Simpla sedere a unei persoane pe teritoriul unui stat al UE fara forme legale si returnarea sa nu justifica limitarea dreptului la libera circulatie
DOSAR NR.105/98/2010- DECIZIA CIVILA NR.258/A/14.04.2010
Prin cererea inregistrata la 07.01.2010 sub nr.105/98/2010 pe rolul Tribunalului Ialomita - Sectia Civila, reclamanta D.G.P. a chemat in judecata pe paratul G.V., solicitand instantei, pronuntarea unei sentinte prin care sa se dispuna restrangerea dreptului paratului la libera circulatie in Franta pentru o perioada de cel mult 3 ani.
Prin sentinta civila nr.317 F din 11.02.2010 Tribunalul Ialomita - Sectia Civila a respins cererea, ca fiind neintemeiata.
Pentru a hotari astfel instanta de fond a retinut ca nu exista o hotarare de condamnare cu privire la savarsirea unei fapte de natura penala fata de paratul G.V., ci doar o hotarare administrativa din care rezulta ca, comportamentul acestuia a constituit o amenintare la adresa ordinii publice si ca se afla intr-o situatie ilegala, constatand ca fapta pentru care paratul a fost returnat din Franta nu intra sub incidenta Directivei Consiliului nr.38/2004/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29.04.2004.
De asemenea, fapta (comportament ce constituie o amenintare la adresa ordinii publice) nu are gravitatea necesara pentru a pune in pericol siguranta publica intr-o asemenea masura incat sa presupuna luarea unei masuri exceptionale, asa cum este cea de limitare a exercitarii dreptului la libera circulatie in strainatate a paratului.
Impotriva sentintei instantei de fond a declarat apel reclamanta D.G.P. din M.A.I., criticand-o pentru nelegalitate.
In motivele de apel s-a sustinut ca instanta a incalcat dispozitiile articolului 38 din Legea nr.248/2005 cand a respins cererea privind limitarea dreptului paratului la libera circulatie in Franta, in conditiile in care acesta a fost returnat din aceasta tara pentru sedere nelegala.
In opinia apelantei o astfel de returnare dispusa in baza unui acord de readmisie, se aplica evident cand s-a incalcat ordinea juridica interioara a respectivului stat, ceea ce duce la concluzia ca doar acel stat poate cenzura legalitatea masurii de returnare.
Analizand sentinta apelata prin prisma motivelor de apel formulate, care fixeaza limitele devolutiunii in cauza, conform art.295 alin.1 Cod procedura civila, Curtea apreciaza ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
In fapt, paratul G.V. a fost returnat din Franta, la data de 10.11.2009, in baza Acordului de readmisie incheiat de Romania cu aceasta tara, aprobat prin H.G. nr.278/1994, publicata in Monitorul Oficial nr.170/1994 pe motiv de sedere ilegala.
Rezulta, din cuprinsul declaratiei paratului, ca acesta a parasit Romania in data de 06.10.2009 ajungand in Franta unde a locuit si a cersit pentru a se intretine pana la data de 04.11.2009, cand a fost depistat de autoritatile franceze si returnat in tara la data de 10.11.2009.
In cauza, se pune problema interpretarii si aplicarii dispozitiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetateanului, respectiv dreptul la libertatea de circulatie reglementat de art.25 din Constitutia Romaniei si articolul 2 al Protocolului nr.4 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si in Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Potrivit art. 11 si 20 din Constitutie, urmeaza a se stabili compatibilitatea legii interne privind libera circulatie a persoanelor cu pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte.
In sistemul de protectie a drepturilor omului, dreptul la libertatea de circulatie nu este unul absolut, putand cunoaste anumite limitari, in cazurile si conditiile reglementate de lege. Astfel, in ipoteza in care trebuie sa fie analizate restrangerile aduse unui drept conditional, mecanismul de control trebuie sa se raporteze la existenta unei baze legale prin care se instituie ingerinta, legea trebuind sa intruneasca si calitatile de a fi accesibila si previzibila, la existenta unui scop legitim, care sa justifice restrangerea si la necesitatea acestei limitari intr-o societate democratica, in sensul ca aceasta trebuie sa raspunda unei nevoi sociale imperioase si sa existe un raport de proportionalitate intre imperativele apararii drepturilor individuale si cele ale apararii interesului public, intre scopul invocat de stat si mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.
Astfel, in cauza dedusa judecatii, restrangerea dreptului la libera circulatie a persoanei returnate dintr-un stat, in baza unui acord de readmisie, vizeaza un scop legitim, reprezentat de mentinerea unui climat de buna colaborare dintre Romania si statul respectiv.
In acelasi sens, desi poate fi admis argumentul apelantei ca nu este de competenta instantei nationale sa se pronunte asupra legalitatii sau justetei masurii de returnare dispusa de autoritatile franceze, acest argument nu este prin el insusi suficient pentru ca instanta romana sa limiteze dreptul la libera circulatie al cetateanului sau, in speta al paratului G.V. pe teritoriul Frantei.
Masura de restrangere a libertatii de circulatie a unui cetatean roman pe teritoriul unui stat membru U.E., din care acesta a fost expulzat, trebuie privita in contextul dispozitiilor Tratatului de Instituire a Comunitatilor Europene, care recomanda apelarea la toate mijloacele corespunzatoare pentru eliminarea incompatibilitatilor, tinand cont de faptul ca fiecare stat membru al Uniunii face parte integranta din comunitatea instituita, astfel ca acestora le incumba responsabilitatea referitoare la crearea institutiilor comune si functionalitatea lor.
Cum Romania a devenit, la data de 01.01.2007, stat membru al Uniunii Europene, acesteia ii revine obligatia sa respecte ordinea juridica instituita la nivelul Uniunii.
Aprecierea necesitatii restrangerii dreptului la libera circulatie se realizeaza, in consecinta, prin raportare la ordinea juridica in vigoare la momentul aplicarii unei astfel de masuri.
Sub aspectul aprecierii legalitatii masurii dispuse, in materia liberei circulatii a persoanelor cetateni romani, atat legislatia interna, cat si legislatia comunitara stabilesc regula in raport de care dreptul la libera circulatie al cetatenilor romani pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezulta din prevederile art.25 din Constitutia Romaniei, art.18 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene si art.4 din Directiva 2004/38/CE.
Exceptiile de la aceasta regula se regasesc, deopotriva, in cuprinsul legii interne (art.38 si 39 din Legea nr.248/2005), dar si in legislatia comunitara (art.27 din Directiva 2004/38/CE) si in cea conventionala ( par. 3 si 4 ale art.2 al Protocolului nr.4 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului).
Norma comunitara prevede, in mod limitativ, doar trei situatii in care statul ar putea sa restranga libertatea de circulatie a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a sigurantei publice sau a sanatatii publice,cum in mod corect a retinut si instanta de fond.
Norma interna prevede posibilitatea limitarii dreptului la libera circulatie daca cetateanul roman a fost returnat dintr-un stat in baza unui acord de readmisie incheiat intre Romania si acel stat.
Legea nu face vreo distinctie in legatura cu alte atribute ce privesc persoana cetateanului, cum ar fi gradul de pericol social pe care acesta il prezinta pentru ordinea, siguranta, sau sanatatea publica a statului din care a fost returnat.
Se observa, asadar, ca norma interna prevede o categorie mai larga de situatii in care se poate dispune restrangerea dreptului cetateanului roman la libera circulatie, prin raportare la ipoteza nerespectarii unei interdictii anterioare la exercitiul dreptului in discutie, astfel ca aceasta este, in parte, neconforma cu norma comunitara, sub aspectul exceptiilor ce vizeaza libera circulatie a persoanelor, exceptii care ar trebui sa fie de stricta interpretare si aplicare si sa fie concordante cu cele reglementate de legislatia internationala in aceasta materie.
Existand, astfel, neconcordanta intre norma comunitara si norma interna privind exceptiile de la dreptul la libertatea de circulatie, care constituie limitari ale exercitarii acestui drept, Curtea va face aplicarea normei comunitare in speta, in virtutea principiului suprematiei dreptului comunitar.
In plus, trebuie mentionat ca, desi Directiva 2004/38/CE nu are aplicabilitate directa la nivel national, necesitand transpunerea ei in ordinea juridica interna prin intermediul adoptarii unei legislatii sau altor masuri conforme cu documentul european, in cazul in care statul nu a implementat la timp directiva sau nu a procedat la o implementare corespunzatoare, aceasta produce un efect direct, persoanele interesate putand invoca in mod direct in fata instantei nationale, acele prevederi din directiva, care le confera anumite drepturi.
Este exact ipoteza dispozitiei europene in materie de libera circulatie si care circumscrie exceptiile de la exercitarea libera a acestui drept unor criterii referitoare la conduita individului, raportate la motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica (pct.22 din preambulul Directivei).
Directiva nr.38/2004/CE a fost implementata in dreptul intern prin O.U.G. nr.102/2005 privind libera circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European, dar nici acest act normativ si nici modificarile ulterioare aduse Legii nr.248/2005 (O.U.G. nr.96/2006, nr.126/2007; Legea nr.191/2006), nu au transpus complet Directiva, in sensul indicarii criteriilor referitoare la ordinea, siguranta sau sanatatea publica, care sa fie avute in vedere la adoptarea masurilor restrictive privind libera circulatie. In consecinta, Curtea va examina necesitatea aplicarii masurii restrangerii dreptului la libera circulatie in raport de criteriile mentionate in directiva enuntata.
Analizand, in continuare, cererea de chemare in judecata, din perspectiva necesitatii si a proportionalitatii restrangerii, Curtea observa ca aceasta s-a fundamentat exclusiv pe considerentul ca paratul a locuit pe teritoriul Frantei fara forme legale, fiind returnat de pe teritoriul acestei tari, in baza Acordului de readmisie incheiat cu Romania.
Masurile dispuse din motive de ordine publica sau siguranta publica ar trebui sa respecte principiul proportionalitatii, insa, in cauza, se intemeiaza exclusiv pe conduita intimatului; aceasta conduita trebuie sa constituie, insa, o amenintare reala, prezenta si suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societatii, masura neputand fi justificata de motivari care nu prezinta legatura efectiva cu cazul in sine sau sunt legate de consideratii de preventie generala.
Simpla sedere a paratului pe teritoriul Frantei si returnarea sa nu exprima un grad de pericol social real al acesteia pentru ordinea si securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisa exceptiilor care ar conduce la admiterea actiunii, cu atat mai mult cu cat Directiva 2004/38/CE prevede ca nici condamnarile penale anterioare nu ar putea justifica in sine restrangerea libertatii de circulatie.
Obligatia asumata de Romania, prin acordul incheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetatenii sai care au fost expulzati in scopul combaterii imigratiei ilegale, dar aceasta obligatie de ordin general si de preventie generala nu poate justifica, in raport de circumstantele particulare ale spetei, limitarea dreptului la libera circulatie a intimatului - parat G.V., pe teritoriul Frantei pe o perioada de maxim trei ani.
De asemenea, sustinerile apelantei in sensul ca restrangerea exercitarii dreptului la libera circulatie nu incalca dispozitiile dreptului comunitar privind libera circulatie si sedere a cetatenilor Uniunii Europene intrucat masura se raporteaza la propriul resortisant, si nu la cei ai altor state membre, sunt neintemeiate. Dispozitiile art.27 alin.1 din Directiva, referitoare la criteriile in functie de care statele membre ale Uniunii Europene pot restrange libertatea de circulatie si de sedere a cetatenilor Uniunii si membrilor lor de familie nu fac distinctie in ceea ce priveste aplicarea criteriilor din text in raport de teritoriul statului sau de cetatenie; dimpotriva, norma prevede expres ca aceasta este aplicabila cetatenilor Uniunii, indiferent de cetatenie. Pe de alta parte, art.22 mentioneaza ca statele membre pot impune restrictii teritoriale privind dreptul de sedere numai daca restrictiile respective se aplica si resortisantilor sai, iar art.24 prevede egalitatea de tratament in domeniul de aplicare al tratatului intre orice cetatean al Uniunii si resortisantul statului membru respectiv.
In concluzie, toate statele membre, indiferent ca aplica norma comunitara propriului resortisant sau unui alt cetatean al Uniunii si indiferent ca masura vizeaza propriul teritoriu sau pe cel al unui alt stat membru (in mod neindoielnic, in temeiul unei dispozitii legale interne si cu respectarea principiului suveranitatii statului respectiv) trebuie sa aplice in mod uniform si egal criteriile de apreciere asupra necesitatii limitarilor care pot fi aduse dreptului la libera circulatie.
In temeiul consideratiilor expuse si avand in vedere prevederile art.296 si urmatoarele Cod procedura civila, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamanta D.G.P. impotriva sentintei civile nr.317/F/11.02.2010, pronuntata de Tribunalul Ialomita - Sectia Civila, in contradictoriu cu intimatul - parat G.V.