DECIZIE nr. 36/2026

Dosar nr. 718/1/2025

Elena Carmen Popoiag - președintele Secției I civile - președintele completului

Lavinia Curelea - judecător la Secția I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secția I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secția I civilă

Cristina Truțescu - judecător la Secția I civilă

Irina Alexandra Boldea - judecător la Secția I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secția I civilă

Dorina Zeca - judecător la Secția I civilă

Daniel Marian Drăghici - judecător la Secția I civilă

Maricel Nechita - judecător la Secția I civilă

Gheorghe Liviu Zidaru - judecător la Secția I civilă

Liviu Eugen Făget - judecător la Secția I civilă

Cristina Dobrescu - judecător la Secția I civilă

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 718/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

2. Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. La ședința de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-șef la Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 16.162/196/2023.

5. Magistratul-asistent-șef prezintă referatul cauzei, arătând că la termenul anterior s-a dispus acordarea unui nou termen de judecată pentru reevaluarea jurisprudenței înaintate de către instanțele naționale; judecătorul-raportor, ca urmare a discuțiilor de la acel termen, a depus un supliment la raport prin care a formulat o soluție și pe fondul sesizării.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

7. Tribunalul Brăila - Secția I civilă, în Dosarul nr. 16.162/196/2023, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, precum și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.

Interpretarea dispozițiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil și, respectiv, a dispozițiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului este obligatorie efectuarea unei anchete sociale, respectiv dacă instanța de tutelă se pronunță pe baza raportului de anchetă socială.

8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 martie 2025 cu nr. 718/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 februarie 2026.

II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

9. Codul civil –

art. 264 - Ascultarea copilului

(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de ași exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

– art. 499 - Obligația de întreținere

(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

– art. 531 - Modificarea și încetarea pensiei de întreținere

(1) Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.

10. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Articolul 29

(1) Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește.

(2) În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.

III. Expunerea succintă a procesului

11. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 4 octombrie 2023, cu nr. 16.162/196/2023, reclamanta, în calitate de reprezentant legal al minorului, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, majorarea pensiei de întreținere lunare stabilite în favoarea minorului, de la 270 lei lunar la procentul de 25% din venitul net al pârâtului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

12. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost formulată, iar, pe cale reconvențională, a solicitat instanței să stabilească executarea parțial în natură, ca modalitate de executare a obligației de întreținere.

13. La termenul de judecată din 30 mai 2024, instanța a respins cererea formulată de pârâtul-reclamant, prin avocat, privind efectuarea unei anchete sociale și, respectiv, cererea de ascultare a minorului ca nefiind utile cauzei.

14. Prin Sentința civilă nr. 5.394 din 25 iulie 2024, instanța a admis acțiunea și a dispus majorarea cuantumului pensiei de întreținere stabilite în sarcina pârâtului-reclamant, în favoarea minorului, de la suma de 273,83 lei lunar la 25% din venitul lunar net al pârâtului-reclamant, sumă ce va fi achitată lunar, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 4 octombrie 2023, și până la majoratul minorului sau până la modificarea împrejurărilor care au determinat luarea măsurii.

15. Prin aceeași sentință, instanța a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

16. În esență, prima instanță a reținut că, printr-o sentință anterioară a aceleiași judecătorii, s-a dispus obligarea pârâtului-reclamant la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreținere în cuantum de 223,62 lei lunar până la majoratul minorului și că, ulterior, prin sentința din data de 30 aprilie 2015 pensia de întreținere a fost majorată la 273,83 lei lunar.

17. În drept, au fost reținute prevederile art. 529 - 531 din Codul civil, relevându-se că, pentru a fi modificat cuantumul pensiei de întreținere, este necesar să se schimbe fie cuantumul veniturilor debitorului acestei obligații, fie necesitățile celui ce primește pensia de întreținere, respectiv minorul.

18. Instanța a constatat că situația de fapt, avută în vedere la momentul pronunțării sentinței anterioare, s-a modificat în sensul că posibilitățile materiale de care dispune pârâtul-reclamant s-au majorat, iar, pe de altă parte, necesitățile minorului sunt în continuă creștere, proporțional cu vârsta sa.

19. În privința cererii reconvenționale, în esență, s-a reținut că starea conflictuală, determinată de cuantumul obligației de întreținere și de nevoile minorului, nu face posibilă solicitarea pârâtului-reclamant.

20. Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 30 mai 2024 a declarat apel pârâtul-reclamant, solicitând rejudecarea de către instanța de apel a tuturor cererilor ce au făcut obiectul judecății în fond, prin admiterea și a cererii reconvenționale și stabilirea în sarcina sa a modalității de executare a obligației de întreținere expuse în cuprinsul memoriului de apel.

21. Prin motivele de apel formulate împotriva încheierii de ședință din data de 30 mai 2024, pârâtul-reclamant a invocat nelegalitatea respingerii cererilor privind ascultarea minorului, conform art. 264 alin. (1) din Codul civil și art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și încălcarea, astfel, a dispozițiilor art. 12 pct. 1 și 2 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.

22. Totodată, a susținut încălcarea dispozițiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil, privind efectuarea raportului de anchetă socială și, de asemenea, nelegalitatea respingerii probei cu interogatoriul reclamantei-pârâte.

23. A arătat și că, în legislația națională, legiuitorul a prevăzut în mod expres ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în procedurile judiciare care îl privesc, în acest sens făcând referire la prevederile art. 264 alin. (1) din Codul civil, ale art. 6 lit. h) și ale art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

24. Enunțând prevederile art. 499 din Codul civil, a subliniat cele statuate la alin. (4) al acestui articol și a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 209 raportate la cele ale art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă, interogatoriul reclamantei-pârâte (mama minorului) a fost solicitat prin cererea reconvențională, iar prevederile Codului de procedură civilă nu limitează administrarea probei cu interogatoriul numai la cazul la care partea nu și-a expus punctul de vedere prin cererile adresate instanței.

25. A afirmat că, prin maniera în care s-a pronunțat, instanța nu a avut în vedere nici principiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă“ și a apreciat că probele solicitate au fost respinse de către prima instanță în mod nelegal, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, în contextul în care normele anterior menționate - unele dintre acestea fiind norme imperative - stabilesc probe care trebuie obligatoriu administrate.

26. Pârâtul-reclamant a precizat că obligația de întreținere se stabilește în favoarea unui copil, reprezentând unul dintre drepturile acestuia, procedură care în mod cert îl privește pe minor, astfel că în cauză era necesară ascultarea copilului în vârstă de 14 ani.

27. De asemenea, a arătat că înțelege să critice soluția instanței, pentru următoarele argumente: legiuitorul nu a stabilit că părintele, cu care copilul nu locuiește, trebuie să fie obligat doar la plata unor sume de bani ( art. 499 din Codul civil ); legiuitorul nu a stabilit că, în cazul în care există neînțelegeri între părinți, soluția este ca părintele nerezident să fie obligat doar la pensie în bani, ci, dimpotrivă, a stabilit că modalitatea principală de executare a obligației este în natură [ art. 530 alin. (1) din Codul civil ], iar, dacă aceasta nu se execută în natură, se dispune plata unei sume de bani [ art. 530 alin. (2) din Codul civil ].

28. La termenul din 19 martie 2025, instanța de trimitere a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

29. Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

30. Astfel, a reținut că tribunalul este învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, respectiv calea de atac a apelului într-un litigiu având ca obiect „majorare pensie de întreținere minor“, precum și că de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, precum și ale art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 499 alin. (4) din Codul civil și, respectiv, ale art. 531 alin. (1) din Codul civil depinde inclusiv soluționarea pe fond a cauzei.

31. Totodată, a apreciat că există o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu, deoarece pot exista anumite categorii de litigii între părinți, în care dreptul minorului de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește nu ar putea influența hotărârea ce urmează a fi pronunțată.

32. Pe de altă parte, a arătat că, întrucât textele de lege a căror interpretare se solicită au un caracter imperativ, în practica judiciară s-a exprimat și opinia în sensul că, inclusiv în cadrul acțiunilor privind majorarea pensiei de întreținere datorate minorului de către părintele nerezident, ascultarea este obligatorie dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, având în vedere că suntem în prezența unei proceduri judiciare care privește minorul.

33. În atari condiții, tribunalul a apreciat că noutatea problemei de drept rezultă din aceea că practica nu este consistentă și din faptul că opiniile divergente oferă un indiciu că jurisprudența poate dobândi în viitor un caracter neunitar.

34. De asemenea, a reținut că problema de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

35. Completul de judecată și-a exprimat opinia în sensul că, în cazul acțiunilor având ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate minorului de către un părinte, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani nu este obligatorie, obligația de întreținere având un caracter legal și un conținut complex, material și moral.

36. Astfel, s-a arătat că, din caracterul legal al obligației de întreținere, rezultă unele consecințe, cum ar fi inadmisibilitatea renunțării la întreținere, aspect prevăzut expres în dispozițiile art. 515 din Codul civil, și cenzurarea de către instanța de tutelă a înțelegerii părinților cu privire la prestarea întreținerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului.

37. Ca urmare, s-a apreciat că dispozițiile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, precum și ale art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd obligativitatea ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, nu se aplică în dosarele cu obiect majorare pensie de întreținere minor, neexistând posibilitatea minorului de a suporta vreo consecință în raport cu opinia pe care o poate exprima.

38. Totodată, instanța de trimitere a considerat că, în cadrul acelorași acțiuni, raportul de anchetă psihosocială nu este obligatoriu, față de dispozițiile art. 531 alin. (1) din Codul civil, text care nu prevede necesitatea efectuării acestei anchete.

39. În plus, a reținut că întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți nu se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială, ci pe baza unui probatoriu necesar din care să rezulte starea de nevoie a creditorului întreținerii și mijloacele debitorului obligației.

VI. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

40. Ambele părți au depus la dosar puncte de vedere scrise, prin care, în esență, au susținut că sesizarea nu este admisibilă, întrucât lipsește condiția noutății problemei de drept.

41. Reclamanta-pârâtă, în calitate de reprezentant legal al minorului, prin punctul de vedere depus la dosar, a arătat că, în ceea ce privește definiția „chestiunii de drept“, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că, pentru a se îndeplini condiția prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să fie vorba despre o problemă de drept reală, iar, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar.

42. A subliniat că, prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“.

43. În opinia părții, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

44. Sub acest aspect, reclamanta-pârâtă a susținut că, în speța de față, nu este vorba despre un text imperfect sau incomplet.

45. În ceea ce privește caracterul de noutate a arătat că, din punctul său de vedere, această condiție nu este îndeplinită, existând o practică judiciară amplă la nivel național, fiind foarte multe cauze pe rolul instanțelor ce au sau au avut ca obiect majorarea pensiei de întreținere, în condițiile în care în România salariul minim pe economie crește constant.

46. A menționat că este adevărat că practica, în ceea ce privește probatoriul administrat în astfel de cauze, nu este unitară și a precizat că, din punctul său de vedere, instanțele tind să administreze ca probatoriu doar înscrisuri din care să rezulte necesitatea majorării cuantumului pensiei.

47. Ca atare, a considerat că amplitudinea cauzelor de acest fel, aflate pe rolul instanțelor, conduce la neîndeplinirea condiției elementului de noutate cerut în mod expres de către art. 519 din Codul de procedură civilă.

48. În plus, a subliniat că art. 499 și art. 531 din Codul civil, art. 264 din Codul civil, precum și art. 29 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, au aceeași formulare încă de la data intrării în vigoare, astfel că, și din această perspectivă, nu este îndeplinită condiția privind elementul de noutate.

49. Pârâtul-reclamant, prin punctul de vedere depus la dosar, a susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția ca problema de drept să fie nouă, precum și că textele de lege nu comportă o dificultate de interpretare evidentă.

50. Referitor la prevederile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil și ale art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a considerat că acestea trebuie interpretate în sensul că audierea copilului în vârstă de cel puțin 10 ani este obligatorie în toate cauzele care privesc copilul, inclusiv în cauzele care au ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere, și a precizat că, în practica instanțelor, mai ales a judecătoriilor, această procedură se dispune din oficiu.

51. Totodată, a subliniat că norma de drept a fost instituită în beneficiul copilului, pentru garantarea drepturilor acestuia, și a susținut că instanța are obligația să asigure, potrivit cadrului legal imperativ, exercitarea neîngrădită a dreptului copilului de a fi ascultat în orice cauză îl privește.

52. Pârâtul-reclamant a menționat că opinia sa este susținută și de practica judiciară, sens în care a făcut referire la mai multe hotărâri.

53. În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 499 alin. (4) și ale art. 531 alin. (1) din Codul civil a susținut că, din aceste norme, rezultă că instanța se pronunță în baza raportului de anchetă socială, proba fiind stabilită în mod imperativ în cazul unei situații de divergență a părților.

54. În opinia pârâtului-reclamant, textele legale sunt aplicabile atât cauzelor care au ca obiect stabilire pensie de întreținere, cât și celor care își au izvorul în obligația de întreținere stabilită inițial, având ca obiect majorare pensie de întreținere sau modificarea modului în care este stabilită obligația de întreținere, micșorarea pensiei de întreținere, cereri de chemare în judecată care fac parte din aceeași materie.

55. A mai arătat că unele dintre instanțele învestite cu fondul cauzei solicită din oficiu ancheta socială, fără a pune în dezbaterea părților necesitatea probei și anterior ședinței de judecată (în acest sens a făcut trimitere la mai multe dosare).

56. Pârâtul-reclamant a susținut și că din considerentele Deciziei nr. 6 din 11 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 12 martie 2019, rezultă că proba cu ancheta socială se administrează din oficiu, fiind stabilită ca sprijin al instanței de tutelă, în această materie, având caracterul unei probe ce se impune a fi administrată de instanța de judecată în condițiile în care chestiunea litigioasă privește dreptul de întreținere al minorului.

VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

57. În urma examinării hotărârilor judecătorești relevante, înaintate de către curțile de apel, și a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat următoarele:

58. Cu privire la prima întrebare au fost conturate două orientări, astfel:

59. Într-o primă orientare, majoritară, s-a considerat că, în raport cu prevederile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil și cu cele ale art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cauzele având ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului nu este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, fiind aduse următoarele argumente:

a) spre deosebire de cauzele care au ca obiect exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului sau a unui program de vizitare, în cauzele ce au ca obiect stabilirea pensiei de întreținere, soluționarea cauzei nu depinde de opinia minorului, ci de situația materială a părintelui și de nevoile materiale ale minorului, aspecte care pot fi analizate pe baza celorlalte mijloace de probă administrate în cauză;

b) în cazul cererilor având ca obiect majorare pensie de întreținere, audierea minorului se realizează doar excepțional, dacă ar exista susțineri ale celeilalte părți privind caracterul nejustificat al unor chestiuni solicitate pentru întreținerea minorului;

c) în cadrul litigiilor având ca obiect majorarea pensiei de întreținere, indiferent de opinia pe care ar putea să o exprime minorul cu privire la dreptul său de a primi pensia de întreținere de la părintele nerezident, în ceea ce privește majorarea pensiei pe care o primește în raport cu nevoile sale actuale sau în privința modalității de executare, instanța va hotărî în raport cu prevederile legale în materie, iar nu cu opinia minorului care a împlinit vârsta de 10 ani;

d) starea de nevoie a minorului este prezumată de către lege, iar dovada veniturilor debitorului întreținerii urmează a fi demonstrată având în vedere mijloacele de probă administrate în cauză;

e) prin lege, copilul are dreptul de a fi întreținut de părinții săi, proporțional cu veniturile și cu celelalte cheltuieli și obligații ale acestora;

f) dreptul la pensia de întreținere nu este un drept negociabil sau condiționat de dorințele copilului, astfel că opinia sa nu poate influența acordarea sau calculul pensiei;

g) ascultarea minorului este obligatorie și utilă în cauzele care privesc mai degrabă raporturile personale dintre părinți și copii, iar nu în cele care privesc raporturile de natură patrimonială;

h) acțiunea având ca obiect majorarea pensiei de întreținere stabilite în sarcina părintelui nerezident reprezintă o acțiune care privește reglarea raporturilor patrimoniale între părinți în raport cu dreptul minorului la plata unei pensii de întreținere corespunzătoare nevoilor sale, iar nu o acțiune care privește în mod direct minorul, astfel încât să fie obligatorie ascultarea acestuia;

i) opinia copilului poate avea relevanță în deciziile cu componentă emoțională sau afectivă, iar nu în cele strict patrimoniale, cum sunt cele privind pensia de întreținere, niciun element subiectiv din declarația copilului neputând modifica cuantumul pensiei de întreținere stabilit de lege, astfel că audierea sa nu este relevantă în mod juridic;

j) în astfel de acțiuni, cererea de chemare în judecată este introdusă fie de către minor, prin reprezentant legal, în situația în care minorul este lipsit de capacitate de exercițiu, fie de către minor, cu încuviințarea ocrotitorului legal, în situația în care minorul are capacitate de exercițiu restrânsă, astfel că titularul cererii de chemare în judecată este minorul, iar poziția acestuia este exprimată prin chiar intermediul cererii de chemare în judecată;

k) prezentarea în mod repetat a minorului în fața instanței pentru audiere, cu ocazia fiecărui proces având ca obiect modificarea cuantumului pensiei de întreținere, poate reprezenta un factor traumatizant pentru copii;

l) întrucât ascultarea minorului este o procedură delicată, care se realizează în camera de consiliu în prezența unui psiholog, cu atenție la impactul emoțional, pentru respectarea interesului superior al copilului, se impune evitarea implicării lui în dispute pur financiare între părinți, tocmai pentru a-l proteja din punct de vedere psihologic.

60. Cea de-a doua orientare, minoritară, este în sensul că, în raport cu prevederile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil și cu cele ale art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cauzele având ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, în argumentare reținându-se că, prin ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, judecătorul ar putea avea o justă viziune asupra stării de fapt, a necesităților acestuia, care, prin coroborare cu celelalte probe, ar conduce spre o analiză juridică complexă.

61. Cu privire la cea de-a doua întrebare au fost conturate două orientări, după cum urmează:

62. Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil și, respectiv, a dispozițiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului nu este obligatorie efectuarea unei anchete sociale.

63. În argumentarea acestei orientări, instanțele au reținut următoarele:

a) obligația de întreținere derivă din lege, iar, la stabilirea întinderii obligației de întreținere, a felului și a modalității de executare, instanța de tutelă va avea în vedere un probatoriu din care să rezulte, pe de o parte, starea de nevoie a minorului pentru care urmează a se presta întreținerea, iar, pe de altă parte, mijloacele părintelui ce urmează a fi obligat la prestarea întreținerii;

b) este suficientă emiterea de adrese către Agenția Națională de Administrare Fiscală și către Inspectoratul Teritorial de Muncă, în vederea obținerii de date cu privire la veniturile pârâtului;

c) în cazul în care legiuitorul ar fi considerat necesară efectuarea unei anchete sociale, ar fi stabilit în mod expres această obligație în sarcina instanței, astfel cum a procedat în cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 499 alin. (1) din Codul civil, care vizează stabilirea pensiei de întreținere;

d) nu există o obligație legală expresă ca instanța să dispună întotdeauna o anchetă socială în astfel de cauze, ci doar o facultate, iar, în cazul în care instanța decide să solicite o anchetă socială, aceasta trebuie realizată și raportul devine un element de probă în cauză;

e) dispozițiile legale nu impun pentru instanța învestită cu o cerere de majorare pensie de întreținere obligația de a efectua o anchetă socială, acest mijloc de probă fiind administrat doar în cazul în care este util soluționării cauzei, potrivit art. 255 și 258 din Codul de procedură civilă;

f) pe de o parte, majorarea cuantumului obligației de întreținere este o măsură favorabilă minorului, iar, pe de altă parte, doar se reevaluează sub aspect pecuniar o situație deja stabilită anterior.

64. A fost conturată și o a doua orientare, minoritară, în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil și, respectiv, a dispozițiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului este obligatorie efectuarea unei anchete sociale, instanța de tutelă pronunțânduse pe baza raportului de anchetă socială.

65. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că interpretarea gramaticală și neechivocă a art. 499 alin. (4) teza finală din Codul civil, precum și faptul că schimbarea situației în privința mijloacelor celui care prestează întreținerea sau nevoia celui care o primește trebuie apreciată prin prisma acelorași exigențe cu cele inițiale, care au determinat fixarea întinderii obligației de întreținere, impun efectuarea anchetei sociale.

66. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

67. Prin Decizia nr. 6 din data de 11 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 12 martie 2019, a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616 - 1.618 lit. c) raportat la art. 499, art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1), art. 529 - 531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă, instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.“

68. În motivarea acestei decizii s-a reținut că: „Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar și în situația în care părțile solicită expres compensarea convențională a obligațiilor de întreținere, instanța să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte și, în funcție de aceste venituri și de nevoile copiilor, pensia de întreținere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflați în continuarea studiilor, în limitele și cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredințat unuia dintre părinți un nivel de viață corespunzător și fără disproporții. În plus, ca o exigență a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanța de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt și drept care determină o asemenea măsură.“

IX. Jurisprudența Curții Constituționale

69. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil, a căror interpretare se solicită.

70. Astfel, prin Decizia nr. 15 din 15 ianuarie 2019, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 31 iulie 2019, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

17. Astfel, prin Decizia nr. 421 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005, Curtea a analizat o soluție legislativă similară celei criticate prevăzută la art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 și care prevede că «În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei» și a stabilit că este în concordanță cu prevederile art. 12 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului.

21. Analizând dispozițiile legale criticate [ art. 264 alin. (1) din Codul civil s.n.] prin raportare la art. 26 interpretat în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Constituție, prin prisma exigențelor art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ține de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenție între care nu există un numitor comun.

22. De asemenea, prin Hotărârea din 2 februarie 2016, pronunțată în Cauza N. Ts. și alții împotriva Georgiei, Curtea de la Strasbourg a condamnat statul georgian pentru încălcarea art. 8 din Convenție pentru faptul că, în procedura sa internă, copiii a căror mamă murise și al căror tată avusese probleme cu drogurile nu au fost ascultați de niciuna dintre instanțele naționale atunci când s-a decis stabilirea domiciliului lor (autoritățile având de ales între tatăl care se reabilitase din punct de vedere medical și părinții mamei).

23. Însă trebuie precizat că instanța de la Strasbourg nu interpretează dreptul la respectarea vieții private și de familie ( articolul 8 din Convenție ) în sensul instituirii obligației de a asigura audierea copilului în instanță în toate situațiile. Ca regulă generală, instanțele naționale sunt cele care au competența de a evalua probele administrate, inclusiv mijloacele utilizate pentru constatarea faptelor relevante. Instanțele naționale nu au întotdeauna obligația de a audia copiii în instanță în problema dreptului de vizită al părintelui căruia nu i-au fost încredințați. Această chestiune trebuie apreciată în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, ținându-se seama de vârsta și de maturitatea copilului în cauză. În plus, Curtea de la Strasbourg se asigură deseori, în temeiul articolului 8 din Convenție, că autoritățile au luat măsurile corespunzătoare pentru ca hotărârile adoptate să fie însoțite de garanțiile necesare.

24. În dreptul Uniunii Europene, art. 24 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că copiii își pot exprima în mod liber opinia, care se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. De altfel, din articolul 52 alineatul (3) din Cartă rezultă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de Convenție. Totuși, această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Potrivit articolului 7 din aceeași cartă, «orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor». Textul articolului 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este identic cu cel al articolului 7 menționat, cu excepția faptului că acesta utilizează termenii «corespondenței sale» în loc de «comunicațiilor». În aceste condiții, este necesar să se constate că acest articol 7 conține drepturi care corespund celor garantate prin articolul 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 5 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-400/10 - J. McB. împotriva L.E., paragrafele 53 și 60). Prin urmare, este necesar ca articolului 7 din Cartă să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite articolului 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza C-450/06, Varec S.A. împotriva Statului belgian, paragraful 48). Trebuie de asemenea amintit că articolul 7 din Cartă, menționat de instanța de trimitere în întrebarea adresată, trebuie examinat în raport cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din carta menționată, și ținând seama de dreptul fundamental al unui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, prevăzut la alineatul (3) al aceluiași articol 24 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza C-540/03 Parlamentul European împotriva Consiliului Uniunii Europene, paragraful 58). Pe de altă parte, din considerentul (33) al Regulamentului nr. 2.201/2003 rezultă că acesta recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de cartă, asigurându-se în special că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 24 din aceasta. Prin urmare, dispozițiile regulamentului menționat nu pot fi interpretate astfel încât să contravină dreptului fundamental menționat, a cărui respectare se confundă în mod incontestabil cu interesul superior al copilului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009, pronunțată în Cauza C-403/09 J.D. împotriva lui M.S., paragrafele 53-55).

25. În sistemul Organizației Națiunilor Unite, articolul 12 alineatul (1) din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, prevede că un copil care își poate forma propriile opinii are dreptul de a-și exprima liber aceste opinii în legătură cu toate problemele care îl privesc. Opiniilor copilului ar trebui să li se acorde importanța cuvenită, în conformitate cu vârsta și cu gradul său de maturitate. În plus, articolul 12 alineatul (2) din Convenția privind drepturile copilului prevede că trebuie să i se acorde copilului posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu normele procedurale din legislația națională. Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru drepturile copilului a subliniat faptul că statele părți ar trebui fie să garanteze acest drept în mod direct, fie să adopte sau să revizuiască legile, astfel încât copilul să își poată exercita pe deplin acest drept [Comitetul pentru drepturile copilului al Organizației Națiunilor Unite (ONU), Comentariul general nr. 14 privind dreptul copilului de a i se lua în considerare interesele superioare cu prioritate (articolul 3 punctul 1)]. În plus, acestea trebuie să se asigure că respectivul copil primește toate informațiile și îndrumările necesare pentru a lua o decizie în concordanță cu interesul său superior. Comitetul observă, de asemenea, că un copil are dreptul de a nu-și exercita acest drept; exprimarea opiniilor de către copil este o opțiune, nu o obligație.

26. Deși analiza de mai sus se referă, în cea mai mare parte, la procedurile judiciare, Curtea reține că aceleași considerente se impun și în privința procedurilor administrative. Așadar, copilul are dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața autorității competente. Este adevărat că autoritățile competente au obligația de a-l audia. Această obligație a autorităților a fost introdusă pentru că, în conformitate cu obligațiile asumate, statul are obligația pozitivă de a asigura cadrul administrativ și procesual propice exprimării opiniei copilului și o face prin instituirea unui prag de vârstă de la care este obligatorie ascultarea minorului, respectiv 10 ani, și prin faptul că ascultarea acestuia se face în camera de consiliu (în cadrul procedurilor judiciare). De asemenea, ascultarea minorului având sub 10 ani este lăsată la latitudinea autorității competente. Copilul nu riscă nicio sancțiune dacă refuză să răspundă în fața autorităților competente. Așadar, în cauza de față, Curtea reține că refuzul minorului de a-și exprima opinia în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc nu poate fi în niciun fel sancționat, întrucât copilul are, în această privință, dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața judecătorului.

27. Textul de lege criticat reprezintă chiar expresia îndeplinirii acestei obligații a statului român. Criticile autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la o eventuală purtare abuzivă care ar fi dispus ascultarea fiicei sale de mai multe ori, în dosare diferite, dar care au legătură între ele, nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a legii.

28. De asemenea, Curtea constată că procedura ascultării minorului se întâlnește în numeroase alte articole din Codul civil: art. 92, art. 119 alin. (2), art. 128 alin. (3), art. 130, art. 139, art. 155, art. 396 alin. (2), art. 401 alin. (2), art. 472, art. 482 alin. (3), art. 486, art. 494, art. 495, art. 496, art. 497, art. 498 alin. (2) și art. 506. Unele dintre aceste articole fac referire la art. 264 din același cod: art. 128 alin. (3), art. 130, art. 139, art. 396, art. 401 alin. (2), art. 472 etc.

29. Din lecturarea acestor articole, rezultă faptul că legiuitorul a apreciat că, în chestiuni sensibile care țin de determinarea interesului superior al copilului (stabilirea sau schimbarea domiciliului minorului, numirea tutorelui, constituirea consiliului de familie etc.), acesta trebuie să fie ascultat. Astfel, ascultarea copilului este obligatorie în soluționarea neînțelegerilor între părinți privitoare la exercițiul autorității părintești ( art. 486 din Codul civil ), în soluționarea neînțelegerilor privitoare la restrângerea drepturilor copilului de a păstra relații cu alte persoane cu care acesta are legături de familie ( art. 494 din Codul civil ), în cazurile de solicitare a înapoierii copilului de la orice persoană care îl ține fără drept ( art. 495 din Codul civil ), în ipoteza soluționării neînțelegerii dintre părinți cu privire la stabilirea ori schimbarea locuinței copilului ( art. 496 - 497 din Codul civil ), în cazul schimbării felului învățăturii ori a pregătirii profesionale [ art. 498 alin. (2) din Codul civil ], în ipoteza încuviințării instanței asupra înțelegerii părinților privind exercitarea autorității părintești ( art. 506 din Codul civil ), în hotărârea instanței privind raporturile dintre părinții divorțați și copii ( art. 396 din Codul civil ), în ipoteza stabilirii modalităților părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta după divorț ( art. 401 din Codul civil ). Ca o garanție procesuală de protejare a interesului acestuia, potrivit art. 226 din Codul de procedură civilă: «În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului.

X. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

71. În Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 8 ianuarie 2001, s-a reținut, în cadrul opiniei separate exprimate de R. Maruste, că: „Având în vedere Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, și mai ales art. 4 din aceasta, care obligă statele părți să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile și interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizează, și să se țină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenția europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecință, atunci când interesele părinților sunt în conflict, opinia și preferințele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate și luate în considerare în cadrul procedurilor, precum și cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.“

72. În Cauza M și M împotriva Croației - 10161/13 - s-au reținut următoarele: „

Cu toate acestea, se pare că autoritățile interne nu au recunoscut gravitatea și urgența situației, iar prelungirea procedurii nu a făcut decât să agraveze starea critică a primei reclamante. Curtea a fost impresionată în special de faptul că, după 4 ani și 3 luni, prima reclamantă încă nu a fost audiată în cadrul procedurii și nu a avut astfel posibilitatea de a-și exprima opinia privind părintele cu care dorește să locuiască. Având în vedere art. 12 din Convenția cu privire la drepturile copilului, în orice procedură judiciară sau administrativă care privește drepturile copilului în sensul art. 8 din Convenția europeană, nu se poate considera că un copil capabil de discernământ a fost implicat suficient în procesul de luare a deciziilor dacă nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat și, prin urmare, de a-și exprima opinia. Având în vedere vârsta și maturitatea primei reclamante, pare greu de susținut ideea că aceasta nu era capabilă de discernământ și nu era capabilă săși exprime liber opinia.

“

XI. Opiniile specialiștilor consultați

73. În urma consultării specialiștilor în domeniu, referitor la prima întrebare, similar celor desprinse din practica instanțelor naționale și din punctele de vedere teoretice transmise de către acestea, au fost relevate două opinii principale, după cum urmează:

74. Într-o primă opinie s-a apreciat că interpretarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, precum și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este în sensul că, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani nu este obligatorie pentru instanța judecătorească.

75. În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către specialiști din cadrul Institutului Național al Magistraturii (în majoritate), al Facultății de Drept a Universității din Craiova și al Facultății de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.

76. Prin cea de-a doua opinie s-a reținut că dispozițiile legale supuse analizei trebuie interpretate în sensul că, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreținere datorate de către un părinte minorului, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie pentru instanța judecătorească.

77. Acest punct de vedere a fost susținut de către specialiști din cadrul Institutului Național al Magistraturii (în minoritate), al Facultății de Drept a Universității „Babeș-Bolyai“ din ClujNapoca și al Facultății de Drept a Universității de Vest Timișoara.

78. Cu privire la cea de-a doua întrebare opinia majoritară a fost în sensul că, din interpretarea coroborată a art. 499 alin. (4) din Codul civil și a art. 531 din Codul civil, rezultă că efectuarea anchetei psihosociale este obligatorie în cauzele ce au ca obiect majorarea pensiei de întreținere.

79. În acest sens și-au exprimat punctul de vedere specialiști din cadrul Institutului Național al Magistraturii, al Facultății de Drept a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, al Facultății de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași și al Facultății de Drept a Universității de Vest Timișoara.

80. O a doua opinie a fost exprimată de specialiștii din cadrul Facultății de Drept a Universității din Craiova, care au arătat că efectuarea anchetei psihosociale este obligatorie în cauzele ce au ca obiect majorarea pensiei de întreținere doar în cazul în care nu există acord al părților cu privire la majorarea acesteia.

XII. Raportul asupra chestiunilor de drept

81. Judecătorul-raportor a apreciat că răspunsul la cele două întrebări este negativ, în sensul că în procedurile judiciare având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere datorate de părinte copilului nu este obligatorie nici ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, nici efectuarea anchetei psihosociale.

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție XIII.1.

Asupra admisibilității sesizării 82.

Prealabil examinării chestiunilor de drept expuse în încheierea de sesizare, Înalta Curte de Casație și Justiție este ținută să verifice dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate instituite prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestui mecanism de unificare.

83. Evaluând elementele sesizării prealabile pendinte, se constată îndeplinite condițiile de admisibilitate de ordin formal.

84. Tribunalul Brăila - Secția I civilă este legal învestit cu judecata apelului declarat de pârât împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, care a fost învestită, potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, cu judecata unor cereri date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, decizia ce urmează a fi dată asupra apelului nefiind supusă recursului, potrivit art. 483 alin. (2) din același cod. În consecință, titularul sesizării va pronunța asupra apelului o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite astfel aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată.

85. Chestiunile de drept învederate prin sesizare nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, fiind îndeplinită și această condiție de ordin formal.

86. Se constată îndeplinite și condițiile privind existența unor chestiuni de drept noi, de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, în considerarea celor ce succed.

87. Chestiunile de drept decurg din posibilitatea de interpretare diferită a unor norme juridice prin care Codul civil reglementează sub aspectul ascultării obligatorii a copilului ori din modul de coroborare a mai multor norme juridice prin care se reglementează în privința efectuării anchetei psihosociale pentru a justifica dispunerea unor astfel de măsuri în procedurile judiciare având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere datorate de părinte copilului pe temeiul art. 531 alin. (1) din Codul civil, normă prin care nu reglementează explicit sub cele două aspecte.

88. Acestea se privesc ca fiind reale și dificile în considerarea conținutul neclar al normei prevăzute de art. 264 alin. (1) din Codul civil, care nu distinge precis dacă reglementează în privința luării deciziei de ascultare a copilului în cadrul procedurilor judiciare sau în privința ascultării propriu-zise, respectiv în considerarea dificultății stabilirii unor conexiuni între normele de drept din titlul IV - Autoritatea părintească, capitolul II - Drepturile și îndatoririle părintești, printre care art. 499 din Codul civil, și cele din titlul V - Obligația de întreținere, capitolul IV - Stabilirea și executarea obligației de întreținere, în care se regăsesc prevederile art. 530 și ale art. 531 din Codul civil, ambele titluri din Cartea a II-a - Despre familie a Codului civil.

89. Verificarea hotărârilor judecătorești transmise de către instanțele de judecată pronunțate în cauze având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere datorate de către părinți copilului evidențiază o abordare nouă a unor instanțe în privința obligațiilor de a asculta copilul care a împlinit vârsta de 10 ani și de a efectua anchetă psihosocială, prin interpretarea normelor de drept anterior evocate, interpretare ce se evidențiază și în materialele transmise de către colectivele de judecători ori în cele doctrinare trimise de facultățile de drept.

90. În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, atunci când o anumită chestiune de drept a primit, timp îndelungat, o dezlegare din partea instanțelor de judecată, în urma unei interpretări adecvate a normelor de drept aplicabile, cum este și cazul problemelor de drept supuse examinării prin sesizarea pendinte, opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. O concluzie contrară se poate formula, în schimb, atunci când, deși s-a conturat deja o anumită practică judiciară, în ultimul timp problema de drept tinde să fie analizată dintr-o nouă perspectivă și pe temeiul altor dispoziții legale, dar nu de o manieră consistentă care să impună inițierea unui recurs în interesul legii, întrucât și în acest caz se creează premisele unei practici neunitare la nivel național.

