Stabilirea programului de vizitare a unui minor de catre bunici este de competenta autoritatilor judiciare/administrative de la resedinta obisnuita a copilului
Domeniu - dreptul familiei
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.39192/3/2012 - DECIZIA CIVILA NR.606/04.04.2013)
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata la data de 1 iunie 2012, pe rolul Judecatoriei Constanta, sub nr.13993/212/2012, reclamantul A.E.E. a solicitat in contradictoriu cu parata G.E., sa se dispuna obligarea acesteia la inapoierea in Turcia a fiicei sale, A.A. nascuta la data de 30.07.2009.
Prin sentinta civila nr.10835/14.06.2012, pronuntata de Judecatoria Constanta - Sectia Civila in dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta invocata din oficiu si a fost declinata cauza spre competenta solutionare, la Tribunalul Bucuresti.
S-a retinut ca in raport de dispozitiile art.2 din Legea nr.369/15 septembrie 2004 (Legea nr.369/2004) privind aplicarea Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.100/1992, solutionarea cererilor adresate de catre persoana fizica, institutia sau organismul interesat din oricare stat parte la Conventie, pentru inapoierea copilului aflat pe teritoriul Romaniei ca urmare a unei deplasari sau a retineri ilicite in sensul art.3 din Conventie, este de competenta instantei judecatoresti, iar instanta competenta pentru solutionarea cererilor prevazute la alin.(1) este Tribunalul pentru minori si familie Bucuresti.
Cauza a fost astfel inregistrata la data de 18.07.2012, pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a V-a Civila, sub nr. 27981/3/2012.
La data de 31.08.2012, parata G.E. a formulat cerere reconventionala si intampinare prin care a solicitat: 1. pronuntarea unei hotarari prin care sa se confirme daca potrivit legislatiei romane deplasarea si retinerea minorei A.A. in Turcia, s-a facut cu incalcarea vreunui drept privind incredintarea, in temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004; 2. Stabilirea legaturilor personale ale minorei cu bunica materna, deindata, pana la solutionarea definitiva a dosarului, in temeiul disp.art.5 din Conventia de la Strasbourg din 2006 asupra relatiilor personale care privesc copiii si a art.14 din Legea nr.272/2004 privind protectia drepturilor copilului; 3. inapoierea minorei A.A., nascuta la data de 30.07.2009, in Romania, in temeiul disp.art.3 din Conventia de la Haga din 25.10.1980 la care tara noastra a aderat prin Legea 100/1992.
In sustinerea cererii, parata reclamanta a aratat ca este bunica materna a minorei A.A., nascuta la data de 30.07.2009, in localitatea Z., Turcia, de catre fiica sa, in prezent decedata S.L., inregistrata cu Certificatul de nastere seria NF nr. 442598 la Consulatul General al Romanei din Istambul.
Dupa nasterea minorei, reclamantul s-a declarat doar in acte ca fiind tatal acesteia, desi nu era tatal biologic, ca urmare a unei intelegeri dintre fiica sa si tatal biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaste identitatea reala a acestuia, in Turcia existand inregistrat dosarul nr.2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternitatii minorei privind pe tatal biologic H.S., inaintat de L.S. din anul 2009.
Minora de la nastere pana in prezent, a locuit atat la Istambul (intr-un apartament cu chirie cu mama ei insotita de o alta fiica de-a sa), cat si in Romania in imobilul proprietatea numitei L.S., din C., str.C.N.N. nr. 9, fiind casatorita doar religios cu H.S., iar pe reclamant, care este un nepot al tatalui biologic (el fiind doar cel ce a recunoscut copilul in locul tatalui biologic in Certificatul de nastere), nu l-a cunoscut niciodata.
Dupa decesul fiicei paratei, minora a ramas sa locuiasca cu parata in imobilul proprietatea ei din C., precum si cu o alta fiica, impreuna asigurandu-i toate cele necesare cresterii si ingrijirii minorei, pentru a nu simti lipsa mamei dupa tragicul eveniment - uciderea acesteia.
