DECIZIE nr. 535/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Patricia-Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepția a fost ridicată de Lucian Ungureanu și alții în Dosarul nr. 1.700/90/2020 al Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.183D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curții Constituționale nr. 686 din 2 noiembrie 2017 și nr. 348 din 22 mai 2018.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 18 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.700/90/2020, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepția a fost ridicată de Lucian Ungureanu și alții într-o cauză având ca obiect cererea de încadrare a activității desfășurate în condiții speciale sau deosebite de muncă.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată, în esență, că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție. Astfel, dreptul de acces la justiție devine iluzoriu dacă însăși legea la care face trimitere Constituția împiedică sau restrânge dreptul persoanei interesate să se adreseze în mod direct unei instanțe în vederea soluționării cauzei sale. Or, criteriile și metodologia de încadrarea a locurilor de muncă în condiții speciale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, ceea ce, pe de o parte, le extrage de la controlul de constituționalitate, iar, pe de altă parte, împiedică salariații să se adreseze direct instanțelor judecătorești pentru constatarea anumitor situații cu caracter individual sau specifice unui grup de salariați.

6. Prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 determină formarea unui ansamblu de drepturi, din care componenta cea mai importantă este aceea a drepturilor procedurale. Printre titularii acestor drepturi nu se regăsesc tocmai salariații, adică exact acea categorie de subiecți pe care legiuitorul trebuia s-o vizeze spre protecție și reparație ca urmare a condițiilor în care aceștia și-au desfășurat munca. Prevederea transformă Guvernul într-un arbitru direct interesat în formarea raporturilor procesuale provenite din contestarea criteriilor și metodologiilor anterior menționate. Un astfel de arbitru nu este unul obiectiv, deoarece creează premisele de excludere a subiecților direct interesați în protecția drepturilor proprii - salariații. Într-adevăr, statul, Guvernul, angajatorii au obligația să vegheze asupra și să repare încălcarea sau reducerea drepturilor salariaților produse de condițiile de muncă, dar aceasta nu înseamnă că aceiași actori se pot erija în singurii subiecți care pot avea acces la o instanță pentru protecția drepturilor salariaților. Același raționament trebuie aplicat și în raport cu organizațiile sindicale sau reprezentanții salariaților, întrucât nu aceștia sunt ultimele persoane care sunt îndreptățite să intervină în instanță pentru protecția și remedierea drepturilor salariaților. Ultimele persoane și cele mai îndreptățite în obținerea pe cale judecătorească a drepturilor sunt tocmai titularii lor finali - salariații.

7. Accesul liber la justiție trebuie să garanteze în principal accesul direct la o instanță de judecată și numai în secundar accesul printr-un intermediar, precum un reprezentant legal sau convențional, de exemplu, angajatorul sau organizațiile sindicale. Dispozițiile de lege criticate lasă la îndemâna terțului, reprezentat de Guvern, modul în care se va permite în viitor accesul salariaților la justiție pentru că temeiul îl reprezintă normele pe care le va emite Guvernul prin hotărâre. Cum există situații în care interesele Guvernului sau ale altor subiecți implicați în punerea în aplicare a criteriilor și a metodologiilor de încadrare în anumite condiții a locurilor de muncă nu coincid, ba chiar intră în contradicție cu acelea ale salariaților, dreptul acestora de acces la instanțele de judecată devine intermediat sau urmează să fie practic desființat, pentru că acești intermediari nu au un interes în a acționa.

8. Guvernul se află în conflict de interese atunci când, pe de o parte, creează regulile după care salariații își vor obține în viitor pensiile și, pe de altă parte, stabilește regulile după care are loc verificarea judecătorească a modalității de constituire a contribuțiilor pentru respectivele pensii.

9. Angajatorii se află în conflict de interese atunci când, pe de o parte, au calitatea de inițiatori ai demersurilor ce duc la încadrarea în anumite condiții a locurilor de muncă ocupate de proprii salariați și, pe de altă parte, au scopul economic de a-și reduce costurile cu forța de muncă (contribuțiile sociale pentru propriii salariați).

10. Stabilirea prin hotărâre a Guvernului a criteriilor și a metodologiei de încadrare a locurilor de muncă nu înseamnă că prin acest act normativ se pun în aplicare cele decise prin actul normativ superior - legea, pentru că metodologia și criteriile extind prin modul de concepere sfera de cuprindere a efectelor legii și, într-un final, chiar obiectul acesteia. Printr-o astfel de tehnică normativă se obțin două categorii de salariați: prima -stabilită prin lege, aceea a majorității salariaților și a doua - determinată arbitrar prin hotărâre a Guvernului, aceea a salariaților care pot beneficia de încadrarea locurilor lor de muncă în anumite condiții. Trecerea din prima categorie în cea de-a doua se face fără ca o instanță judecătorească să poată verifica justețea unui astfel de transfer și, mai ales, fără să poată să verifice dacă un individ se încadrează în respectivele criterii. Prin mijlocul normativ reprezentat de propria sa hotărâre, Guvernul are posibilitatea să schimbe oricând regulile de încadrare a locurilor de muncă, ceea poate fi considerată o schimbare a regulilor de joc în timpul desfășurării acestuia.

11. Prevederile reprezintă și din perspectiva normelor europene o restrângere a dreptului salariatului de a se adresa în mod direct unei instanțe judecătorești pentru protecția propriilor drepturi. Din paragraful 5 al considerentelor din preambulul Directivei Consiliului Comunităților Europene 89/391/CEE reiese că intenția legiuitorului suprastatal a fost ca interesele salariaților să primeze în raport cu cele economice.

12. Conform normei de la art. 11 alin. 6 din Directiva Consiliului Comunităților Europene 89/391/CEE salariații au dreptul să recurgă la autorități dacă consideră că angajatorul nu își îndeplinește obligațiile.

13. Consideră că prin autorități nu trebuie să se înțeleagă doar autoritățile care își primesc atribuțiile și puterea de la Guvern, pe ramura executivă a statului, ci și instanțele de judecată, acestea fiind ultimele care îi garantează salariatului recunoașterea drepturilor sale. Dreptul la o instanță și accesul la justiție nu sunt drepturi absolute, dar aceasta nu înseamnă ca salariații să fie privați de recunoașterea drepturilor lor de către o instanță de judecată. Este invocată, în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

14. Autorii excepției arată și că Guvernul, prin organele sale, nu este decât administratorul contribuțiilor salariaților la viitoarele pensii, ceea ce reprezintă drepturi civile, de drept privat, iar nu de natură financiar-fiscală, de drept public. Or, dacă obligația de contribuție și dreptul corelativ la pensie sunt de natură civilă, în sensul dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci Guvernul are obligația să nu intervină contrar intereselor salariaților pentru a realiza o așa-zisă justă așezare a sarcinilor fiscale. Guvernul nu are dreptul să restrângă în niciun fel, și aceasta mai ales prin regulile pe care le constituie, dreptul salariaților de a se adresa unei instanțe de judecată pentru verificarea modului în care se formează și se maximizează aceste contribuții și pensii. O astfel de acțiune sau permisiunea lipsei de acțiune a terților direct interesați, ambele create pe cale normativă, atentează în final la dreptul de acces la justiție al persoanei celei mai afectate - salariatul.

15. În ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006, autorii excepției arată, de asemenea, că încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, pentru aceleași argumente invocate în motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor de la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000.

16. În plus, arată că o lege care nu permite instanțelor să judece este una neconstituțională. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 226/2006 nu permit instanțelor de judecată ca, pe baza unor criterii bine articulate și verificabile, să constate că salariații au desfășurat activități asimilabile celor prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006. Această listă de activități face ca interesele unui salariat să nu poată fi exploatabile în instanță, dacă autoritățile Guvernului nu îi încadrează locul de muncă de bună voie în una dintre acele activități. Nu există un real acces la justiție atunci când acesta este realizat doar pentru ca acțiunea salariatului să fie respinsă fără a avea loc o judecată în fond.

17. Deși, conform celor arătate la art. 6 din Legea nr. 226/2006, această lege se completează cu Legea nr. 19/2000, același mecanism defectuos de trimitere la metodologia și criteriile stabilite de Guvern este preluat în mod explicit. Dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 limitează numărul unităților în care se poate constata existența locurilor de muncă încadrabile la condiții speciale. Implicit, blochează accesul la filtrul justiției tuturor acelor salariați care, deși își desfășoară activitatea în condiții speciale, nu lucrează la unul dintre angajatorii strict acceptați prin lege. Ceea ce este mai grav este că respectiva listă de unități este creația Guvernului. Hotărârea Guvernului poate să fie exploatată sau nu de subiecții cărora același Guvern le permite să acționeze în instanță - sindicatele și angajatorii, dar în niciun caz în mod direct salariații luați individual sau în grup, ceea ce face ca așa-zisa obiectivitate de stabilire a locurilor de muncă prin lege, după cum se arată la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, să fie de fapt o delegare către autoritatea subiectivă a Guvernului. Or, așa ceva nu este o îmbunătățire a situației legiferate, ci doar o ascundere a vechiului filtru guvernamental în spatele unuia parlamentar, formând o aparență de liber acces la justiție și, deci, de constituționalitate.

18. Referitor la dispozițiile art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010, autorii excepției susțin, de asemenea, că sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, reiterând toate motivele de neconstituționalitate mai sus reținute.

19. În plus, au susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, a statuat, prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, deși anterior, în anul 2016, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 și Decizia nr. 14 din 23 mai 2016 s-a pronunțat exact invers, statuând asupra unei inadmisibilități a cererii prin care i se solicita instanței de drept comun să constate îndreptățirea justițiabilului la încadrarea în condiții speciale/deosebite de muncă. Or, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului.

20. Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă apreciază că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, în condițiile în care dispozițiile legale referitoare la încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale sau deosebite se află întro strânsă legătură cu dreptul la pensie, reprezentând circumstanțe care se răsfrâng asupra stabilirii acestui drept fundamental, iar atribuția de a stabili condițiile și criteriile de acordare a acestor drepturi, inclusiv modalitățile de calcul și cuantumul lor, este atributul exclusiv al legiuitorului.

21. Instanța judecătorească reține că aceste considerente referitoare la libertatea de opțiune a legiuitorului în ceea ce privește modalitatea de încadrare a unor locuri de muncă în condiții speciale sau deosebite răspund și criticilor privind încălcarea dreptului de acces la justiție, de vreme ce aceste critici derivă din opinia autorilor excepției potrivit căreia încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale sau deosebite ar trebui să se realizeze pe cale judecătorească.

22. Referitor la critica privind adoptarea de către Guvern a hotărârii prin care au fost precizate toate criteriile necesare pentru a justifica încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale sau deosebite, tribunalul reține că tocmai complexitatea problematicii referitoare la încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale a făcut necesară adoptarea unor reglementări de ordin secundar, care să vizeze nu doar tipul activității, ci și elemente concrete, precum prezența la locul de muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securității și sănătății în muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori și altele asemenea. Totodată, evaluarea acestor elemente concrete a impus reglementarea unei metodologii etapizate, constând dintr-o serie de operațiuni tehnice și administrative necesare a fi urmate în ordine cronologică. Or, detalierea prin hotărâri ale Guvernului a unor aspecte ce țin de concretizarea dispozițiilor unor texte de lege nu poate fi privită ca o opțiune de reglementare contrară prevederilor constituționale. Din contră, prevederile art. 108 alin. (2) din Legea fundamentală consacră în mod expres posibilitatea Guvernului de a emite hotărâri pentru organizarea executării legilor.