91. Particularitatea hotărârilor judecătorești examinate constă în aceea că schimbarea de jurisprudență se fundamentează nu pe aplicarea regulilor de interpretare în ceea ce privește prevederile art. 531 alin. (1) din noul Cod civil, ce conțin o reglementare similară celei prevăzute de art. 94 alin. (2) din Codul familiei de la 1953, pe care s-a constituit jurisprudența unitară, ci pe interpretarea dată altor norme de drept, art. 264 alin. (1) și (2) și art. 499 alin. (4) din noul Cod civil, prin punerea acestora în legătură cu procedurile judiciare ce se desfășoară pe temeiul art. 531 alin. (1) din noul Cod civil.

92. Prin urmare, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept evaluează ca fiind noi chestiunile de drept supuse examinării și că hotărârile judecătorești anexate sunt suficiente pentru a contura posibilitatea ivirii practicii neunitare și a justifica declanșarea mecanismului de unificare, în condițiile existenței pe rolul instanțelor judecătorești a unui număr extrem de mare de cauze având ca obiect cereri de judecată întemeiate pe dispozițiile art. 531 alin. (1) din Codul civil.

93. Nu în ultimul rând, completul de unificare reține importanța dezlegării problemelor de drept, în contextul în care, în aprecierea instanțelor judecătorești care și-au schimbat jurisprudența se concluzionează cu privire la obligativitatea ascultării copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în cadrul acestor proceduri judiciare, și, deopotrivă, cu privire la obligativitatea efectuării de anchete psihosociale, cu consecințe negative atât asupra duratei de soluționare a cauzelor, cât și asupra situației copilului.

XIII.2.

Asupra fondului sesizării 94.

Cu titlu prealabil, se constată că raportul juridic ce face obiectul litigiul care a ocazionat formularea sesizării pendinte este reglementat prin norme de drept prevăzute în Codul civil, astfel că doar aceste norme vor face obiectul analizei în cele ce succedă.

95. Problema de drept supusă examinării prin prima întrebare este reprezentată de modalitatea de interpretare a prevederilor art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, constând în a se stabili dacă pe temeiul acestor prevederi legale este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în procedura judiciară având ca obiect cererea de majorare a pensiei de întreținere datorate de părinte copilului, întemeiată pe prevederile art. 531 alin. (1) din Codul civil.

96. Pentru a răspunde întrebării se impune interpretarea sistematică a prevederilor art. 264 din Codul civil, prin raportare la prevederile Codului civil care reglementează în privința ascultării copilului, deopotrivă, interpretarea teleologică, urmărindu-se scopul normei juridice, prin raportare la contextul adoptării sale, și de a concluziona, cu precădere, dacă textul de lege reglementează sau nu un caz particular de ascultare obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani „în toate procedurile administrative sau judiciare care îl privesc“, independent de faptul că acestea conțin sau nu dispoziția de ascultare obligatorie a copilului.

97. Verificând normele juridice prevăzute de Codul civil se constată că, în privința anumitor proceduri judiciare, legiuitorul a prevăzut ascultarea obligatorie în chiar cuprinsul normelor de drept pe baza cărora acestea se desfășoară, de regulă, prin sintagma „Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile“. Trimiterea se privește ca fiind făcută în principal la dispozițiile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, relevante din perspectiva ascultării copilului.

98. Prevăd ascultarea obligatorie a copilului, spre exemplificare, art. 130 alin. (2) și art. 139 din cartea I - Despre persoane, titlul III - Ocrotirea persoanei fizice, capitolul II, secțiunea a 3-a - Consiliul de familie, secțiunea a 4-a § 2. - Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului, art. 396 și art. 401 alin. (2) din cartea a II-a - Despre familie, titlul II - Căsătoria, capitolul VII - Desfacerea căsătoriei, secțiunea a 2-a - Efectele divorțului § 4. - Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, art. 472 și art. 473 alin. (3) din aceeași carte, titlul III - Rudenia, capitolul III - Adopția, secțiunea a 3-a - Efectele adopției, art. 481 și art. 482 alin. (3) din secțiunea a 4-a - Încetarea adopției, art. 486 din titlul IV - Autoritatea părintească, capitolul I - Dispoziții generale, art. 494, art. 496, art. 495, art. 497 și art. 498 din capitolul II - Drepturile și îndatoririle părintești, art. 506 din capitolul III - Exercitarea autorității părintești.

99. În privința altor proceduri judiciare legiuitorul a prevăzut în cuprinsul normelor de drept aplicabile acestora ascultarea obligatorie doar a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, fără a mai trimite la prevederile art. 264 din Codul civil, întrucât s-a mai apreciat că trimiterea nu mai este necesară în condițiile respectării pragului de vârstă stabilit de art. 264 alin. (1) din Codul civil pentru ascultarea obligatorie a copilului [spre exemplificare, art. 92 - Domiciliul minorului și al celui care beneficiază de măsura tutelei speciale, art. 119 alin. (2) - Procedura de numire (a tutorelui), art. 155 alin. (2) - Plângerea împotriva tutorelui din Codul civil].

100. Codul civil reglementează și proceduri judiciare prin norme de drept în cuprinsul cărora nu a prevăzut ascultarea obligatorie a copilului și care nu fac trimitere la prevederile art. 264 din Codul civil, lăsând la aprecierea instanței adoptarea măsurii, precum cele din capitolul II - Filiația, titlul III - Rudenia și cele din capitolul IV - Decăderea din exercițiul drepturilor părintești, titlul IV - Autoritatea părintească, ambele titluri din cartea a II-a - Despre familie.

101. Pentru a contura complet cadrul legislativ sub acest aspect se observă că, distinct de normele juridice prin care prevede expres ascultarea obligatorie a copilului, Codul civil reglementează, prin norma prevăzută de art. 264 alin. (3), cu valoare de principiu, dreptul copilului de a cere să fie ascultat în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, potrivit alin. (1) și (2), drept consacrat și de art. 24 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.^1 ^1 Art. 24 alin. (1) din Cartă are aplicabilitate generală și nu se limitează doar la anumite proceduri. CJUE a interpretat sensul acestei dispoziții în coroborare cu Regulamentul Bruxelles II a (a se vedea 2.4 Dreptul de a fi ascultat, pag. 44 din Manualul de drept european privind drepturile copilului, ediția 2022, elaborat de Agenția UE a Drepturilor Fundamentale pe baza jurisprudenței CEDO și CJUE - https://fra.europa.eu/ro/publication/2022/handbook-european-law-child-rights).

102. Normele juridice care prevăd ascultarea obligatorie a copilului sunt norme de trimitere, incomplete, care se întregesc cu prevederile art. 264 din Codul civil ca, de altminteri, și norma ce consacră dreptul copilului de a cere să fie ascultat, care trimite explicit la art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil.

103. Sublinierea în cuprinsul acestor norme juridice a conexiunii legislative cu prevederile art. 264 din Codul civil s-a impus legiuitorului pentru evitarea paralelismelor, știut fiind că, potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ.

104. Dat fiind numărul mare de norme de trimitere, se poate concluziona că prin prevederile art. 264 din Codul civil, la care acestea fac trimitere, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze sub aceleași aspecte în legătură cu ascultarea copilului, ceea ce impune stabilirea domeniului de aplicare a celor două categorii de norme juridice.

105. Se poate observa că, prin normele de trimitere, legiuitorul a prevăzut ascultarea obligatorie pentru a garanta respectarea principiului interesului superior al copilului, reglementat la art. 263 din Codul civil, în aprecierea dată importanței măsurilor ce urmează a fi dispuse în privința copilului în respectivele proceduri judiciare, înțelegând să nu lase această măsură la aprecierea instanței de judecată.

106. Evaluând prevederile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, relevante problemei de drept analizate, se constată că acestea conțin reguli privind ascultarea copilului, așa că nu se poate susține că legiuitorul a urmărit același scop ca acela avut în vedere prin includerea în cuprinsul normelor de trimitere a dispoziției privind ascultarea obligatorie.

107. Astfel, la alin. (1), textul de lege stabilește că în procedurile judiciare ce privesc copilul este obligatorie ascultarea doar a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, nu și a copilului care nu a împlinit această vârstă, dar care poate fi ascultat dacă se consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei, instituind astfel o prezumție de maturitate în favoarea copilului care a împlinit 10 ani.

108. La alin. (2), textul de lege expune conținutul dreptului copilului de a fi ascultat, arătând că acesta presupune a se asigura copilului (de către instanța care a dispus ascultarea s.n.) posibilitatea de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

109. Și normele prevăzute la alin. (4) și (5) ale art. 264 din Codul civil conțin tot reguli procedurale menite a garanta ascultarea efectivă a copilului.

110. Anume, la alin. (4), textul de lege obligă instanța de judecată să ia în considerare opiniile copilului ascultat în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate, iar la alin. (5) prevede că dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului în procedurile care îl privesc, precum și cele referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

111. Se poate concluziona că prin prevederile legale menționate se reglementează un set de reguli aplicabile ascultării propriu-zise a copilului, procedură care este subsecventă deciziei prin care instanța hotărăște ascultarea, fie în considerarea faptului că este obligatorie potrivit normelor de trimitere, fie pe alte temeiuri de drept.

112. În atari condiții se poate concluziona că legiuitorul, prin edictarea art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, a urmărit să asigure copilului posibilitatea reală și efectivă de a-și exprima liber opiniile cu privire la problemele care îl privesc și în legătură cu care instanța a dispus ascultarea sa, respectiv să garanteze acestuia că opiniile sale sunt adecvat aduse la cunoștința instanței, care urmează să le valorifice în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

113. Această interpretare a prevederilor art. 264 din Codul civil se susține și prin raportare la contextul adoptării și includerii acestei norme de drept în capitolul I - Dispozițiile generale din titlul I al cărții a II-a - Despre familie, alături de norma ce consacră principiul interesului superior al copilului, prevăzută de art. 263 din Codul civil.

114. Potrivit expunerii de motive a Codului civil, prin aceste norme „se consacră principiul interesului superior al copilului în concordanță cu prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și cu cele ale Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului“.

115. Contextul adoptării, anterior Codului civil, a unei reglementări similare celei prevăzute de art. 264 alin. (1) din Codul civil, prin dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului ( art. 29, în forma legii republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014), este evidențiat, concis, în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 421 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005.

116. Astfel, învestită fiind cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 103 alin. 2 teza a doua din Codul familiei din 1953, ce prevedea ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a rămas fără obiect, în considerarea faptului că, ulterior sesizării, dispozițiile legale criticate au fost modificate, implicit, prin dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, în chiar sensul susținerilor autorilor excepției, această normă reglementând ascultarea și a copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.

117. Curtea a constatat „că noua reglementare este în deplină concordanță cu prevederile art. 12 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului, potrivit cărora: «Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate.»“

118. Sesizată ulterior cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 15 din 15 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 31 iulie 2019, că „s-a mai pronunțat asupra prevederilor invocate, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituționale“, în raport cu dezlegările statuate prin decizia anterior evocată în privința art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului ( art. 24 în redactarea inițială a legii ), care cuprinde aceeași soluție legislativă (paragrafele 16-17).

119. Curtea a subliniat că stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ține de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenție între care nu există un numitor comun, astfel că fiecărui stat îi incumbă obligația pozitivă de a asigura cadrul administrativ și procesual propice exprimării opiniei copilului, respectiv că susținerile autorului excepției privind conduita abuzivă a autorităților care ar fi dispus pe temeiul normei criticate ascultarea de mai multe ori a copilului „nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a legii.“ (paragrafele 21, 27).

120. Prin noua decizie Curtea Constituțională a constatat că art. 264 alin. (1) din Codul civil reprezintă expresia îndeplinirii de către statul român a obligației pozitive de a asigura cadrul procesual propice exprimării opiniei copilului și că, în marja de apreciere ce îi este recunoscută, a înțeles să o facă „prin instituirea unui prag de vârstă de la care este obligatorie ascultarea minorului, respectiv 10 ani, și prin faptul că ascultarea acestuia se face în camera de consiliu (în cadrul procedurilor judiciare).“ (paragrafele 26, 27)

121. Prin urmare, interpretarea expusă în precedent, potrivit căreia prevederile art. 264 din Codul civil configurează cadrul procesual necesar ascultării propriu-zise a copilului în vederea exprimării opiniilor sale asupra problemelor care îl privesc și în legătură cu care instanța a hotărât ascultarea, se verifică și prin raportare la contextul adoptării normei de drept.

122. Doar în această interpretare prevederile art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil pot fi puse în legătură cu normele de trimitere, nefiind admisibil a se constata că și prin aceste prevederi legale s-ar reglementa, în paralel, un caz particular de ascultare obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în (toate) procedurile administrative și judiciare care îl privesc, respectiv în „orice“ astfel de proceduri, în termenii art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât, în această interpretare, nu se poate identifica o justificare logică a dispoziției de ascultare obligatorie înscrise în cuprinsul normelor de trimitere.

123. Se poate concluziona, totodată, că prin sintagma „în procedurile administrative și judiciare care îl privesc“ legiuitorul a urmărit să sublinieze că reglementarea prevăzută de art. 264 alin. (1) din Codul civil are aplicabilitate generală, inclusiv pentru situațiile în care, prin norme particulare (cele menționate anterior ca fiind norme de trimitere), legiuitorul a impus instanței obligația de ascultare. Mai mult decât atât, ori de câte ori instanța hotărăște că ascultarea copilului este necesară, trebuie să țină cont de regulile din art. 264 alin. (1) din Codul civil referitoare la vârstă, consimțământ etc. Din acest punct de vedere, indiferent de temeiul ascultării, aplicabilitatea generală a normei nu poate fi limitată, pe cale de interpretare, doar la anumite proceduri administrative sau judiciare care privesc copilul.

124. Prin urmare, în considerarea scopului și rațiunii adoptării prevederilor art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, de a asigura copilului ce urmează a fi ascultat posibilitatea de a-și exprima liber opiniile și ca acestea să fie obținute adecvat de către instanța de judecată, aceste prevederi legale nu pot constitui, în sine, temei juridic pentru adoptarea de către instanța de judecată a deciziei de ascultare obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în niciuna dintre procedurile administrative și judiciare care îl privesc.

125. Interpretarea greșită, potrivit căreia, pe temeiul art. 264 alin. (1) teza întâi din Codul civil, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în orice procedură administrativă sau judiciară care îl privește, pe lângă faptul că este contrară scopului normei, nu poate fi primită și pentru că transformă, în privința copilului, dreptul de a fi ascultat într-o obligație legală, ceea ce nu corespunde voinței legiuitorului și nu este permisă interpretului legii.

126. Procedura judiciară la care se face trimitere în încheierea de sesizare pendinte ce are ca obiect o cerere de majorare a pensiei de întreținere datorate de unul dintre părinți copilului și privește starea de nevoie a copilului se desfășoară pe temeiul art. 531 alin. (1) din Codul civil, normă care nu obligă instanța de judecată la ascultarea obligatorie a copilului și nici nu trimite la art. 264 din Codul civil, astfel că o decizie de ascultare a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani nu poate fi adoptată de către instanța de judecată exclusiv pe temeiul art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil.