Intrucat de la venirea in tara a fiicei paratei, minora in varsta de 3,2 luni, i-a fost incredintata de aceasta, sa se ocupe de cresterea si ingrijirea ei, nu a acceptat sa dea copilul unor persoane straine, chiar daca il reprezentau pe tatal din acte, iar fiica sa era decedata.
Presiuni pentru cedarea minorei s-au facut in continuare de catre organele de cercetare si procurorul de caz care a efectuat ancheta in dosarul de omor. In loc sa se astepte o hotarare judecatoreasca, procurorul de caz investit cu efectuarea urmaririi penale a emis Ordonanta din 31.05.2012, prin care a constatat ca, prin rezolutia din 04.05.2012, a organelor de politie s-a dispus inceperea urmaririi penale - in rem - pentru savarsirea infractiunii de lipsire de libertate in mod ilegal prevazut de art. 189 alin.1 si 2 C.pen. - constand in aceea ca persoane necunoscute au lipsit-o de libertate, prin rapire, pe partea vatamata S.L.. Mai mult, prin ordonanta respectiva s-a dispus restituirea bunurilor de valoare ce au fost aduse de fiica sa din Turcia catre reclamant, care nu a avut nici macar calitatea de concubin in relatia cu fiica sa.
Pentru predarea bunurilor s-a incheiat si o dovada in acest sens unde se face mentiunea ca activitatea s-a desfasurat la sediul IPJ Constanta, in prezenta interpretului autorizat, a aparatorului ales al numitului A.E.E..
In ziua de 19.06.2012, s-a incheiat procesul verbal (care nu are data mentionata decat luna, anul si ora), prin care procurorul de caz, pentru infractiunea de omor, a dispus efectuarea unei perchezitii la domiciliul din C., str. C.N.N. nr.9, in baza autorizatiei de perchezitie nr.194, ocazie cu care au fost ridicate o parte din lucrurile de imbracaminte ale minorei si la plecare a fost luata si minora si predata unei bone de nationalitate turca si trimisa cu avion particular in Turcia.
Din data de 11 august 2012, tatal biologic a interzis accesul la copil, copilul fiind luat de tatal biologic.
Aceasta a fost modalitatea in care minora a parasit Romania si pentru acest fapt parata a solicitat pronuntarea unei hotarari prin care sa se confirme daca potrivit legislatiei romane deplasare si retinerea minorei A.A. in Turcia, s-a facut cu incalcarea vreunui drept privind incredintarea, in temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004.
Prin sentinta civila nr.1978/31.10.2012, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis exceptia necompetentei instantelor romane si a respins cererea de stabilire a legaturilor personale formulata de reclamanta G.E., in contradictoriu cu paratii A.E.E. si M.J. in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga, ca nefiind de competenta instantelor romane.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut ca deplasarea in Turcia a minorei a fost facuta cu incalcarea legilor romane. Minora i-a fost incredintata paratei spre crestere de mama sa, iar tatal din acte nu cunoscut-o niciodata, nu a fost prezent nici la luarea minorei, aceasta efectuandu-se prin interpusi si nu are nici in prezent grija de ea in Turcia. Autoritatea centrala romana este reprezentata de Ministerul Justitiei, in temeiul disp.art.2 din Legea nr.215/2003 privind aderarea Romaniei la Conventia privind facilitarea accesului international la justitie, incheiata la Haga, la 25.10.1980 impotriva tatalui biologic in dosarul nr. 2009/799, tocmai pentru a stabili situatia exacta a paternitatii minorei.
Prin sentinta civila nr.1796/08.10.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a V-a civila s-a luat act de renuntarea reclamantului la judecarea cererii principale, s-a respins capatul 3 al cererii reconventionale avand ca obiect inapoierea minorei A.A., nascuta la data de 30.07.2009, in Romania in temeiul disp.art.3 din Conventia de la Haga din 25.10.1980, ca nefiind de competenta instantelor romane, fiind disjuns capatul 2 din cererea reconventionala, formandu-se prezentul dosar cu nr.39192/3/2012.
Tribunalul a retinut ca cererea reconventionala cuprinde mai multe petite distincte, avand finalitate diferita si urmand un regim juridic diferit in ce priveste regulile de procedura dupa care se solutioneaza.
In ce priveste capatul 2 din cererea reconventionala, avand ca obiect stabilirea legaturilor personale ale minorei cu bunica materna, Tribunalul a examinat, in conformitate cu dispozitiile art.137 alin.1 C.pr.civ., exceptia necompetentei instantelor romane, invocata de paratul A.E.E..
Copilul A.A. s-a nascut la data de 30.07.2009 in Turcia, fiica numitilor A.E.E. si S.L., astfel cum rezulta din certificatul de nastere inregistrat la Consulatul General al Romaniei din Istambul.
In cursul lunii aprilie 2012, cu acordul tatalui, minora a venit impreuna cu mama sa si cu o bona in Romania, locuind intr-un imobil din mun.C., proprietatea mamei minorei conform contractului de vanzare cumparare 2837/2010, la aceeasi adresa locuind si bunica materna, reclamanta din prezenta cauza.
In data de 03.05.2012, mama minorei S.L. a disparut de la domiciliu, in urma cercetarilor ulterioare constatandu-se ca aceasta a fost ucisa la aceeasi data.
Ulterior, tatal minorei a solicitat inapoierea copilului in Turcia, bunica materna opunandu-se, motiv pentru care s-a promovat pe rolul Judecatoriei Constanta cererea avand ca obiect inapoierea minorei, declinata spre competenta solutionare Tribunalului Bucuresti.
Pe parcursul solutionarii cauzei, minora a fost readusa in Turcia, astfel cum rezulta din procesul verbal din data de 19.06.2012 intocmit de organele de cercetare penala cu ocazia perchezitiei imobiliare efectuata in imobilul din C., str. C.N.N. nr. 9. Astfel, la data de 19.06.2012, minora a fost preluata din domiciliul bunicii materne si a fost incredintata unui mandatar al tatalui, imputernicit totodata sa calatoreasca impreuna cu minora in strainatate si sa se reintoarca in tara, astfel cum rezulta din procesul verbal incheiat cu acea ocazie.
Prin incheierea data in camera de consiliu din 08.10.2012, in dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neintemeiata cererea reclamantei de pronuntare a unei hotarari care sa confirme ca deplasarea minorei A.A. in Turcia s-a facut cu incalcarea vreunui drept privind incredintarea, Tribunalul retinand in esenta ca deplasarea minorei la data de 19.06.2012 in Turcia, nu reprezinta o deplasare ilicita intrucat s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind incredintarea, respectiv tatal minorei, in virtutea dreptului acestuia de a solicita inapoierea minorei de la bunica materna, reclamanta din prezenta cauza, ce nu este titulara unui drept similar conform legislatiei romane, deplasarea avand ca scop readucerea minorei la resedinta sa obisnuita din Turcia.
Pornind asadar de la constatarea ca resedinta obisnuita a minorei este in Turcia, Tribunalul a retinut ca stabilirea unui program de vizita transfrontalier pentru mentinerea legaturilor personale ale minorei cu bunica materna, este de competenta autoritatilor judiciare/administrative ale acestui stat, pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a minorei.
Astfel, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, in aplicarea art.l lit. b) si art.21 din Conventie, persoana fizica, institutia sau organismul interesat din oricare stat parte la Conventie poate solicita autoritatii centrale romane acordarea asistentei pentru organizarea sau protejarea exercitarii dreptului de vizitare a unui minor avand resedinta pe teritoriul Romaniei.
Potrivit art.19, daca se solicita ca exercitarea dreptului de vizitare sa se faca prin deplasarea minorului in afara teritoriului Romaniei, autoritatea centrala romana va sesiza instanta judecatoreasca competenta potrivit art. 2 alin. (2) - Tribunalul Bucuresti.
2)Solutionarea cererii se va face cu citarea persoanei careia ii este incredintat minorul, a autoritatii tutelare in a carei circumscriptie se afla resedinta minorului si a autoritatii centrale romane. Dispozitiile art. 7 si ale art. 9 alin. (3) si (4) sunt aplicabile.
3)Instanta il va putea incuviinta exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea copilului in afara teritoriului Romaniei numai daca din probele administrate rezulta ca exista garantii pentru a asigura inapoierea de bunavoie a copilului. Instanta va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cautiuni.
Din interpretarea coroborata a acestor dispozitii legale, rezulta asadar ca instanta romana este competenta sa stabileasca un program de vizitare transfrontalier numai in ipoteza in care resedinta obisnuita a copilului se afla in Romania, situatie in care mentinerea legaturilor personale ale copilului cu solicitantul presupune in concret deplasarea copilului pentru o perioada determinata in afara tarii.
Tribunalul a avut in vedere dispozitiile art.5 alin.l din Conventia de la Haga privind competenta, legea aplicabila, recunoasterea, executarea si cooperarea cu privire la raspunderea parinteasca si masurile privind protectia copiilor (adoptata la 19 octombrie 1996 si intrata in vigoare la 1 ianuarie 2002), potrivit carora autoritatile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la resedinta obisnuita a copilului au competenta de a lua masuri de protectie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu mentiunea ca masurile prevazute de textul conventiei pot sa se refere indeobste la dreptul de incredintare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului si, in special, dreptul de a hotari asupra locului de resedinta al copilului, precum si dreptul de vizita, prin care se intelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioada determinata, intr-un alt Ioc decat resedinta sa obisnuita, astfel cum se prevede in art. 3 lit.b) a Conventiei.
In acelasi sens pot fi invocate si dispozitiile Conventiei europene asupra recunoasterii si executarii hotararilor in materie de incredintare a copiilor si de restabilire a incredintarii copiilor, adoptata la Luxembourg la 20 mai 1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000. Potrivit art.11 din Conventie, hotararile asupra dreptului la vizita si dispozitiile hotararilor referitoare Ia incredintare care privesc dreptul Ia vizita sunt recunoscute si puse in executare in aceleasi conditii ca celelalte hotarari referitoare Ia incredintare. Se constata ca art. 10 pct.1 lit.c) din Conventie prevede ca si motiv de refuz al recunoasterii si executarii unei astfel de hotarari necompetenta instantei din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, daca in momentul introducerii actiunii in statul de origine: (i) copilul avea cetatenia statului solicitat sau resedinta obisnuita in acest stat, in timp ce nici una dintre aceste legaturi nu exista cu statul de origine; sau (ii) copilul avea in acelasi timp cetatenia statului de origine si a statului solicitat si resedinta sa obisnuita in statul solicitat.
Ca atare, Tribunalul a apreciat ca instanta romana nu are competenta de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., a carui resedinta obisnuita nu se afla pe teritoriul Romanei, cu atat mai mult cu cat o astfel de hotarare nu ar fi susceptibila de a fi recunoscuta si pusa in executare in alt stat, motiv pentru care a respins cererea, potrivit celor ce preced.
Impotriva acestei sentintei a formulat recurs parata reclamanta G.E., solicitand modificarea in parte a hotararii recurate, in sensul respingerii exceptiei necompetentei instantelor romane cu privire la
judecarea cererii de stabilire a legaturilor personale ale minorei cu bunica
materna si plata cheltuielilor de judecata:
In motivare, recurenta parata reclamanta a criticat sentinta civila aratand ca minora A.A., nascuta la data de 30.07.2010, este cetatean roman, fapt relevat de certificatul acesteia de nastere, care ii confera aceleasi drepturi ca si oricarui alt cetatean roman, si statul roman si institutiile sale competente au aceasta obligatie, de a-l apara.
Intrucat este un minor, legea romana prevede expres, in temeiul art.14 din Legea nr.272/2004 "copilul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu rudele si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament". De asemenea "copilul are dreptul de a-si cunoaste rudele si de a intretine relatii personale cu acestia, alaturi de care copilul s-a bucurat de viata de familie". Elocventa este si sublinierea din alin.3 al aceluiasi articol care prevede "reprezentantul legal al copilului nu poate impiedica relatiile personale ale acestuia cu bunicii, fratii si surorile, alaturi de care copilul s-a bucurat de viata de familie". In realitate, minorul a fost trimis cu un necunoscut, la un necunoscut, intr-o tara straina.
In cauza de fata, reclamantul-parat, tatal din actul de nastere care nu a locuit cu mama copilului, nu intretinea relatii cu familia sa, nu se ocupa de ingrijirea, cresterea si educarea sa, si, mai mult, nu era cunoscut de acesta. In aceasta situatie reala, a mandatat o persoana straina sa vina in Romania, sa preia copilul si sa-l aduca in Turcia. Elocvent este si faptul ca prin insasi cererea de chemare in judecata solicita judecarea acesteia si in lipsa sa. Mai mult, a retras cererea de chemare in judecata atunci cand a constatat ca instanta competenta in judecarea cauzei este Tribunalul Bucuresti.
Toate acestea demonstreaza evident, ca nu avea legaturi si relatii personale, afective cu acest copil, ii era indiferent ce hotaraste instanta de judecata. De altfel, nici in Turcia nu locuieste cu copilul si nu cultiva relatiile firesti de crestere, educare si formare a copilului minor.
Potrivit prevederilor art.8 al Conventiei Europene a Drepturilor
Omului care garanteaza dreptul la viata de familie, statul are obligatia de a nu
aduce atingere acestui drept, dar si obligatii referitoare la respectarea
efectiva a vietii de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei
terte persoane, fie ea si cu imputernicire, se inlatura negativ, brutal relatiile
dintre bunica cu minora in cazul decesului mamei sale.
Principiul interesul superior al minorului trebuia sa prevaleze "in
toate demersurile si deciziile care privesc copiii, intreprinse de autoritatile
publice si de organismele private autorizate, precum si in cauzele solutionate
de instantele judecatoresti" prevede expres art.2 alin.3 al Legii nr.272/2004, principiu confirmat si consacrat expres si de Noul Cod Civil.
In prezenta cauza acest principiu a fost grav incalcat cu grave repercusiuni asupra cresterii, educarii si formarii unui minor cetatean roman, predat prin proces verbal unei terte persoane.
Recurenta parata reclamanta solicita inlaturarea exceptiei necompetentei instantelor romane pentru urmatoarele considerente:
Potrivit prevederilor Conventiei de la Haga privind competenta, legea aplicabila, privind recunoasterea, executarea si cooperarea cu privire la raspunderea parinteasca si masurile privind protectia copilului ratificata de Romania prin Legea nr.361/11.12.2007, aceasta determina statul ale carui autoritati sunt competente sa ia masurile de protectie a persoanei sau bunurilor copilului.
In conformitate cu prevederile art.5 al Conventiei "autoritatile judiciare sau administrative de la resedinta obisnuita a copilului au competenta de a lua masurile de protectie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".
Ministerul Justitiei a precizat ca pe rolul Directiei de Drept International si Cooperare Judiciara nu a fost inregistrata o cerere de inapoiere a minorei A.A. la resedinta obisnuita din Romania, fapt pentru care considera ca aceasta cerere reconventionala formulata de G.E. este inadmisibila.
In temeiul prevederilor art.8 (2) al Conventiei de la Haga, statul roman poate fi sesizat, intrucat (lit.a) "copilul are cetatenia romana",(b) "statul in care sunt situate bunurile copilului" si acesta este statul roman, (d) "statul cu care copilul are cele mai stranse legaturi "asa cum este in realitate, toate acestea fiind numai in competenta instantelor judecatoresti ale statului roman.
In sustinerea recursului, recurenta a facut referire si la dispozitiile art.2 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Conventiei adoptata la Haga la 25 oct.1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizeaza ca solutionarea cererilor adresate de catre persoana fizica, institutia sau organismul interesat din oricare stat parte la Conventie, pentru inapoierea copilului aflat pe teritoriul Romaniei ca urmare a unei deplasari este de competenta instantei judecatoresti, iar instanta competenta pentru solutionarea cererilor este Tribunalul pentru minori si familie Bucuresti. Este adevarat ca rolul Tribunalului Bucuresti a fost inlaturat, fara a fi de competenta si atributiile lor, de Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta si Inspectoratul de Politie al judetului Constanta, fapta consemnata prin procesul verbal intocmit la 19.06.2012 prin care au incredintat minora si bunurile sale unei terte persoane. Recurenta a subliniat faptul ca prin prevederile art.3 al Legii nr.361/2007, Romania a formulat urmatoarea rezerva: Potrivit art.60 coroborat cu alin.(1) al art.55 din Conventie, Romania isi rezerva: a)competenta autoritatilor sale de a lua masuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul sau, precum si "dreptul de a nu recunoaste raspunderea parinteasca ori masurile care sunt incompatibile cu masurile luate de autoritatile sale privind aceste bunuri".
Aceasta fapta, prin care s-a dispus fara nici un temei legal, de viitorul, educatia si viata unui cetatean roman, trebuia sa conduca Ia sesizarea din oficiu a Ministerului Justitiei in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980, dar acesta a preferat sa invoce exceptia de necompetenta a instantelor romanesti, scapand de "o grija".
In acest sens, instanta de judecata trebuia sa adopte cu promptitudine implementarea dispozitiilor corespunzatoare Conventiei de la Haga, intrucat lipsa celeritatii in rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilitatii poate avea consecinte iremediabile asupra relatiilor dintre minor si bunica materna. Admiterea exceptiei necompetentei instantelor judecatoresti distruge raportul de proportionalitate care trebuie sa existe intre interesul major al minorului si cel al societatii in ansamblul ei.
Potrivit prevederilor art.13 lit.b) al Conventiei de la Haga, autoritatea juridica a statului nu este obligata sa inapoieze minorul daca "exista grave riscuri ca inapoierea minorului il expune unor traume fizice si psihice, ori sa-l puna in orice alt fel intr-o situatie intolerabila". Rezumand, persoana care l-a preluat nu este tatal biologic al copilului, avand contestata paternitatea in fata instantei turcesti, nu este si nu a fost casatorit cu mama copilului, nu a locuit impreuna cu acestia, n-a intretinut nicio relatie parinteasca cu acesta, nu a platit nicio pensie alimentara si nu si-a adus nicio contributie la cresterea, educarea si intretinerea sa.
In aceasta cauza, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasarii copilului in Romania, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existenta si intinderea drepturilor parintesti ale tatalui (daca acestea exista) astfel cum sunt recunoscute si reglementate de legislatia Turciei, fara a contesta drepturile bunicii materne ca pot exista. In speta, instanta de judecata trebuia sa retina riscul grav de natura psihica la care este expus minorul, in caz de inapoiere la tatal din actul de nastere, pana la clarificarea situatiei sale firesti.
Pentru toate acestea, recurenta a solicitat admiterea recursului asa cum a fost formulat si trimiterea cauzei spre competenta judecata la Tribunalul Bucuresti.
In drept, au fost invocate dispozitiile art.304 pct.7-9 Cod de procedura civila.
Intimatul parat M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aplicarea Conventiei de la Haga din 1980, a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefondat, sustinand ca instanta de fond, in mod corect, a admis exceptia necompetentei instantelor romane.
Astfel, din ansamblul probelor administrate in cauza a reiesit ca minora A.A. nu se mai afla pe teritoriul Romaniei, fiind deplasata in Turcia, urmare preluarii sale de catre un mandatar al paratului A.E.E., la data de 19.06.2012.
In aceste imprejurari, astfel cum in mod corect a retinut si instanta de fond, stabilirea unor legaturi intre minora si bunica materna poate fi facuta in mod legal doar prin aplicarea prevederilor art.21 din Conventia de la Haga din 1980, care reglementeaza procedura de organizare ori de protejare a exercitarii efective a unui drept de vizita.
Prevederile art. 16 si 19, precum si Legea nr. 369/2004 in ansamblul sau, sunt aplicabile exclusiv in cazul in care minorul a carui vizitare se solicita se gaseste pe teritoriul Romaniei.
Prin urmare, avand in vedere faptul ca minora se afla in prezent pe teritoriul Turciei, o cerere avand ca obiect stabilirea unor legaturi personale cu aceasta, in baza art.3 si art.21 din Conventia de la Haga, ar putea fi formulata de catre bunica materna doar cu respectarea procedurilor prevazute de conventie. Aceasta urmeaza a solicita autoritatilor judiciare competente din Turcia organizarea unui drept de vizita, prin formulare unei solicitari cu respectarea cerintelor impuse de art.21 din Conventie.
In calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Curtea, analizand criticile de recurs, constata ca acestea sunt nefondate, avand in vedere urmatoarele considerente:
Fata de solutia la care s-a oprit instanta de fond, respectiv respingerea cererii de stabilire a legaturilor personale formulata de reclamanta G.E., ca nefiind de competenta instantelor romane, Curtea apreciaza ca nu pot fi primite criticile recurentei reclamante care vizeaza insasi continutul dreptului acesteia de a avea legaturi personale cu minora.
Ca atare, sustinerile recurentei expuse in prima parte a cererii de recurs, ce exced oricarui comentariu legat de competenta instantelor romane - si anume sustinerile recurentei relative la faptul ca minora este cetatean roman, ca intre recurenta si minora sunt relatii de rudenie apropiate, ca Legea nr.272/2004 reglementeaza in mod expres dreptul copilului de a mentine relatii personale cu rudele apropiate, ca tatal biologic nu este cel mentionat in acte, care este dezinteresat de minora - nu pot fi primite, nefiind strans legate de solutia ce a fost pronuntata de instanta de fond reflectata in sentinta atacata.
Tot astfel, nu pot fi primite sustinerile recurentei fundamentate de pe taramul art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si nici cele care pun in discutie principul interesului superior al copilului, aspecte care sunt invederate intr-o relatie directa cu dreptul minorei si al bunicii de a intretine legaturi personale, intrucat si aceste sustineri vizeaza fondul dreptului dedus judecatii si nu solutia pronuntata de instanta de fond.
Curtea constata ca recurenta nu a adus probe contrarii situatiei de fapt retinute de catre instanta de fond, in sensul ca minora a fost adusa de catre mama sa din Turcia, ca la data de 03.05.2012, mama minorei S.L. a disparut de la domiciliu, ulterior constatandu-se ca aceasta a fost ucisa la aceeasi data, ca tatal minorei a solicitat inapoierea copilului in Turcia, ca la data de 19.06.2012, minora a fost preluata din domiciliul bunicii materne si a fost incredintata unui mandatar al tatalui, imputernicit totodata sa calatoreasca impreuna cu minora in strainatate si sa se reintoarca in Turcia.
Asa cum a retinut Tribunalul, prin incheierea data in camera de consiliu din 08.10.2012, in dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neintemeiata cererea reclamantei de pronuntare a unei hotarari care sa confirme ca deplasarea minorei A.A. in Turcia s-a facut cu incalcarea vreunui drept privind incredintarea, retinandu-se, in esenta, ca deplasarea minorei la data de 19.06.2012 in Turcia, nu reprezinta o deplasare ilicita intrucat s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind incredintarea, respectiv tatal minorei, in virtutea dreptului acestuia de a solicita inapoierea minorei de la bunica materna, reclamanta din prezenta cauza, ce nu este titulara unui drept similar conform legislatiei romane, deplasarea avand ca scop readucerea minorei la resedinta sa obisnuita din Turcia.
Ca atare, stabilindu-se cu caracter definitiv ca resedinta obisnuita a minorei este in Turcia, Curtea apreciaza ca in mod corect Tribunalul a retinut ca cererea prin care reclamanta a solicitat stabilirea unui program de vizita cu minora este de competenta autoritatilor judiciare/administrative ale acestui stat.
Potrivit dispozitiilor art.5 alin.l din Conventia de la Haga privind competenta, legea aplicabila, recunoasterea, executarea si cooperarea cu privire la raspunderea parinteasca si masurile privind protectia copiilor, adoptata la 19 octombrie 1996 si intrata in vigoare la 1 ianuarie 2002, autoritatile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la resedinta obisnuita a copilului au competenta de a lua masuri de protectie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu mentiunea ca masurile prevazute de textul conventiei pot sa se refere indeobste la dreptul de incredintare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului si, in special, dreptul de a hotari asupra locului de resedinta al copilului, precum si dreptul de vizita, prin care se intelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioada determinata, intr-un alt Ioc decat resedinta sa obisnuita, astfel cum se prevede in art. 3 lit.b) a Conventiei.
Dispozitii similare sunt prevazute si in Conventia europeana asupra recunoasterii si executarii hotararilor in materie de incredintare a copiilor si de restabilire a incredintarii copiilor, adoptata la Luxembourg la 20 mai 1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000.
Potrivit art.11 din Conventie, hotararile asupra dreptului la vizita si dispozitiile hotararilor referitoare Ia incredintare care privesc dreptul Ia vizita sunt recunoscute si puse in executare in aceleasi conditii ca celelalte hotarari referitoare Ia incredintare.
Art. 10 pct.1 lit.c) din aceasta ultima conventie evocata prevede ca motiv de refuz al recunoasterii si executarii unei astfel de hotarari necompetenta instantei din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, daca in momentul introducerii actiunii in statul de origine: (i) copilul avea cetatenia statului solicitat sau resedinta obisnuita in acest stat, in timp ce niciuna dintre aceste legaturi nu exista cu statul de origine; sau (ii) copilul avea in acelasi timp cetatenia statului de origine si a statului solicitat si resedinta sa obisnuita in statul solicitat.
Or, in conditiile in care minora nu are resedinta obisnuita in Romania, stat in care a fost introdusa cererea de stabilire a unui program de vizitare, instanta romana nu are competenta de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., o hotarare pronuntata de instantele din Romania cu incalcarea competentei generale nefiind susceptibila de a fi recunoscuta si pusa in executare in Turcia.
In mod gresit a sustinut recurenta ca instanta de fond a recunoscut competenta sa in solutionarea cauzei, in cuprinsul considerentelor, si cu toate acestea, in dispozitiv s-a pronuntat pe exceptia necompetentei generale a instantelor romane in solutionarea acestui capat 2 din cererea reconventionala. Astfel, plecand de la ipoteza de lucru constand in dezlegarea cu putere de lucru judecat a aspectului legat de resedinta obisnuita a minorei, prima instanta a aplicat dispozitiile conventionale incidente, prin raportare si la obiectul cererii cu care a fost sesizata, intreaga constructie juridica fiind in sensul ca instanta romana este competenta sa stabileasca un program de vizitare transfrontalier numai in ipoteza in care resedinta obisnuita a copilului s-ar afla in Romania, in caz contrar, instantele romane nefiind competente general.
Referirile recurentei la art. 3 din Conventie privind inapoierea minorei nu pot fi primite de vreme ce obiect al cererii cu care instanta de fond a ramas investita este reprezentat doar de capatul doi al cererii reconventionale privitoare la stabilirea unui drept de vizita a minorei de catre bunica materna.
Recurenta a invocat in sustinerea cererii sale, dispozitiile Legii nr.100/1992 pentru aderarea Romaniei la Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, insa la momentul judecarii prezentei cauze Curtea are in vedere, pe de o parte, stabilirea cu putere de lucru judecat in privinta resedintei obisnuite a minorei ca fiind in Turcia, precum si faptul ca minora, la data solutionarii prezentei cereri avand ca obiect stabilirea dreptului de a avea legaturi personale cu minora, aceasta se afla pe teritoriul Turciei.
Or, actul normativ mai sus amintit poate fi invocat cu succes de recurenta in sprijinul unei cereri in cazul in care minora s-ar afla pe teritoriul unui stat contractant in urma unei fapte care poate fi calificata ca fiind deplasare sau neinapoiere ilicita ori pentru organizarea sau protejarea exercitarii efective a unui drept de vizitare, cerere adresata autoritatii centrale a unui stat contractant, potrivit acelorasi modalitati, cu o cerere vizand inapoierea copilului. Insa, asa cum s-a aratat anterior, minora se afla pe teritoriul Turciei, astfel ca reclamanta are posibilitatea de a se adresa autoritatii centrale a acestei tari, prin intermediul autoritatii centrale romane pentru satisfacerea acestui drept. Imprejurarea ca minora este si cetatean roman si are bunuri in Romania ca urmare a succesiunii lasate de mama sa pe teritoriul Romaniei nu este de natura a infrange reglementarile de rigoare continute in conventiile comunitare la care tara noastra a aderat.
In consecinta, Curtea, in raport de dispozitiile art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, fata de situatia de fapt si de drept expusa, va respinge recursul ca nefondat.