23. Referitor la critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, tribunalul constată că abilitatea Guvernului de a emite hotărâri în organizarea executării legilor nu poate fi primită ca un impediment pentru exercitarea dreptului de acces la justiție, de ce vreme ce hotărârea Guvernului poate fi suspusă controlului instanței de contencios administrativ care se poate pronunța cu privire la legalitatea actului normativ.

24. Referitor la susținerea autorilor excepției privind excluderea salariaților de la dreptul de a cere pe cale judiciară încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale sau deosebite, tribunalul apreciază că aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, evidențiază faptul că dreptul de acces la justiție al salariaților cu prilejul desfășurării procedurilor de încadrare a locurilor de muncă în condiții superioare de muncă a fost asigurat. Astfel, instanța supremă a arătat că „încadrarea locurilor de muncă în condiții superioare de muncă era de competența autorităților administrative, competență ce se exercită prin emiterea și, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate. Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicție din partea instanțelor de contencios administrativ prin care se putea sancționa pasivitatea ori neglijența angajatorului și/sau a reprezentanților angajaților de a iniția și derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaților în condiții deosebite“.

25. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

26. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

27. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

28. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare. Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu mai sunt în vigoare, Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 226/2006 fiind abrogate prin art. 196 lit. a) și m) din Legea nr. 263/2010, în timp ce Legea nr. 263/2010 a fost abrogată prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023. Având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, precum și aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor de lege criticate, Curtea urmează să analizeze constituționalitatea textelor de lege cu care a fost sesizată, având următorul conținut: – Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000: „Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS.“;

– Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006:

(1) Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1.

(2) Locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare.“;

– Art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010:

(2) Locurile de muncă prevăzute la alin. (1) lit. e) încadrate în condiții speciale de muncă în baza avizelor menținute ca urmare a parcurgerii procedurii de reevaluare stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 924/2017 pentru stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale, reevaluate potrivit prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, sunt locuri de muncă în condiții speciale de muncă.

(3) Procedura de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabilește prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

29. Autorii excepției consideră că dispozițiile de lege criticate sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție.

30. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate în raport cu critici similare celor invocate în prezenta cauză, excepțiile de neconstituționalitate astfel invocate fiind respinse, ca neîntemeiate. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 28 martie 2018, Decizia nr. 348 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 17 august 2018, Decizia nr. 351 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 22 octombrie 2018, sau Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019.

31. Prin deciziile amintite, Curtea Constituțională a reținut că, în ceea ce privește locurile de muncă încadrate în condiții speciale, art. 20 din Legea nr. 19/2000 a realizat, inițial, o enumerare exhaustivă a acestora, urmând ca, prin completările aduse prin articolul unic pct. 3 din Legea nr. 338/2002 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 25 iunie 2002, să fie stabilite două categorii, în funcție de sediul reglementării. Astfel, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 a stabilit în mod expres că sunt locuri de muncă în condiții speciale:

a) unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă; b) activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații; c) aviația civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1; d) activitatea artistică desfășurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 2. În același timp însă dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 au deschis posibilitatea stabilirii prin lege și a altor locuri de muncă în condiții speciale, urmând ca metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

32. În aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003. Art. 2 din acest act normativ a stabilit criteriile cumulative necesare pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale, astfel:

a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001; b) desfășurarea activității în condiții speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a); c) existența la locurile de muncă în condiții speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturați, în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii în vigoare; d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale și înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; e) efecte asupra capacității de muncă și stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacității de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani. Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 cuprinde o listă a locurilor de muncă în care se desfășoară activități ce pot fi încadrate în condiții speciale. În vederea obținerii încadrării locurilor de muncă în condiții speciale, art. 3 din același act normativ stabilește mai multe etape, ce trebuie parcurse în ordinea cronologică indicată. În cazul în care nu a fost acordat avizul pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, iar plângerea formulată de angajatori și/sau sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanții angajaților nu a fost soluționată favorabil de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Ministerul Sănătății, art. 13 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 prevede posibilitatea atacării deciziei acestor organe administrative la instanța judecătorească competentă. Potrivit art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, angajatorii, împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, pot solicita reevaluarea locurilor de muncă, respectând dispozițiile prezentei hotărâri, până la data de 30 iunie 2005.

33. La expirarea acestui termen, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, a fost adoptată Legea nr. 226/2006, care a prevăzut în art. 1 alin. (1) și (2) că, începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1, precum și că locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare.

34. Anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 a preluat lista activităților care justifică încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, în timp ce anexa nr. 2 cuprinde o enumerare limitativă a unităților care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003.

35. Legea nr. 226/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 263/2010, care, reglementând locurile de muncă în condiții speciale, a prevăzut în art. 30 o listă exhaustivă a acestora:

a) unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă; b) activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații; c) activitățile din domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, prevăzute de actele normative cu regim clasificat emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi; d) aviația civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1; e) activitățile și unitățile prevăzute în anexele nr. 2 și 3; f) activitatea artistică desfășurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 4. Dispozițiile anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010 preiau conținutul anexelor nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006. Prevederile art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 prevăd necesitatea reevaluării periodice a încadrării locurilor de muncă în condiții speciale, precum și faptul că procedura de reevaluare se stabilește prin hotărâre a Guvernului. În aplicarea acestor dispoziții de lege, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 29 decembrie 2011. Potrivit art. 3 din acest act normativ, menținerea încadrării locurilor de muncă în condiții speciale se realizează în condițiile îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:

a) existența activităților și a unităților pentru care se solicită reevaluarea, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare; b) existența locurilor de muncă pentru care au fost acordate avizele de încadrare în condiții speciale, la unitățile solicitante; c) existența, la locurile de muncă pentru care se solicită reevaluarea, a acelorași factori de risc identificați inițial pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiții speciale; d) identificarea prezenței efectelor nocive asupra stării de sănătate a lucrătorilor identificate prin boli profesionale sau boli legate de profesiune, pentru care a fost acordat avizul de încadrare în condiții speciale la locurile de muncă și pentru care se solicită reevaluarea. Art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 prevedea etapele metodologiei de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale, care trebuie parcurse în ordine cronologică, iar art. 9 stabilește posibilitatea atacării în contencios administrativ a hotărârii Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale. Art. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, a prevăzut că solicitarea reevaluării locurilor de muncă în condiții speciale se poate face până la data de 1 iulie 2013.

36. Examinând acest parcurs legislativ, Curtea a observat că reglementarea regimului locurilor de muncă în condiții speciale s-a realizat pe cale legislativă, respectiv prin Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006 și Legea nr. 263/2010. Dispozițiile art. 20 din Legea nr. 19/2000 au enumerat acele locuri de muncă ce erau încadrate în condiții speciale, deschizând însă posibilitatea nominalizării și altora, prin lege, ceea ce a condus la adoptarea Legii nr. 226/2006. De asemenea, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 263/2010 au definit condițiile de muncă în condiții speciale, iar art. 30 alin. (1) a realizat o enumerare exhaustivă a acestora. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că este lipsită de temei susținerea autorilor excepției referitoare la existența unor categorii diferite de salariați în funcție de reglementarea criteriilor de încadrare în condiții deosebite sau speciale de muncă prin lege ori prin hotărâri ale Guvernului.