127. Pe cale de consecință, răspunsul la prima întrebare este negativ, în sensul că, în interpretarea art. 531 alin. (1) raportat la art. 264 alin. (1) și (2) din Codul civil, în cauzele având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere datorate de părinte copilului său, ascultarea copilului care a împlinit 10 ani nu este obligatorie.

128. Prin cea de-a doua întrebare instanța de trimitere solicită a se stabili dacă în același tip de proceduri judiciare, având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere întemeiate pe art. 531 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea acestei norme de drept și a art. 499 alin. (4) din Codul civil, este obligatorie efectuarea unei anchete sociale, respectiv dacă instanța de tutelă este obligată să se pronunțe pe baza raportului de anchetă socială.

129. Pentru a răspunde întrebării se impune interpretarea sistematică a prevederilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, prin coroborarea acestora cu celelalte norme ale Codului civil care reglementează obligația efectuării de anchete psihosociale în proceduri judiciare ce privesc copilul, printre care art. 499 alin. (4) din Codul civil, și verificarea existenței sau inexistenței unei conexiuni a unor astfel de norme cu art. 531 alin. (1) din Codul civil.

130. Astfel, se constată că în Codul civil nu se reglementează printr-o normă juridică cu aplicabilitate generală obligația efectuării de anchete psihosociale în toate procedurile judiciare ce au ca obiect raporturile dintre părinți și copii.

131. Rezultă că ori de câte ori legiuitorul a apreciat asupra necesității efectuării unei astfel de anchete și pronunțării hotărârii pe baza unui raport de anchetă psihosocială a prevăzut, expres, în chiar cuprinsul normelor de drept aplicabile respectivelor proceduri judiciare, stabilind că instanța de tutelă hotărăște fie luând în considerare sau ținând seama de concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, fie pe baza raportului de anchetă psihosocială.

132. Prevăd în acest sens, spre exemplificare, art. 396 alin. (1) din cartea a II-a - Despre familie, titlul II - Căsătoria, capitolul VII - Desfacerea căsătoriei, secțiunea a 2-a - Efectele divorțului § 4. - Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, art. 486 din aceeași carte, titlul IV - Autoritatea părintească, capitolul I - Dispoziții generale și art. 496, art. 497, art. 498 și art. 499 din capitolul II - Drepturile și îndatoririle părintești, art. 508 din același titlu, capitolul IV - Decăderea din exercițiul drepturilor părintești.

133. Pe cale de interpretare logică, în celelalte proceduri judiciare întocmirea unui raport de anchetă psihosocială este lăsată la aprecierea instanței de judecată, care are a dispune, cu respectarea principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei și cu dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la probe.

134. Norma prevăzută de art. 531 alin. (1) din Codul civil, pe baza căreia se derulează procedura de majorare a pensiei de întreținere, nu conține o dispoziție expresă în sensul celor arătate în precedent, așa că efectuarea anchetei psihosociale în cadrul acestor proceduri judiciare este lăsată la aprecierea instanței de judecată.

135. Cum norma menționată nu poate fi coroborată cu o altă normă cu aplicabilitate generală ce ar obliga instanța de judecată să se pronunțe pe baza concluziilor unui raport de anchetă psihosocială în procedurile ce privesc raporturile dintre părinți și copii, împrejurarea că solicitarea de majorare privește pensia de întreținere datorată copilului nu impune altă concluzie, efectuarea anchetei psihosociale fiind lăsată la aprecierea instanței, care are a decide ținând seama de principiul interesului superior al copilului, prevăzut de art. 263 din Codul civil.

136. Spre deosebire de norma prevăzută de art. 531 alin. (1) din Codul civil, cea prevăzută de art. 499 alin. (4) din Codul civil prevede că în procedurile judiciare ce se desfășoară pe temeiul său instanța de tutelă va pronunța hotărârea pe baza raportului de anchetă psihosocială.

137. Art. 499 alin. (4) din Codul civil stabilește, totodată, că în domeniul său de aplicare intră neînțelegerile privind întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți.

138. Modalitățile de executare a obligației de întreținere la care norma face trimitere sunt prevăzute de art. 530 din Codul civil, potrivit căruia obligația de întreținere se execută în natură (…), iar, dacă nu se execută de bunăvoie în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilite în bani, ce poate fi stabilită sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere.

139. Interpretarea sistematică a normelor juridice menționate impune concluzia potrivit căreia procedura simplificată prevăzută de art. 531 alin. (1) din Codul civil, în care se analizează solicitarea de majorare a pensiei de întreținere, succedă celei prevăzute de art. 499 alin. (4) din Codul civil, în cadrul căreia se rezolvă neînțelegerile ivite în legătură cu modalitatea de executare a obligației de întreținere datorate de părinți copilului și se stabilește dacă aceasta se execută în natură sau prin plata unei pensii de întreținere.

140. Dat fiind conținutul normativ diferit, între cele două norme juridice nu se poate identifica o conexiune care să permită constatarea potrivit căreia norma prevăzută de art. 499 alin. (4) din Codul civil se impune a fi aplicată în procedura judiciară ce se desfășoară pe temeiul art. 531 alin. (1) din Codul civil, pentru a justifica concluzia potrivit căreia și în această din urmă procedură judiciară instanța de judecată este obligată să hotărască pe baza raportului de anchetă psihosocială.

141. Formularea în cadrul procedurii judiciare ce se desfășoară pe temeiul art. 531 alin. (1) din Codul civil de către părintele obligat la plata pensiei de întreținere a unei pretenții în legătură cu modalitatea de executare a propriei obligații de întreținere, cazul litigiului care a generat formularea sesizării pendinte, în care tatăl copilului a formulat, pe cale reconvențională, o astfel de solicitare, obligă la clarificarea cadrului procesual obiectiv al cauzei, prin stabilirea existenței sau inexistenței legăturii dintre pretențiile formulate prin cele două cereri, principală și reconvențională, și la identificarea normelor juridice aplicabile fiecărei pretenții, chestiune ce excedează prezentei examinări.

142. În considerarea celor ce preced, și răspunsul la cea de-a doua întrebare este negativ, urmând a fi formulat în limitele sesizării, în sensul că, în interpretarea art. 531 alin. (1) din Codul civil raportat la art. 499 alin. (4) din Codul civil, în procedurile judiciare având ca obiect cererea de majorare a pensiei de întreținere datorate de către părinte copilului nu este obligatorie efectuarea unei anchete psihosociale.

143. Întrucât ambele întrebări se referă la procedura judiciară având ca obiect cereri întemeiate pe dispozițiile art. 531 alin. (1) din Codul civil, în considerarea dezlegării în același sens a ambelor probleme de drept supuse examinării, se poate formula un singur răspuns, în sensul celor anterior reținute.

144. Pentru acest considerente, în temeiul art. 519 cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 16.162/196/2023 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În interpretarea art. 531 alin. (1) raportat la art. 264 alin. (1) și (2) și la art. 499 alin. (4) din Codul civil stabilește următoarele: În procedurile judiciare având ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreținere datorate de părinte copilului nu este obligatorie nici ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, nici efectuarea anchetei psihosociale.

Obligatorie, conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2026.

PREȘEDINTELE SECȚIEI I CIVILE

ELENA CARMEN POPOIAG

Magistrat-asistent-șef,

Marina Daniela Ungureanu