DECIZIE nr. 358/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Colegiul Național „B.P. Hașdeu“ din Buzău în Dosarul nr. 256/114/2019 al Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 747D/2020.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că legiuitorul a remediat viciul de neconstituționalitate sancționat de Curtea Constituțională prin deciziile de admitere invocate în motivarea excepției. În acest sens, precizează că art. 425 alin. (3) teza finală din actualul Cod de procedură civilă stabilește mențiunile pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină dispozitivul unei hotărâri judecătorești, printre acestea numărându-se și instanța la care părțile interesate pot depune cererea de exercitare a căii de atac.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 2 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 256/114/2019, Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Colegiul Național „B.P. Hașdeu“ din Buzău într-o cauză având ca obiect anularea unor hotărâri a Consiliului profesoral și Consiliului de administrație ale Colegiului Național „B. P. Hașdeu“ din Buzău și obligarea membrilor acestora la plata de daune morale, cauză aflată în stadiul procesual al recursului.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că obligația de depunere a recursului la instanța a cărei hotărâre este atacată, precum și sancțiunea nulității în cazul nerespectării acestei obligații sunt neconstituționale. Se arată că, prin deciziile nr. 737 din 24 iunie 2008 și nr. 303 din 3 martie 2009, Curtea Constituțională a considerat că sunt neconstituționale prevederi legale similare cuprinse în Codul de procedură civilă din 1865. Se susține că se încalcă dreptul de acces liber la justiție, ca urmare a caracterului excesiv al sancțiunilor procedurale criticate, și că sunt nesocotite prevederile art. 53 din Constituție, întrucât anularea recursului din cauza unei simple erori de transmitere a cererii reprezintă o măsură excesivă și nejustificată, contrară voinței legiuitorului, concretizată în art. 152 din Codul de procedură civilă referitor la cererea greșit îndreptată. Se mai arată că se justifică admiterea excepției și în considerarea faptului că, în speță, recursul reprezintă ultima cale de atac pusă la dispoziția părților și nu este necesar și nici benefic ca aceasta să fie obstrucționată de sancțiuni excesive, dispuse printr-un cadru legal interpretabil.

6. Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, apreciind că textul de lege criticat, prin care se sancționează cu nulitatea absolută depunerea recursului la o altă instanță decât aceea a cărei hotărâre se atacă, constituie un formalism excesiv, de natură să afecteze grav efectivitatea căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiție și principiul efectivității căii de atac impun ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.“

11. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată, art. 129 - Folosirea căilor de atac. Se invocă, de asemenea, prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 - Dreptul la un remediu efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia critică instituirea sancțiunii nulității recursului în cazul în care acesta și, dacă este cazul, motivele de casare nu sunt depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă, susținând că este o măsură excesivă și nejustificată, care îi îngrădește părții interesate dreptul de acces liber la justiție și dreptul la exercitarea căilor de atac. Se susține că în cauză sunt aplicabile cele statuate prin Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 25 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora „Recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității“, și prin Decizia nr. 303 din 3 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 10 aprilie 2009, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 288 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, care prevedeau că „Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității“.

13. Față de aceste critici, Curtea observă că, prin cele două decizii citate, în mod judicios a constatat că sancțiunea anulării recursului, respectiv a apelului, pentru depunerea acestuia la altă instanță decât aceea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție, în condițiile în care aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze, astfel că eroarea depunerii recursului/apelului la însăși instanța competentă să judece recursul/apelul ori la altă instanță decât aceea a cărei hotărâre se atacă este imputabilă nu numai recurentului/ apelantului, ci și magistratului sau funcționarului care primește cererea de recurs greșit îndreptată, deși are posibilitatea să îl îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege. De asemenea, Curtea a arătat, prin deciziile menționate, că instituirea sancțiunii nulității pentru neîndeplinirea cerinței depunerii la instanța a cărei hotărâre se atacă, de cele mai multe ori din eroare, din ignoranță sau din alte motive, neimputabile recurentului/apelantului, îl lipsește pe acesta, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului/apelului, susținerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluționat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte.

14. Curtea reține că argumentarea admiterii excepțiilor de neconstituționalitate ce au constituit obiectul deciziilor mai sus citate a avut în vedere prevederi legale similare celei criticate în cauza de față, dar cuprinse în Codul de procedură civilă din 1865. Deși soluția legislativă cuprinsă în art. 490 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă și care este supusă în cauza de față controlului de constituționalitate este identică celei/celor constatate ca fiind neconstituționale, nu poate fi pronunțată aceeași soluție de admitere, întrucât în Codul de procedură civilă în prezent în vigoare legiuitorul a inclus, suplimentar față de vechea reglementare, o garanție solidă în ceea ce privește respectarea dreptului de acces la justiție al părții interesate să atace o hotărâre judecătorească. Astfel, art. 425 alin. (3) din Codul de procedură civilă enumeră cu rigurozitate o serie de elemente pe care partea finală a dispozitivului unei hotărâri judecătorești trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu. Prin dispozițiile legale menționate se impune judecătorului să precizeze explicit, în această parte finală a dispozitivului, dacă hotărârea este executorie, dacă este supusă unei căi de atac ori este definitivă, să menționeze data pronunțării ei și faptul că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege. Ceea ce este relevant pentru soluționarea prezentei excepții este că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, alături de aceste informații este obligatoriu să se menționeze și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Așadar, partea interesată va avea o informație certă, fermă, oficială, indubitabilă, furnizată de însăși instanța de judecată, care este, în cele din urmă, cea mai avizată sursă. Ca atare, în condițiile existenței acestei prevederi legale, doar neglijența părții poate conduce la nulitatea recursului pentru nedepunerea acestuia la instanța prevăzută de textul criticat.

15. Prin urmare, având în vedere acest nou cadru legislativ, stabilit de actualul Cod de procedură civilă, nu se poate susține că prevederile de lege criticate îngrădesc dreptul de acces liber la justiție, nefiind aplicabil raționamentul care a determinat Curtea Constituțională să constate neconcordanța dispozițiilor similare din Codul de procedură civilă din 1865 cu cele ale art. 21 din Constituție.

16. Mai mult, Curtea apreciază că dispoziția procedurală potrivit căreia recursul se depune, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă se justifică atât prin rațiuni de operativitate, cât și de evitare a unor disfuncționalități ce ar putea apărea în absența unei asemenea prevederi. Astfel, faptul că textul de lege criticat impune condiția depunerii cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă, iar nu la altă instanță aleasă aleatoriu de către parte contribuie la buna administrare a justiției, în acest fel putându-se evita situația în care, în cazul în care au fost depuse mai multe cereri de recurs, formulate de mai multe părți interesate în proces, judecarea acestora s-ar face în mod separat, cu posibila consecință a pronunțării unor soluții diferite (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 501 din 4 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 8 noiembrie 2005, prin care Curtea nu a examinat critici referitoare la sancțiunea nulității cererii de recurs, ci privitoare la faptul că instanța a cărei hotărâre se atacă este cea la care trebuie depusă cererea de recurs).

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Colegiul Național „B.P. Hașdeu“ din Buzău în Dosarul nr. 256/114/2019 al Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 490 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 septembrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbățeanu