contractului de credit se nasc obliga?ii ?i responsabilita?i importante in sarcina celui imprumutat, de care acesta trebuie sa fie con?tient. Nu se poate admite ca debitorul sa-?i dea acordul la semnarea conven?iei de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implica (primirea unei sume de bani semnificative intr-un interval scurt de timp), iar atunci cand se pune problema executarii propriilor obliga?ii, sa invoce faptul ca masurile Bancii sunt neechivoce, nejustificate ?i abuzive.
De altfel, la data semnarii contractului, reclamantii au studiat, cu siguran?a, ofertele Bancii, alegand-o pe cea mai avantajoasa pentru ei - in conditiile in care reclamanta are si pregatire juridica superioara, profesand efectiv in domeniul juridic -, ?tiut fiind faptul ca imprumuturile in CHF, cum este cel de fa?a, erau mai accesibile, implicand costuri mai reduse (dobanda mai mica) ?i acces la o suma mai mare de bani - avantaje de care au beneficiat ?i reclamantii.
In consecin?a, reclamantii nu au fost obligati sa se supuna unor condi?ii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reala de a lua cuno?tin?a la data semnarii contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii propriilor obliga?ii.
Re?ine instan?a ca par?ile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanti la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra pla?ii sumelor in valuta in care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabile?te de catre B.N.R., nu de catre parata.
Contractul a fost incheiat in CHF la solicitarea expresa a reclamantilor, fiind semnat prin acordul par?ilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ. 1864, cu atat mai mult cu cat imprumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de parata cu privire la moneda creditului.
Prin urmare, reclamantii au optat pentru primirea unei sume de bani in franci elve?ieni ?i s-au obligat sa returneze suma primita in aceea?i moneda. Ca urmare a manifestarii de voin?a a reclamantilor, in cadrul contractului de credit incheiat de par?i s-au introdus date referitoare la moneda creditului.
Dispozi?iile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o noua ordine de drept in care contractul sa devina lipsit de for?a obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozi?iile legale generale aplicabile in rem ?i in personam.
La momentul semnarii contractului, reclamantii au avut posibilitatea de a studia ofertele bancii (probabil a analizat ?i ofertele altor unita?i bancare), respectiv condi?iile ?i caracteristicile esen?iale ale produselor ?i serviciilor oferite de Piraeus Bank SA, semnand contractul in cuno?tin?a de cauza.
Obliga?ia de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferata in totalitate in sarcina Bancii, cata vreme nicio prevedere legala nu impune o asemenea obliga?ie furnizorilor de servicii financiare.
In consecin?a, reclamantii erau cei care trebuiau sa analizeze posibilitatea evolu?iei nefavorabile (crescatoare) a monedei in care s-a contractat creditul, avand in vedere ca ?i-au asumat riscul accesarii unui imprumut in CHF, cu atat mai mult cu cat imprumuturile in CHF erau u?or accesibile, implicand costuri mai reduse (dobanda mai mica) ?i acces la o suma mai mare de bani - avantaje de care au beneficiat ?i reclamantii.
Potrivit art.8.1. din contract imprumutatul va rambursa imprumutul si dobanda in valuta in care a fost acordat imprumutul. Prin urmare, clientul s-a obligat sa depuna in contul curent suma lunara datorata Bancii in CHF, aceasta fiind obliga?ia principala asumata de catre reclamanti.
Imprejurarea ca imprumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvetian dramatic majorat fa?a de momentul contractarii creditului este justificata de faptul ca, sub acest aspect, contractul semnat de parti este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar sa fie suportat de catre debitor, intrucat acesta este unul din dezavantajele creditelor in valuta, de care reclamantul trebuia sa fie constient la momentul la care si-a luat acest angajament.
Chiar daca reclamantii sustin ca nu aveau cum sa prevada ca si un consumator mediu si normal o evolutie atat de semnificativa a cursului de schimb a francului elvetian, spre deosebire de Banca, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informata cu privire la piata interbancara, acest fapt nu constituie un argument pentru inghetarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de imprumut.
Cat priveste Hotararea pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretata in sensul caracterului abuziv al acordarii unui credit in valuta. Aceasta hotarare vizeaza o alta situatie (care nu are legatura cu speta de fata), si anume aceea in care a fost acordat consumatorilor un imprumut in forinti maghiari, valoarea in valuta a fost calculata la cursul de schimb la cumpararea valutei aplicat de banca la momentul deblocarii fondurilor, insa in contract s-a stipulat ca banca stabileste valoarea in forinti maghiari a fiecareia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vanzare al monedei, aplicat de banca in ziua anterioara scadentei. Astfel, in aceasta ipoteza, consumatorii au fost pusi in situatia achitarii unor sume rezultate din diferenta de schimb valutar practicat de catre banca la cumparare si la vanzare.