37. Potrivit celor reținute de Curtea Constituțională, complexitatea problematicii referitoare la încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale a făcut necesară adoptarea unor reglementări de ordin secundar, respectiv hotărâri ale Guvernului, prin care au fost precizate toate criteriile care, în mod cumulativ, erau necesare pentru a justifica încadrarea locurilor de muncă în condițiile mai sus amintite și care vizau nu doar tipul activității, ci și elemente concrete, precum prezența la locul de muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securității și sănătății în muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securității și sănătății în muncă și altele asemenea. Totodată, evaluarea acestor elemente concrete a impus reglementarea unei metodologii etapizate, constând dintr-o serie de operațiuni tehnice și administrative necesar a fi urmate în ordine cronologică. De asemenea, reevaluarea încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite sau speciale a necesitat adoptarea unor reglementări asemănătoare prin care s-au stabilit criteriile și metodologia acestei proceduri. Or, detalierea prin hotărâri ale Guvernului a unor aspecte ce țin de concretizarea dispozițiilor unor texte de lege nu poate fi privită ca o opțiune de reglementare contrară prevederilor constituționale. Din contră, prevederile art. 108 alin. (2) din Legea fundamentală consacră în mod expres posibilitatea Guvernului de a emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, iar în acest sens Curtea Constituțională a precizat în jurisprudența sa că Parlamentul, ca unică putere legiuitoare a țării, poate împuternici Guvernul să reglementeze anumite aspecte prin acte normative specifice, în temeiul dispozițiilor art. 108 din Constituția României ( Decizia nr. 686 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 25 iunie 2010).

38. Referitor la critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, Curtea a constatat că abilitarea Guvernului de a emite hotărâri în organizarea executării legilor nu poate fi privită ca un impediment pentru exercitarea dreptului de acces la justiție, de vreme ce hotărârea Guvernului poate fi supusă controlului instanței de contencios administrativ care se poate pronunța cu privire la legalitatea actului normativ. Faptul că o hotărâre a Guvernului nu poate constitui obiect al controlului de constituționalitate decurge din împrejurarea că un astfel de act normativ reprezintă un act de reglementare secundară, dat în aplicarea legii. De altfel, în legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, a statuat că instanțele de contencios administrativ nu au competența de a controla constituționalitatea hotărârii Guvernului, ci doar legalitatea acesteia, întrucât actul de reglementare secundară este dat în aplicarea legii, acesta organizând executarea legilor.

39. Analizând în continuare susținerile autorilor excepției vizând excluderea salariaților de la dreptul de a ataca în justiție, în mod individual, deciziile ori hotărârile organelor administrative prin care s-a refuzat încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale de muncă, Curtea a observat că reglementarea accesului la justiție împotriva actelor administrative mai sus arătate nu constituie obiect al textelor de lege criticate, ci, așa cum s-a reținut mai sus, al hotărârilor Guvernului date în aplicarea acestor texte. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, astfel că instanța de contencios constituțional nu poate analiza acest aspect.

40. Curtea a mai reținut și că, prin Hotărârea din 21 martie 2018, pronunțată în cauzele conexate Dănuț Podilă și alții împotriva Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători“ - S.A. București și Costel Nicușor Mucea împotriva SMDA Mureș Insolvency SPRL, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns întrebării dacă articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care instituie termene stricte și proceduri care nu permit instanțelor naționale să reexamineze sau să stabilească încadrarea activităților desfășurate de lucrători în diferite grupe de risc, pe baza căreia se calculează pensiile pentru limită de vârstă ale acestor lucrători. Soluția pronunțată de Curtea de la Luxembourg menționa că „ articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 TFUE, precum și Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă trebuie interpretate în sensul că nu se aplică unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește termene stricte și proceduri care nu permit instanțelor naționale să reexamineze sau să stabilească încadrarea activităților desfășurate de lucrători în diferite grupe de risc, pe baza căreia se calculează pensiile pentru limită de vârstă ale acestor lucrători“.

41. Cât privește pretinsa contrarietate dintre considerentele mai multor decizii pronunțate de Înalta Curtea de Casație și Justiție în mecanismul recursului în interesul legii ori în dezlegarea unor chestiuni de drept, se observă că această critică nu pune în discuție, în realitate, probleme de constituționalitate, ci eventuale probleme de aplicare și interpretare a legii, care excedează competenței instanței de contencios constituțional.

42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

43. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lucian Ungureanu și alții în Dosarul nr. 1.700/90/2020 al Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale și ale art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Patricia-Marilena Ionea