Recurs admis. Cauza cererii de chemare in judecata. Posibilitatea instantei de a schimba cauza cererii. Limitele rolului activ.
Cod Proc.Civ., art.129 alin.4 si 6
Din interpretarea coroborata a prevederilor art.129 alin.(4) si (6) Cod Proc.Civ. rezulta, ca regula generala, ca instanta nu poate schimba din oficiu doar obiectul cererii deduse judecatii. Obiectul cererii de chemare in judecata este reprezentat de pretentia concreta a reclamantului, in speta, restituirea unei sume de bani. Cauza cererii de chemare in judecata este data de cauza dreptului (causa debendi - cauza raportului juridic sau al obligatiei puse in discutie), aceasta constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formuleaza pretentia. Cauza cererii de chemare in judecata, adica temeiul juridic, poate fi pusa in discutia partilor de catre instanta, spre deosebire de cauza actiunii (causa petendi - scopul catre care se indreapta vointa celui care reclama, scop explicat prin imprejurarile si motivele speciale care au determinat partea sa actioneze).
De altfel, atat timp cat instanta are dreptul potrivit art.129 alin.4 Cod Proc.Civ. sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare, rezulta ca se poate si pronunta asupra acestor imprejurari, iar nu ca partea are latitudinea de a aprecia daca isi modifica sau nu cererea in functie de ceea ce instanta a pus in discutie, legiuitorul facand distinctie intre dreptul instantei de a cere partilor "sa prezinte explicatii" si de a "pune in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept". (decizia civila nr. 4R din data de 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata la data de 15.01.2007, reclamantul J.I. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, pentru ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 100 lire sterline, la cursul actualizat pe perioada 1946 pana la data pronuntarii hotararii, in lei la cursul zilei de la data pronuntarii hotararii, cu titlu de capital, reprezentand contravaloarea unui titlu de stat la purtator, nenegociabil la bursa, emis de Regatul Romaniei in anul 1928 sub denumirea ,,Recunoasterea si achitarea unei creante" nr.033268, plus dobanda legala de la pronuntarea hotararii si pana la plata efectiva; cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii de chemare in judecata, reclamantul a aratat ca este posesorul titlului de stat la purtator nr.033268 emis de Regatul Romaniei la data de 01.10.1928 cu plata in anul 1929 si in anul 1930 a patru rate semestriale de 1.2.6 lire sterline, de la 1931 la 1935 a 10 rate semestriale de 1.17.6 lire sterline, de la 1939 la 1965 a 60 rate semestriale de 2.5.0. lire sterline. Ratele semestriale au fost incasate, pana in anul 1945, iar de la 1 iunie 1946 acestea nu au mai fost incasate, fiind instaurat regimul comunist, nefiind platite un numar de 40 de cupoane cu valoarea de 2.5.0. lire sterline, adica in total 100 lire sterline. Fiind un titlu in valuta, contravaloarea acestuia a fost confiscata abuziv de Statul Roman in perioada de dictatura comunista. S-a invederat ca nerespectarea de catre Statul Roman a obligatiilor de plata a dobanzilor semestriale si a capitalului, asa cum au fost contractate prin cumpararea titlului de stat incalca dreptul de proprietate, fiind in contradictie cu Constitutia Romaniei din 1923, cu art. 15 si 17 din Decretul Regal nr.1849 din data de 31 august 1944, cu Decretul Regal din 10 oct.1944, cu Constitutiile din anii 1948, 1952, 1965, care garantau proprietatea particulara, iar pe de alta parte, dispozitiile art. 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata la 10 decembrie 1948 prin rezolutia Adunarii Generale a ONU.
In drept, au fost invocate dispozitiile art.26 alin.1, art.26 ind. 2 din Legea nr.591/2004 pentru modificarea si completarea OUG 190/2001 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase, art.26 alin.3 din OUG 190/2000, art.40 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea OUG 190/2000 aprobate prin HG nr.1334/2003, art.480 Cod civil si urm. Art.1 din Protocolul 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale privind protectia proprietatii, art.274 Cod pr. Civila.
Prin intampinarea formulata in cauza, parata Banca Nationala a Romaniei a invocat exceptia lipsei calitatii de reprezentant raportat la temeiul de drept invocat prin actiune si la obiectul cererii de chemare in judecata, aratand ca titlurile de stat nu fac obiectul reglementarii O.U.G. nr.190/2000, republicata, modificata si completata prin Legea nr.591/2004, motiv pentru care a solicitat sa se constate ca B.N.R. nu reprezinta statul decat in actiunile in care se revendica obiecte din metale pretioase, potrivit mandatului special prevazut in H.G. nr.1344/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G.nr.l90/2000, republicata. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata raportat la temeiul de drept invocat.
La data de 20.02.2007, paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, a depus, de asemenea, intampinare, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, aratand ca art.40 pct.2 din H.G. nr. 1344/25.11.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase in Romania sunt dispozitii speciale care deroga de la regula generala instituita de art.25 din Decretul nr.31/1954 potrivit principiului specialia generalibus derogant. S-a invederat ca potrivit prevederilor art.39 si ale art.40 din H.G. nr.1344/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.190/2000, restituirea obiectelor din metale pretioase se face de catre B.N.R. in baza hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile, investite cu formula executorie.
S-a invocat, de asemenea, exceptia prescriptiei dreptului la actiune, aratand ca cererea formulata, avand caracterul unei actiuni in pretentii patrimoniale, este supusa dispozitiilor art.1, art.3 si art.7 din Decretul nr.167/1958, in sensul ca este o actiune prescriptibila care trebuie formulata in termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, neexistand reglementari speciale in ceea ce priveste materia restituirii sumelor in valuta confiscate. Referitor la momentul la care a inceput sa curga termenul de prescriptie a dreptului la actiune, s-a aratat ca Legea nr.284/1947 in baza careia s-a procedat la confiscarea valutei a fost abrogata in anul 1960 prin Decretul nr.210, dispozitia privind interdictia detinerii de mijloace de plata straine fiind mentinuta, decret ulterior abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989. In aceste conditii, dreptul la actiune in restituirea valutei confiscate s-a nascut o data cu abrogarea actelor normative care stabileau ca detinerea de monede de plata straine constituie infractiune si odata cu liberalizarea detinerii de valuta, adica incepand cu anul cu anul 1990.
Prin cererea precizatoare a actiunii depusa la dosar la data de 12.03.2007, reclamantul a invederat ca reitereaza temeiurile de drept invocate in actiunea introductiva de instanta, referitoare la dreptul sau de proprietate, precum si prevederile O.U.G. nr.190/2000, aratand, de asemenea, ca in cauza Statului Roman este reprezentat atat de B.N.R., cat si de Ministerul Finantelor Publice, ca parti in raportul contractual de imprumut.
Prin sentinta civila nr. 1649/14.03.2007, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant a BNR, a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice, a admis exceptia de prescriptie si a respins cererea ca efect al prescriptiei dreptului material la actiune. A luat act ca paratul nu a solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut, in ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii de reprezentant a Bancii Nationale a Romaniei, ca reclamantul, printre alte dispozitii legale, si-a intemeiat actiunea pe prevederile O.U.G. nr.190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase in Romania, act normativ incident in speta in opinia reclamantului. Or, potrivit art.40 alin.2 din H.G. nr. 1344/2003 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 190/2000, reprezentarea statului in fata instantelor de judecata in litigiile izvorate din aplicarea acestui act normativ, este asigurata de B.N.R.. Prin urmare, in acest caz, reprezentarea Statului Roman de catre B.N.R. este legala, iar incidenta in cauza a prevederilor O.U.G. nr.190/2000, invocate de reclamant, reprezinta un aspect legat de temeinicia sau netemeinicia cererii de chemare in judecata, aspect ce este necesar a fi analizat, din punct de vedere procesual, in contradictoriu cu Statul Roman, prin reprezentatul legal, respectiv B.N.R.. Pentru aceste considerente, instanta a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant al Bancii Nationale a Romaniei, ca neintemeiata.
Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman, prin M.F.P. si la exceptia de prescriptie, instanta a retinut ca reclamantul este posesorul titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul Romaniei (actualmente Statul Roman), prin Ministeriul Finantelor Publice. Conform acestui titlu, Regatul Romaniei, s-a obligat sa plateasca posesorului titlului 100 de lire sterline, in 4 rate semestriale intre 1929-1930, in 10 rate semestriale intre 1931 si 1935 si in 60 de rate semestriale intre 1936 si 1965.
Un astfel de titlu confera posesorului sau legitim dreptul de a solicita, la scadentele indicate, dreptul mentionat in acest inscris. Dreptul astfel constituit, avand ca obiect restituirea sumei de 100 de lire sterline, este un drept de creanta, iar titularul obligatiei corelative, de plata a acestei sume catre posesorul titlului, este Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.
Instanta a constatat ca nu sunt incidente in cauza prevederile O.U.G. nr. 190/2000, cu modificarile si completarile ulterioare, deoarece potrivit art.26 alin.1 din acest act normativ, persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora instantelor de judecata in raza carora domiciliaza, isi au resedinta sau sediul, pana la data de 31 decembrie 2006. Asadar, prevederile art. O.U.G. nr. 190/2000 au, sub acest aspect, un domeniu de reglementare strict determinat, numai cu referire la restituirea in natura sau in echivalent a obiectelor din metale si pietre pretioase, neincluzandu-se in sfera actiunilor intemeiate pe acest act normativ, cele avand ca obiect obligatii de plata a unor sume de bani.
Instanta a apreciat astfel, ca in mod gresit reclamantul si-a intemeiat actiunea pe dispozitiile O.U.G. nr.190/2000, precum si pe dispozitiile art.480 C.civ. Cu privire la acest din urma temei de drept, s-a constatat ca reclamantul nu a pierdut dreptul de proprietate asupra inscrisului constatator al dreptului sau de creanta, respectiv asupra titlului la purtator invocat in sustinerea cererii de chemare in judecata. De altfel, s-a constatat ca reclamantul nu solicita restituirea (revendicarea) titlului la purtator in materialitatea lui, care se si afla in posesia sa, ci obligarea paratului la plata unei sume de bani - capital si dobanzi, ceea ce semnifica, astfel cum s-a retinut in considerentele anterioare, valorificarea dreptului de creanta constituit in temeiul titlului respectiv. In acest sens, instanta a retinut ca prin chiar cererea precizatoare la actiune, precum si in raspunsurile la intampinarile formulate in cauza, se face vorbire de raporturile juridice de creanta create intre Statul Roman, pe de o parte si, reclamant, pe de cealalta parte.
Intrucat in cauza se invoca un drept de creanta, iar titularul obligatiei corelative asumate prin titlul la purtator nr.033268/01.10.1928 este Statul Roman, instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, ca neintemeiata.
Avand in vedere aceeasi natura a raportului juridic dedus judecatii, retinand ca nu sunt incidente in cauza prevederile O.U.G. nr.190/2000, instanta a analizat in continuare regulile privitoare la prescriptia extinctiva in raport de prevederile Decretului nr.167/1958, ca reguli de drept comun in aceasta materie.
Astfel, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, in materia raporturilor juridice de creanta termenul prescriptiei este de 3 ani, iar potrivit art.7 alin.3, daca dreptul este sub conditie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a implinit conditia sau a expirat termenul. De asemenea, instanta a retinut incidenta in cauza a dispozitiilor art.12 din acelasi Decret, in conformitate cu care in cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita.
In consecinta, fata de mentiunile titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul Romaniei, pentru fiecare dintre prestatiile semestriale inserate in titlu, a inceput sa curga cate un termen de prescriptie de trei ani de la data scadentei fiecarei rate.
Instanta a apreciat insa ca, incepand cu instaurarea regimului comunist in Romania, reclamantul, impotriva caruia a inceput sa curga prescriptia, a fost impiedicat, din acest motiv, sa faca acte de intrerupere a cursului prescriptiei, in sensul de a solicita valorificarea dreptului sa de creanta, inclusiv prin formularea unei actiuni in justitie. O astfel de impiedicare reprezinta un caz de forta majora, de notorietate fiind efectele instaurarii acestui regim asupra raporturilor juridice dintre stat si persoanele fizice sau juridice. Devin astfel incidente in cauza prevederile art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1995, cursul prescriptiei fiind suspendat, incepand a-si relua cursul odata cu 01.01.1990.
Prin raportare la prevederile legale sus enuntate si avand in vedere ca termenul de prescriptie incident este de trei ani, instanta a constatat ca acesta a fost cu mult depasit, fata de data introducerii actiunii, respectiv 15.01.2007, astfel incat exceptia de prescriptie a fost admisa, cu consecinta respingerii actiunii ca efect al prescriptiei dreptului material la actiune.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, reclamantul J.I., cerere inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV-a Civila la data de 14.05.2007, solicitand admiterea recursului, casarea sentintei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante; admiterea recursului, modificarea hotararii recurate in sensul admiterii cererii introductive asa cum a fost formulata in cazul in care cererea de casare va fi gasita ca neintemeiata.
Ca motive de recurs au fost invocate dispozitiile art.304 alin.1 pct.9, pct.3 Cod Proc.Civ. S-a solicitat si recalificarea caii de atac din recurs in apel fata de valoarea obiectului cererii.
In dezvoltarea motivelor de recurs s-a aratat ca instanta de fond a apreciat ca dreptul dedus judecatii reprezinta un drept de creanta, nefiind in prezenta unei actiuni in revendicare atat timp cat titlurile la purtator ce fac dovada raportului juridic rezultat din imprumutul public se gasesc la reclamant, in materialitatea lor, situatie in care dreptul pretins este un drept de creanta supus prescriptiei extinctive de 3 ani, in temeiul dispozitiilor art. 3 raportat la art.1 din Decretul nr. 167/1958, chiar daca prin Legea nr.142 privind amortizarea datoriei publice interne, publicata in Monitorul Oficial nr. 98/01.05.1947 s-a stipulat la art. I ca titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a Statului, amortizabile si neiesite la sorti pana la data prezentei legi, se declara amortizate pe data de 01.05.1947", fiind enumerate si imprumuturile ce fac obiectul litigiului, ca la art. 3 din acelasi act normativ ce dispune: ,,sumele corespunzatoare titlurilor neincasate pana la 01. iulie 1947 vor fi varsate la dispozitia detinatorilor acelor titluri intr-un fond special la casa de depuneri, de unde vor putea fi ridicate inlauntrul termenului de prescriptie prevazut de art.143 din Legea contabilitatii publice, contra prezentarii titlurilor, cu indeplinirea formalitatilor legate. Statul este legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de depuneri", ,,chiar admitand ca acest termen special de prescriptie extinctiva nu ar fi inceput sa curga din cauza instaurarii imediate a regimului comunist, care a cauzat o imposibilitate obiectiva de recuperare a acestora de catre posesorii titlurilor", apreciindu-se ca termenul general de prescriptie extinctiva a inceput sa curga de la 01 ianuarie 1990, cand aceasta cauza a incetat, reclamantul avand posibilitatea legala efectiva de recuperare a acestor sume de bani.
Fiind un drept de creanta, Statul este reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, conform art. 25 din decretul nr. 31/1954.
A invederat recurentul reclamant ca hotararea este lipsita de temei legal si este data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, pentru ca titlurile la purtator ce fac obiectul litigiului sunt bunuri mobile necorporale, iar inscrisurile, in materialitatea lor, sunt dovada dreptului si nu insusi dreptul de proprietate asupra pretului de cumparare si a drepturilor corelative ce decurg din contractul de adeziune de imprumut public.
Conform regulilor contractuale, sumele in valuta investite sunt garantate de Statul Roman ca succesor al Regatului Romaniei.
Fiind vorba de sume in valuta, acestea fac obiectul O.U.G.190/2000, in temeiul art. 26 alin. 1 ind. 2, lit. b din acest act normativ, introdus prin art. I, pct. 2 din legea nr. 591/15.12.2004, pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajele acestora si pietrelor pretioase in Romania, conform carora ,,De prevederile prezentei ordonante de urgenta beneficiaza si mostenitorii persoanelor fizice, respectiv succesorii de drept si persoanelor juridice indreptatite" alin. 1 ind. 1, dupa care in alin. 1 ind. 2 legiuitorul defineste preluarea abuziva, in sensul acestei ordonante de urgenta, iar la lit. b) statueaza ca prin preluare abuziva se intelege preluarea efectuata prin "Legea nr. 284/1947 pentru cedarea catre B.N.R. a aurului, valutelor si a altor mijloace de plata straine."
Cum sumele la care se refera Titlul de imprumut public sunt in Lire sterline si cum aceste sume au fost tot timpul la dispozitia statului nu mai era necesara cedarea de catre recurentul reclamant a acestora, statul comunist tragandu-si singur drepturile abuzive pe care si le-a conferit printr-o lege la fel de abuziva ca sistemul statal insusi.
In ce priveste prescriptia extinctiva, s-a invederat ca instanta de fond nu a observat ca actiunea a fost depusa la posta la data de 29.12.2006 si nu la 15.01.2007, in conformitate cu plicul de expediere, neavand relevanta juridica data la care instanta de fond a inregistrat dosarul.
Asa fiind, avand in vedere dispozitiile art. 26 alin (1) din O.U.G. nr. 190/2000, introdus prin art. I, pct. 1 din legea nr. 591/15.12.2006, ,,Persoanele fizice si persoanele juridice ale caror obiecte din metale pretioase, aliaje ale acestora si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv pot solicita restituirea acestora judecatoriei in raza careia domiciliaza sau isi are sediul, pana la data de 31 decembrie 2006".
Astfel, actiunea a fost introdusa in termenul legal stabilit de legiuitor, nefiind aplicabile dispozitiile art.3 din Decretul nr.167/1958.
A sustinut recurentul acest aspect, chiar daca prin Legea nr. 142 din 1 mai 1947, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 98/1 mai 1947, Titlurile de Stat au fost declarate amortizate pe data de 1 mai 1947 - art. 1, deoarece paratul nu si - a indeplinit obligatia de a prevedea sumele necesare pentru plata datoriei publice pe exercitiul 1947/1948 - art. 2 ibidem, si nu a pus, prin Ministerul Finantelor, sumele necesare reprezentand valoarea integrala a titlurilor la dispozitia detinatorilor, prin ghiseele platitoare ale Datoriei Publice, de la care puteau fi incasate in termen de 2 luni, contra prezentarii titlurilor - art. 3 alin. 1 din acelasi act normativ, pe de o parte, iar pe de alta parte, nu a varsat la dispozitia detinatorilor titlurilor sumele corespunzatoare titlurilor neincasate pana la 1 iulie 1947 intr-un fond special la Casa de depuneri de unde puteau fi ridicate inauntrul termenului de prescriptie prevazut de art. 143 din Legea Contabilitatii Publice, contra prezentarii titlurilor si cu indeplinirea formalitatilor legale - art. 3 alin. 2, pentru ca Statul sa fie legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de Depuneri - art. 3 alin. 3 ibidem.
Cum titlurile de stat nu au fost chemate in mod real la plata pe toata perioada statului comunist, inclusiv pana la data solutionarii prezentului recurs, termenele de prescriptie conventionale nici nu au inceput sa curga, astfel ca actiunea promovata la data de 29 decembrie 2006, conform datei postei si nu la data de 15.01.2007 cum gresit retine instanta de fond, este formulata in termen legal - art. 104 din Codul de procedura civila.
Stabilirea datei de 1 ianuarie 1990 ca data la care interesele recurentului puteau fi valorificate si ca data de la care a inceput sa curga termenul de prescriptie de 3 ani stabilit de art. 3 raportat la art. 1 din decretul nr. 167/1958 este ilegala, avand in vedere inaplicabilitatea acestui act normativ raportului juridic dedus judecatii, in temeiul principiului neretroactivitatii legii civile - art. I din Codul civil, pe de o parte, iar pe de alta parte, la data de 1 ianuarie 1990 nu au incetat constrangerile legale anterioare deoarece comunismul a fost condamnat politic numai in anul 2006 iar orice proprietate nu a fost restituita decat in temeiul unor legi speciale reparatorii, jurisprudenta romaneasca fiind in acest sens.
Pentru justa solutionare a exceptiei prescriptiei extinctive a apreciat recurentul reclamant ca instanta de fond era obligata sa faca verificari de fond pentru a stabili indubitabil daca reclamantul avea posibilitatea efectiva sa incaseze drepturile izvorate din titlu, sa verifice clauzele contractului de imprumut public si sa argumenteze temeiurile de fapt si de drept in baza carora a stabilit data de 1 ianuarie 1990 ca data de la care a inceput sa curga termenul de prescriptie retinut.
Neprocedand in acest fel hotararea este lipsita de temei legal si este data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, impunandu-se casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare aceleiasi instante sau instantei de fond ce va fi stabilita ca fiind competenta in urma solutionarii celui de-al doilea motiv de recurs.
In continuare, recurentul reclamant a aratat ca instanta de fond a stabilit ca in speta nu are aplicabilitate O.U.G. 190/2000 si, prin urmare, trebuia sa isi decline competenta Judecatorie Sectorului 4, conform art.8 alin.1 Cod pr. Civila.
In ce priveste art. 304 ind. 1 din Codul de procedura civila, a invederat recurentul reclamant ca instanta de fond a nesocotit cererea acestuia de amanare de la termenul cand a solutionat, cand reclamantul nu a fost prezent la dezbateri, si de comunicare a precizarii de actiune cu ambii reprezentanti ai paratului si acordarea de termen pentru ca acestia sa ia cunostinta si sa-si precizeze pozitia. Comunicarea precizarii de actiune s-a facut numai cu reprezentantul B.N.R., lipsind la termenul din 8.03.2007 reprezentantul paratului - Ministerul Finantelor Publice, incalcandu-se dispozitiile legale, in materie. Procedand la solutionarea exceptiilor la acest termen, fara sa aduca la cunostinta tuturor partilor din proces cererea precizatoare si a raspunsului la intampinarea Ministerului Finantelor Publice instanta a incalcat principiul contradictorialitatii procesului civil - art. 129 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pe fond, fiind in prezenta unei confiscari de facto, abuzive, a invocat recurentul reclamant ca dispozitiile Decretului nr. 124/1948, ale Legii nr.287/1947 prin care aceasta a avut loc, sunt neconstitutionale in raport cu dispozitiile art.15 si art.17 din Constitutia din anul 1923 repusa in vigoare prin Decretul Regal nr.1849/31 august 1944 si ale art.8 alin.1 si 2, art.10 din Constitutia din anul 1948.
La data de 19.06.2007, recurentul reclamant a depus la dosar cerere prin care a solicitat sa se examineze in cauza si incidenta dispozitiilor art.21 si art.23 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
Prin intampinarea formulata in cauza la data de 26.06.2007, intimata parata B.N.R. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de J.I..
La termenul din data de 24.10.2007, recurentul reclamant si-a precizat cuantumul pretentiilor, respectiv: 1.444.837,4695 lei RON, cu titlu de capital si 1.444.837,4695 lei RON cu titlu de dobanzi.
Prin incheierea de sedinta din data de 23.01.2008, Tribunalul a respins cererea de sesizare a Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor Decretului nr.124/1948 si a Legii nr.287/1947 raportat la art.15, art.17 din Constitutia din 1923 si ale art.8 alin.1 si 2, art.10 din Constitutia din 1948, ca inadmisibila. Totodata, s-a dispus sesizarea Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.3 din Decretul nr.167/1958, in raport de art.11, 20, 44 din Constitutia Romaniei, exceptie ce a fost respinsa de Curtea Constitutionala ca neintemeiata prin decizia nr.648/11 mai 2010.
In sedinta publica din data de 23.06.2010, tribunalul a calificat ca fiind apel calea de atac exercitata in cauza, fata de valoarea obiectului cererii de chemare in judecata, conform dispozitiilor art.2821 Cod Proc.Civ.
Prin decizia civila nr. 926 A de la 13.09.2010 Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a respins exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, ca neintemeiata, a admis apelul, a desfiintat sentinta civila apelata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
In motivarea deciziei s-a re?inut, referitor la exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, exceptie de procedura, absoluta si dilatorie, invocata din oficiu de tribunal, ca temeiul de drept al cererii precizat conform dispozitiilor art.112 pct.4 Cod Proc.Civ. prin cererea introductiva de instanta si mentinut prin precizarea la actiune din data de 14.03.2007, este reprezentat de dispozitiile art.26 alin.1, art.26 ind. 2 din Legea nr.591/2004 pentru modificarea si completarea OUG nr.190/2001 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase, art.26 alin.3 din OUG nr.190/2000, art.40 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea OUG nr.190/2000 aprobate prin HG nr.1334/2003, art.480 Cod civil si urm. Art.1 din Protocolul 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale privind protectia proprietatii.
Astfel, in cauza sunt incidente dispozitiile art.26 alin.1 din OUG nr.120/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase potrivit carora "persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora judecatoriei in raza careia domiciliaza sau isi au sediul, pana la data de 31 decembrie 2009".
Prin urmare, in mod corect cererea a fost solutionata in prima instanta de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, avand in vedere textul legal mentionat care deroga de la dreptul comun in materie de competenta. Astfel, independent de valoarea obiectului cererii, competenta sa solutioneze cererea in prima instanta este judecatoria.
In ceea ce priveste primul motiv de apel raportat la exceptia prescriptiei dreptului materiale de actiune, tribunalul a retinut ca asa cum s-a precizat si in dezvoltarea motivelor de apel, apelantul reclamant si-a intemeiat in drept cererea pe dispozitiile art.26 alin.1 ind.2 lit.b din OUG 190/2000, introdus prin art. I, pct. 2 din Legea nr. 591/15.12.2004, pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajele acestora si pietrelor pretioase in Romania, conform carora: "De prevederile prezentei ordonante de urgenta beneficiaza si mostenitorii persoanelor fizice, respectiv succesorii de drept si persoanelor juridice indreptatite", alin. 1 ind. 1, dupa care in alin. 1 ind. 2 legiuitorul defineste preluarea abuziva, in sensul acestei ordonante de urgenta, iar la lit. b) statueaza ca prin preluare abuziva se intelege preluarea efectuata prin Legea nr. 284/1947 pentru cedarea catre B.N.R. a aurului, valutelor si a altor mijloace de plata straine.
S-a retinut ca apelantul a sustinut ca actiunea a fost formulata in termenul de prescriptie special prevazut de art.26 alin.1 din OUG nr.190/2000. Cu toate acestea, instanta de fond a apreciat ca nu sunt aplicabile in cauza dispozitiile OUG nr.190/2000 sau cele ale art.480 Cod civil si a analizat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune prin raportare la prevederile Decretului nr.167/1958 in materia raporturilor juridice de creanta.
Procedand astfel, prima instanta de judecata a schimbat cauza cererii de chemare in judecata, definita ca fiind situatia de fapt calificata juridic. Desi dispozitiile art.129 Cod pr. civila permit judecatorului sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt sau de drept ale spetei, nu exista niciun text de lege care sa acorde dreptul de a schimba din oficiu fundamentul pretentiei deduse judecatii.
Art.84 Cod pr. civila nu stabileste decat dreptul si, totodata, obligatia instantei de a da o calificare corecta cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel care a formulat-o, dar nu ii confera posibilitatea de a modifica imprejurarile de fapt si de drept pe care reclamantul isi intemeiaza pretentia. Regula iura novit curia nu este de natura sa conduca la concluzia ca judecatorul ar putea schimba din oficiu cauza cererii de chemare in judecata, deoarece prin aceasta regula se intelege faptul ca judecatorul nu este tinut de textul de lege invocat de parte, ci el trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt calificata juridic. In concluzie, judecatorul stabileste situatia de fapt a spetei, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale invocate de parti.
Tribunalul a apreciat ca instanta de fond avea obligatia sa solutioneze exceptia prescriptiei dreptului material la actiune prin raportare la temeiul de drept al cererii si nu prin raportare la dispozitiile dreptului comun in materia drepturilor de creanta, motiv pentru care a admis apelul, a desfiintat sentinta civila apelata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Impotriva deciziei mentionate anterior au declarat recurs paratii Banca Nationala Romana si Ministerul Finantelor Publice
In motivarea recursului recurenta parata B.N.R. a aratat ca decizia civila nr. 926A din 13.09.2010 a fost data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Prin aceasta hotarare s-a incalcat si aplicat gresit art. 129 Codul de procedura civila care reglementeaza drepturile si obligatiile judecatorilor in procesul civil.
Art. 129 alin. 4 si 5 din Codul de procedura civila reglementeaza dreptul si indatorirea judecatorului de a cere si pune in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cererea de chemare in judecata sau in intampinare pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale.
Aceste dispozitii legale privesc insasi rolul activ al judecatorului in dezlegarea pricinii care trebuie sa se pronunte asupra starii de fapt si de drept pe care se intemeiaza obiectul cererii de chemare in judecata.
Singura limita pe care trebuie sa o respecte judecatorul este aceea prevazuta de alin. 6 din art.129, care reglementeaza urmatoarele: "in toate cauzele, judecatorii hotarasc asupra obiectului cererii deduse judecatii".
In cauza de fata, obiectul cererii de chemare in judecata stabilit de reclamantul intimat a fost acela de a se pronunta o hotarare prin cate Statul Roman, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, sa fie obligat la plata sumei de 100 lire sterline, la cursul actualizat pe perioada 1946 pana la data pronuntarii hotararii, in lei la cursul zilei de la data pronuntarii hotararii, cu titlu de capital, reprezentand contravaloarea unui titlu de stat la purtator, nenegociabil la bursa, emis de Regatul Romaniei in anul 1928 sub denumirea de "Recunoasterea si achitarea unei creante" nr. 033268, plus dobanda legala de la pronuntarea hotararii si pana la plata efectiva.
Reclamantul a intemeiat cererea de chemare in judecata pe dispozitiile art. 26 alin. 1 din Ordonanta de urgenta nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase in Romania, modificata si completata prin Legea nr. 591/2004.
Instanta de fond a constatat ca obiectul cererii de chemare in judecata reprezinta o actiune personala privind un drept de creanta, asa cum rezulta chiar din titlul depus si a calificat aceasta actiune in drept, in sensul ca nu intra sub incidenta dispozitiilor legale invocate de reclamantul intimat, respectiv, Ordonanta de urgenta nr. 190/2000, modificata si completata, stabilind ca raportul juridic de creanta dedus judecatii va fi analizat sub aspectul prescriptiei extinctive in raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, ca reguli de drept comun in aceasta materie.
Cauza cererii de chemare in judecata este chiar obiectul acesteia, respectiv, pretentiile la plata unei sume de bani, fundamentata in fapt pe titlul de creanta depus.
Prin urmare, prima instanta de fond nu a schimbat cauza cererii, ci a facut o incadrare juridica in drept, ceea ce este in competenta sa de solutionare a cauzei deduse judecatii.
Judecatorul nu este tinut de temeiul juridic invocat de reclamant, asa cum au statuat, in mod constant, practica judiciara si literatura juridica, aplicand corect dispozitiile art. 129 din Codul de procedura civila.
Intimatul reclamant a formulat mai multe cereri de chemare in judecata fata de Statul Roman, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, cu acelasi obiect, dar motivate pe titluri de creanta diferite. Toate cererile au fost solutionate definitiv si irevocabil prin admiterea exceptiei lipsei calitatii de reprezentant a Bancii Nationale a Romaniei si respingerea acestora fata de Statul Roman prin M.F.P. ca fiind prescrise.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 299, 301, 304 pct.9, 305 Cod procedura civila.
In motivarea recursului recurentul parat Ministerul Finantelor Publice a aratat ca hotararea pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a fost data in parte, cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, motiv prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, intrucat in mod gresit, instanta de apel a apreciat ca intemeiat motivul de apel ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, considerand ca instanta de fond a schimbat cauza cererii de chemare in judecata in momentul in care a retinut ca nu sunt aplicabile in cauza dispozitiile OUG nr. 190/2000. Prima instanta de fond a retinut in mod corect faptul ca in speta sunt aplicabile dispozitiile Decretului nr. 167/1958 deoarece reclamantul invoca un drept de creanta din moment ce nu solicita restituirea titlului la purtator in materialitatea lui, ci obligarea paratului la plata unei sume de bani - capital si dobanzi. Prin urmare, nu sunt incidente in cauza prevederile OUG nr.190/2000 deoarece aceasta Ordonanta reglementeaza regimul obiectelor din metale pretioase si pietre pretioase ce au fost preluate abuziv de catre stat.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.3, alin.1 din Decretul nr.167/1958, in materia raporturilor juridice de creanta termenul prescriptiei este de 3 ani. In speta, fata de mentiunile titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul Romaniei, pentru fiecare dintre prestatiile semestriale a inceput sa curga cate un termen de prescriptie de 3 ani de la data scadentei fiecarei rate.
In timpul regimului comunist, reclamantul, impotriva caruia a inceput sa curga prescriptia, a fost impiedicat sa faca acte de intrerupere a cursului prescriptiei, iar aceasta constituie un caz de forta majora. Astfel, devin incidente in cauza prevederile art.13, lit.a din Decretul nr. 167/1958, cursul prescriptiei fiind suspendat, incepand a-si relua cursul odata cu 01.01.1990.Avand in vedere dispozitiile legale de mai sus, precum si faptul ca termenul de prescriptie incident este de 3 ani, fata de data introducerii actiunii in 15.01.2007, actiunea este prescrisa si ar trebui respinsa, intrucat reclamantul avea posibilitatea formularii unei astfel de cereri in termenul legal de prescriptie de 3 ani, inceput cu anul 1990.
In drept au fost invocate dispozitiile art.304 pct. 9 din C.proc.civ; Decretul nr. 167/1958.
Analizand actele si lucrarile dosarului prin raportare la motivele de recurs si apararile intimatului Curtea a constatat fondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
Prin decizia atacata Tribunalul a desfiintat sentinta apelata pe motivul ca prima instanta de fond nu ar fi avut dreptul sa schimbe din oficiu temeiul de drept al actiunii, netrecand ulterior la determinarea daca exceptia prescriptiei este intemeiata sau nu, apreciind ca sunt aplicabile dispozitiile art.297 alin.1 C.proc.civ.
Ca atare, in cadrul prezentelor recursuri trebuie determinat daca instanta poate schimba cauza cererii de chemare in judecata, potrivit dispozitiilor procedurale civile in vigoare.
Potrivit art.129 alin.(4) C.proc.civ. cu privire la situatia de fapt si motivarea in drept pe care partile le invoca in sustinerea pretentiilor si apararilor lor, judecatorul este in drept sa le ceara acestora sa prezinte explicatii, oral sau in scris, precum si sa puna in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare.
Conform art.129 alin. (6) C.proc.civ. in toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii.
Din aceste dispozitii legale rezulta, ca regula generala, ca instanta nu poate schimba din oficiu doar obiectul cererii deduse judecatii.
In codul de procedura nu exista reglementari speciale care sa reglementeze strict modalitatea in care se poate schimba cauza cererii de chemare in judecata, asa cum, de exemplu, exista in ceea ce priveste intervenirea altor parti in proces (art.49 si urm), astfel ca in acest caz se aplica regulile generale.
Obiectul cererii de chemare in judecata este reprezentat de pretentia concreta a reclamantului. In speta, obiectul cererii de chemare in judecata este reprezentat de restituirea unei sume de bani.
Cauza cererii de chemare in judecata este data de cauza dreptului (causa debendi - cauza raportului juridic sau al obligatiei puse in discutie), aceasta constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formuleaza pretentia.
Asa cum se sustine in doctrina si in practica judiciara (a se vedea in acest sens V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.I, Ed.National, Bucuresti, 1996, p.263), cauza cererii de chemare in judecata, adica temeiul juridic, poate fi pusa in discutia partilor de catre instanta, spre deosebire de cauza actiunii (causa petendi - scopul catre care se indreapta vointa celui care reclama, scop explicat prin imprejurarile si motivele speciale care au determinat partea sa actioneze).
De altfel, atat timp cat instanta are dreptul potrivit art.129 alin.4 sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare, rezulta ca se poate si pronunta asupra acestor imprejurari, iar nu ca partea are latitudinea de a aprecia daca isi modifica sau nu cererea in functie de ceea ce instanta a pus in discutie, legiuitorul facand distinctie intre dreptul instantei de a cere partilor "sa prezinte explicatii" si de a "pune in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept".
Astfel, este nelegala sustinerea instantei de apel in sensul ca prima instanta nu avea dreptul sa schimbe din oficiu fundamentul pretentiei deduse judecatii.
De altfel, chiar instanta de apel este inconsecventa cand sustine ca "regula iura novit curia nu este de natura sa conduca la concluzia ca judecatorul ar putea schimba din oficiu cauza cererii de chemare in judecata, deoarece prin aceasta regula se intelege faptul ca judecatorul nu este tinut de textul de lege invocat de parte, ci el trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt calificata juridic. In concluzie, judecatorul stabileste situatia de fapt a spetei, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale invocate de parti."
Prin decizia atacata Tribunalul a desfiintat sentinta apelata pe motivul ca prima instanta de fond nu ar fi avut dreptul sa schimbe din oficiu temeiul de drept al actiunii, iar nu pentru ca exceptia prescriptiei dreptului material la actiune ar fi fost neintemeiata, raportat la temeiul de drept al actiunii, neanalizand astfel fondul apelului.
Astfel, sunt aplicabile dispozitiile art.312 alin.(5) C.proc.civ. potrivit carora in cazul in care instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului instanta de recurs, dupa casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata.
In consecinta, in temeiul art.312 alin.1, 3-5 C.proc.civ., Curtea a admis recursurile, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare instantei de apel, pentru a analiza daca actiunea a fost corect sau nu calificata ca avand ca temei de drept dispozitiile dreptului comun in materia drepturilor de creanta sau daca in speta erau aplicabile dispozitiile speciale ale OUG 190/2000, si ulterior raportat la temeiul de drept astfel determinat, daca solutionarea actiunii in baza exceptiei prescriptiei dreptului la actiune a fost temeinica.