In prezenta cauza insa, nicio dispozitie contractuala nu impune reclamantilor sa cumpere CHF de la banca imprumutatoare, astfel incat nu se pune problema suportarii de catre acestia a unor sume reprezentand diferente de curs valutar. Ca atare, cele retinute de CJUE in cauza indicata nu pot fi aplicate in prezenta speta, intrucat nu au legatura cu situatia de fapt expusa de reclamanti.
Prin urmare, contrar sustinerilor reclamantilor, instanta apreciaza ca hotararea CJUE mai sus mentionata nu cuprinde nicio prevedere in sustinerea solicitarii acestora de declarare abuziva a clauzei care stabileste moneda de acordare a creditului.
Concluzionand, instanta apreciaza ca nicio dispozitie legala interna sau de drept international aplicabila nu interzice acordarea unui credit in valuta, iar in masura in care reclamantii au acceptat oferta bancii in acest sens, nu pot uza ulterior de forta coercitiva a unei instante judecatoresti, pentru a determina modificarea acestui element esential al contractului, impunandu-si propria vointa in detrimentul cocontractantului. Semnand contractul de credit in deplina cunostinta de cauza, reclamantii si-au asumat pe deplin consecintele contractarii unui credit in franci elvetieni, iar evolutia ulterioara a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive.
Pe de alta parte, teoria impreviziunii nu este aplicabila in cauza ?i nu poate justifica modificarea contractului in sensul dorit de reclamanti, intrucat conven?iile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplica in mod prioritar.
Fa?a de cele aratate, apreciaza instan?a ca reclamantul (client) ?i-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit in alta moneda decat cea in care realiza veniturile.
A pretinde acum (dupa 6 ani de la incheierea contractului) ca Banca nu ?i-a indeplinit in mod corect ?i complet obliga?ia de informare prevazuta de art.18 din OG 21/1992 ?i art.57 din OUG 50/2010, doar pentru ca executarea contractului a devenit deosebit de oneroasa pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atat mai mult cu cat este greu de anticipat evolu?ia unei monede straine pe o perioada atat de indelungata chiar ?i de catre institu?iile de credit.
Prin aceasta atitudine reclamantii nu fac altceva decat sa transfere riscul cursului valutar exclusiv in sarcina Bancii, de?i erau con?tienti la data contractarii creditului in valuta de faptul ca este un risc asumat. Mai mult, nu poate fi sanc?ionata parata prin transformarea esen?iala a contractului de credit intr-un mod pe care nu il dore?te, in condi?iile in care aceasta nu este culpabila pentru evolu?ia cursului de schimb valutar al CHF, stabilit in condi?ii asupra carora Banca nu i?i poate manifesta in niciun fel influen?a.
In lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instan?a considera ca este neintemeiata cererea de inghe?are a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de credit.
In ceea ce prive?te denominarea in moneda na?ionala a pla?ilor (plata ratelor de credit in lei), se re?ine ca acordarea de credite in valuta ?i incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar.
Argumentul invocat de reclamanti in sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat impovararea lor excesiva in executarea contractului, nu poate fi avut in vedere, intrucat premisa instituita de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva (anterior verificarii dezechilibrului contractual) este ca aceasta sa nu fi fost negociata de par?i, or in spe?a reclamantii sunt cei care au solicitat acordarea creditului in CHF, asumandu-?i totodata obliga?ia rambursarii imprumutului in aceea?i moneda.
In consecin?a, ac?iunea va fi respinsa ca nefondata ?i sub acest aspect.
De asemenea, instanta apreciaza ca fiind neintemeiata si solicitarea subsecventa a reclamantilor de a stabili rata creditului la un nivel de 50% din cuantumul salariului reclamantei pana la achitarea integrala a creditului. Acest lucru nu poate fi admis intrucat contravine in?elegerii par?ilor (?i voin?ei Bancii) ?i implicit prevederilor art. 969 C.civ. Atata vreme cat reclamantii au acceptat ?i ?i-au asumat obliga?ia restituirii unui credit in valuta cu dobanda variabila, instan?a nu poate interveni in contract pentru a modifica unul din elementele esen?iale ale acestuia (dobanda fiind in sens larg parte a pre?ului) in sensul dorit de imprumutat, dupa 6 ani de la semnarea conven?iei.
Fata de considerentele expuse, instanta va respinge actiunea formulata ca neintemeiata.
Vazand prevederile art.453 C.proc.civ. si solutia pronuntata in cauza, instanta va obliga reclamantii la plata catre parata a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu de avocat, conform facturii fiscale si extrasului de cont depuse in sedinta publica de la 5.09.2014, retinand ca suma solicitata se justifica in raport de obiectul litigiului, munca efectiv prestata de avocat, numarul termenelor acordate in cauza precum si probatoriul administrat.