DECIZIE nr. 498/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Erli Zsolt-Csaba în Dosarul nr. 4.382/235/2020 al Judecătoriei Gherla și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.750D/2021.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, Decizia nr. 147 din 12 martie 2020.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 4.382/235/2020, Judecătoria Gherla a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Erli Zsolt-Csaba într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prin care a fost respinsă plângerea formulată de autor cu privire la încălcarea de către penitenciar a exercițiului unor drepturi ale persoanelor condamnate.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 transformă dreptul persoanei condamnate de a participa la dezbateri dintr-o obligație într-o facultate pentru instanța de judecată, în timp ce legea permite procurorului și administrației penitenciarului participarea la judecată pentru a pune concluzii, contrar dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. Totodată, susține că sintagma „pot formula contestație la judecătoria“ din cuprinsul art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013 este contrară dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, câtă vreme judecătoria nu poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală.

6. Judecătoria Gherla apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Curtea reține că, deși a fost sesizată de către instanța judecătorească (prin dispozitivul încheierii de sesizare) cu excepția de neconstituționalitate numai a dispozițiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013, se va pronunța și cu privire la dispozițiile art. 56 alin. (9), cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013, chiar dacă instanța, dintr-o posibilă eroare materială, nu a sesizat instanța constituțională, prin dispozitiv, cu soluționarea acesteia, cu toate că în considerente a reținut motivele de neconstituționalitate formulate de către autor, prin notele scrise, cu privire la aceste din urmă dispoziții de lege și, totodată, a stabilit legătura acestora cu soluționarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. În consecință, în cazul în care Curtea nu s-ar pronunța și asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (9), cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013, omisiunea sar răsfrânge în mod inadmisibil asupra dreptului autorului excepției ca aceasta să fie examinată și nu ar duce decât la o întârziere nejustificată în soluționarea cauzei, întrucât partea ar putea din nou să ridice excepția, iar instanța judecătorească va trebui să repete sesizarea Curții, prin încheiere. Așa încât, având în vedere cele reținute anterior, precum și cadrul procesual în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate (contestație împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost respinsă plângerea referitoare la exercitarea unor drepturi ale persoanelor condamnate), pe de o parte; faptul că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 254/2013 constituie sediul materiei pentru procedura de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în timp ce soluția legislativă cuprinsă în art. 56 din același act normativ privește exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, aceste din urmă prevederi având legătură cu soluționarea cauzei, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pe de altă parte; totodată, observând că art. 56 din Legea nr. 254/2013 este complementar art. 39 alin. (14)-(19) din același act normativ, în condițiile în care alin. (12) al art. 56 din Legea nr. 254/2013 constituie o normă de trimitere cât privește procedura de soluționare a contestației; și ținând cont de criticile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (9), cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conținut: – Art. 39 alin. (16): „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.“;

– Art. 56 alin. (9): „(9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.“

11. Autorul excepției de neconstituționalitate invocă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 din Constituție, referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, și prin prisma exigențelor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv, precum și ale art. 126 alin. (3) privind competența instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013, Curtea reține că textul criticat a mai format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Decizia nr. 135 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 26 mai 2017, Decizia nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, Decizia nr. 177 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 25 mai 2022, Decizia nr. 587 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 19 aprilie 2023, Decizia nr. 305 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 1 septembrie 2023, și Decizia nr. 310 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1224 din 5 decembrie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

13. Prin Decizia nr. 310 din 18 iunie 2024, paragraful 14, Curtea a reținut că prevederile criticate din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare. Art. 39 din lege dispune atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât Curtea a reținut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului.

14. Așa fiind, Curtea a constatat prin aceeași decizie, paragraful 16, că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil. Curtea a invocat, deopotrivă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza Szabó împotriva Suediei, și Decizia din 23 octombrie 2012, pronunțată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33. Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut că, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu este adusă la judecată. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

15. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precizate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

16. Totodată, Curtea nu poate reține criticile autorului excepției, formulate cu privire la dispozițiile art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din perspectiva faptului că judecătoria nu poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, pe parcursul executării hotărârii penale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală. Curtea reamintește că stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, precum și exercitarea drepturilor persoanelor condamnate privesc activitatea ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, care nu este supusă regulilor de procedură ce guvernează faza de judecată a procesului penal, situația juridică a persoanei condamnate nefiind identică cu cea a inculpatului. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept poate avea loc doar „în cursul judecății“. În acest sens, instanța supremă poate fi sesizată de către un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, „învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță“, dacă există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde „soluționarea pe fond“ a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

17. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudențe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunțate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunțate înaintea soluționării definitive a cauzelor, pentru a evita situația imposibilității producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluționate definitiv. Astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluționează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfășurare. Curtea constată că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept constituie un instrument procesual propriu fazei de judecată a procesului penal, iar nu punerii în executare a hotărârilor penale, astfel că susținerile autorului excepției sunt neîntemeiate.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Erli Zsolt-Csaba în Dosarul nr. 4.382/235/2020 al Judecătoriei Gherla și constată că dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (9), cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Gherla și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu