DECIZIE nr. 484/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Nelu Bocancia - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, excepție ridicată de Primarul Municipiului Onești în Dosarul nr. 1.824/270/2020 al Judecătoriei Onești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 160D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, susținând că prevederile legale criticate nu încalcă dispozițiile constituționale invocate, fiind redactate cu suficientă claritate și precizie, astfel încât destinatarii normei își pot stabili conduita pe care trebuie să o urmeze. Cu privire la modul de întocmire a proceselor-verbale de contravenție de către agentul constatator, în privința faptelor consemnate, arată că cenzurarea activității acestuia nu intră în atribuția judecătorului constituant, ci a instanței judecătorești, în fața căreia contravenientul are posibilitatea de a formula toate apărările pe care le consideră necesare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 4 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.824/270/2020, Judecătoria Onești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor. Excepția a fost ridicată de Primarul Municipiului Onești într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate de acesta împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției emis de Garda Națională de Mediu, în temeiul dispozițiilor art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) și ale art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, sub aspectul încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, autorul acesteia susține, în esență, că art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 conține o formulare generică, lipsită de claritate și previzibilitate, ceea ce determină imposibilitatea destinatarului legii de a-și stabili conduita de urmat. În fapt, critică modalitatea de stabilire a faptelor contravenționale prin acte administrative de aplicare a legii, iar nu prin însăși Legea nr. 211/2011. Susține că art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 impune o obligație generală de a respecta anumite norme, fără a oferi minime criterii obiective în aplicarea acestora, în mod diferențiat, existând riscul aplicării unor sancțiuni disproporționate prin raportare la gravitatea faptei. În concret, autorul excepției consideră că agentul constatator este pus în situația de a aprecia, în mod discreționar, dacă o anumită atitudine a unei persoane este sau nu contravenție, neavând repere clare pentru a putea stabili fapta contravențională. Autorul susține că dispozițiile criticate nu respectă nici exigențele accesibilității legii, atât timp cât există o reglementare conexă a acestui domeniu.

6. Așadar, având în vedere importanța domeniului legiferat de Legea nr. 211/2011, autorul excepției susține că se impune o reglementare previzibilă, accesibilă și clară a faptelor de natură contravențională, dar și a sancțiunilor aferente, pentru a se evita încălcarea principiilor legalității și proporționalității aplicării sancțiunilor.

7. De asemenea, susține că insuficienta descriere a faptei contravenționale împiedică persoanele să aibă o apărare eficientă în contradictoriu cu agentul constatator, punându-le într-o situație de inegalitate față de organul administrativ în ceea ce privește posibilitatea formulării de apărări în dovedirea nelegalității sau netemeiniciei constatărilor menționate în cuprinsul procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

8. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, susține că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. Or, în lipsa unei norme concrete de incriminare a faptei contravenționale, autorul sesizării apreciază că se inversează sarcina probei, fiind prezumate a fi reale aspectele reținute în procesele-verbale de constatare a contravenției, sarcina probei urmând a fi realizată de contravenient. Apreciază că această împrejurare are drept consecință punerea instanțelor judecătorești în imposibilitatea de a realiza un control real de legalitate și temeinicie, în condițiile în care nu se poate aprecia în ce măsură o anumită faptă poate fi caracterizată ca fiind de natură contravențională sau nu, precum și în ce măsură sancțiunea contravențională aplicată se încadrează în limitele prevăzute de lege.

9. În consecință, consideră că prezumția de nevinovăție a contravenientului ar trebui să primeze în raport cu prezumția de veridicitate a faptelor înscrise în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Or, în situația în care legiuitorul nu a dat dovadă de rigurozitate în stabilirea conținutului constitutiv al faptei contravenționale, vătămarea produsă contravenientului este de natură să împiedice identificarea faptei săvârșite, încadrarea în drept și sancțiunea aplicabilă, consecința fiind imposibilitatea efectuării apărărilor în cadrul procesului judiciar.

10. În concluzie, susține că dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, atât timp cât nu prevăd incriminarea concretă a unei fapte ca fiind de natură contravențională.

11. Totodată, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 152 din 6 mai 2020, prin care au fost declarate neconstituționale atât dispozițiile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, în ansamblul său.

12. Judecătoria Onești apreciază că dispozițiile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (11). În acest sens, reține că prevederile supuse controlului de constituționalitate nu impun o obligație generală de a respecta un număr nedefinit de norme, greu identificabile și nu încalcă principiile legalității și proporționalității, care guvernează dreptul contravențional. Totodată, consideră că Decizia Curții Constituționale nr. 152 din 6 mai 2020 nu este aplicabilă în cauză.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor. Având în vedere atât criticile formulate de autor, cât și temeiul legal al procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției emis de Garda Națională de Mediu, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 28 martie 2014.

17. Ulterior sesizării Curții Constituționale, Legea nr. 211/2011 a fost abrogată prin art. 71 alin. (1) lit. a) din capitolul VII al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2021 privind regimul deșeurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 26 august 2021.

18. Cu privire la o astfel de ipoteză, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare ( Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), instanța de control constituțional se va pronunța asupra prevederilor art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, reglementarea în vigoare la data sesizării Curții Constituționale.

19. Textele de lege criticate au următorul conținut: – Art. 61 alin. (1) lit. c): „(1) Următoarele fapte constituie contravenție și se sancționează după cum urmează: […] c) cu amendă de la 5.000 lei la 15.000 lei, neîndeplinirea obligațiilor și responsabilităților ce le revin autorităților administrației publice locale, potrivit prevederilor art. 17 alin. (1), art. 31 alin. (1) și (3) și art. 59.“;

– Art. 59 alin. (1) pct. A lit. e): „(1) Autoritățile administrației publice locale, inclusiv a municipiului București, au următoarele obligații: A. la nivel de comune, orașe și municipii, inclusiv la nivelul municipiului București: [

] e) asigură și răspund pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea și eliminarea finală a deșeurilor, inclusiv a deșeurilor menajere periculoase, potrivit prevederilor legale în vigoare; […].“

20. În susținerea neconstituționalității prevederilor legale criticate, autorul excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității și ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție. Din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că sunt invocate și dispozițiile art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, sub aspectul încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că autorul excepției critică lipsa de accesibilitate, claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 în sensul că acestea ar impune respectarea unor norme reglementate în mod distinct, prin alte acte normative, destinatarul legii aflându-se în imposibilitatea de a-și stabili conduita de urmat.

22. Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

23. Cu toate acestea, Curtea a reținut că, având în vedere principiul generalității legilor, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

24. Aplicând considerentele de principiu anterior enunțate, prin prisma cerințelor de claritate și previzibilitate, la dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011, din perspectiva descrierii faptei contravenționale și a obiectului material al acesteia, Curtea reține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 211/2011, obiectul de reglementare al actului normativ îl constituie stabilirea măsurilor necesare pentru protecția mediului și a sănătății populației, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de generarea și gestionarea deșeurilor și prin reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor și creșterea eficienței folosirii acestora.

25. În acord cu dispozițiile anterior citate, autoritățile administrației publice locale, inclusiv a municipiului București, asigură și răspund pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea și eliminarea finală a deșeurilor, inclusiv a deșeurilor menajere periculoase, potrivit prevederilor legale în vigoare. Nerespectarea obligațiilor expres enumerate constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei la 15.000 lei.

26. Totodată, Curtea reține că, în stabilirea conținutului constitutiv al faptei contravenționale, art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 reprezintă norma de trimitere cu referire la operațiunile enumerate, în mod limitativ, în art. 59 [în speță art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 ].

27. În concret, destinatarii normei (autoritățile administrației publice locale) trebuie să respecte conduita prescrisă în art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011, respectiv să asigure colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea și eliminarea finală a deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase, potrivit legislației în vigoare.

28. Curtea reține că, în legislația contravențională, similar legislației penale, în raport cu elementele componente ale contravenției/infracțiunii, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Prin urmare, Curtea apreciază că analiza existenței contravenției prevăzute de dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 211/2011 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 59 [în cauză art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 ] din același act normativ, dispoziția criticată nefiind o normă incompletă.

29. De altfel, Curtea reține că, potrivit anexei nr. 1 - Semnificația unor termeni în sensul prezentei legi la Legea nr. 211/2011, prin colectare separată se înțelege „colectarea în cadrul căreia un flux de deșeuri este păstrat separat în funcție de tipul și natura deșeurilor, cu scopul de a facilita valorificarea sau tratarea specifică a acestora“ ( pct. 7 ); prin deșeuri periculoase se înțelege „orice deșeuri care prezintă una sau mai multe din proprietățile periculoase prevăzute în anexa nr. 4 la lege ( pct. 11 ); prin eliminare se înțelege „orice operațiune care nu este o operațiune de valorificare, chiar și în cazul în care una dintre consecințele secundare ale acesteia ar fi recuperarea de substanțe sau de energie“ ( pct. 12 ), precizându-se că „ anexa nr. 2 la lege stabilește o listă a operațiunilor de eliminare, listă care nu este exhaustivă“; prin valorificare se înțelege „orice operațiune care are drept rezultat principal faptul că deșeurile servesc unui scop util prin înlocuirea altor materiale care ar fi fost utilizate într-un anumit scop sau faptul că deșeurile sunt pregătite pentru a putea servi scopului respectiv în întreprinderi ori în economie în general“ ( pct. 24 ), precizându-se că „ anexa nr. 3 la lege stabilește o listă a operațiunilor de valorificare, listă care nu este exhaustivă“.

30. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 211/2011, transportul deșeurilor periculoase pe teritoriul României este reglementat prin hotărâre a Guvernului (a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 30 septembrie 2008), iar, potrivit art. 65 din Legea nr. 211/2011, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, Guvernul va aproba prin hotărâre modalitatea de gestionare a categoriilor de deșeuri prevăzute în Legea nr. 211/2011.

31. În plus, Curtea reține că autorul excepției este reprezentant al unei autorități publice locale, deci se prezumă că în cadrul acestei autorități locale activează persoane avizate și diligente, instruite în domeniul gestionării deșeurilor, inclusiv a deșeurilor menajere periculoase, care au obligația să rămână la curent cu normele legale în materie cât privește asigurarea și răspunderea pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea și eliminarea finală a deșeurilor.

32. Curtea reamintește că instanța de la Strasbourg a statuat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

33. Prin urmare, în condițiile în care dispozițiile art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 disting în mod expres operațiunile a căror neexecutare poate atrage răspunderea contravențională a autorităților administrației publice locale și care beneficiază de o definiție legală în anexa nr. 1 la Legea nr. 211/2011, iar norma criticată se completează în mod corespunzător cu acestea, nu se poate susține că stabilirea faptelor a căror săvârșire constituie contravenție și aplicarea sancțiunii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile și condițiile necesare operațiunii de constatare și sancționare a contravențiilor.

34. În concluzie, având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că prevederile art. 61 alin. (1) lit. c) raportate la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 îndeplinesc condițiile de claritate și previzibilitate, fiind redactate cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită destinatarilor săi - profesioniști în materie (autorități ale administrației publice locale), care, la nevoie, pot apela la consultanță de specialitate - să își conformeze conduita, astfel încât nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității.

35. Cu referire la critica privind răsturnarea sarcinii probei, în prealabil, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, legislația contravențională din România intră sub prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003), iar aplicarea sancțiunilor contravenționale, respectiv sancționarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravențional, are loc potrivit unor principii, similar sancțiunilor de drept penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, sau Decizia nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragrafele 20 și 22).

36. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garanțiile dreptului la un proces echitabil trebuie să se aplice nu numai în procesul penal, în sens strict, ci ori de câte ori fapta imputabilă are „conotație penală“, cum ar fi, spre exemplu, în materia sancțiunilor administrative. Astfel, potrivit instanței de contencios al drepturilor omului, conceptul de „acuzație în materie penală“ are o semnificație autonomă, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 25 august 1987, pronunțată în Cauza Lutz împotriva Germaniei, paragraful 52).

37. De asemenea, prin Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Curtea Constituțională a preluat considerentele de principiu anterior menționate și a arătat, de pildă, invocând Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragraful 50, că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la conceptul „acuzație în materie penală“, trebuie avute în vedere 3 criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul național; 2. natura faptei; 3. natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. Așa cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013, modul de definire a faptelor prin dreptul intern are o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii. În acest sens sunt hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 8 iunie 1976 în Cauza Engel împotriva Olandei, paragraful 82, la 24 septembrie 1997 în Cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, paragraful 32, și la 2 septembrie 1998 în Cauza Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 50. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, al doilea și al treilea criteriu avute în vedere în scopul aplicării garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție sunt alternative, și nu neapărat cumulative. Astfel, pentru ca art. 6 să fie aplicabil, este suficient ca fapta respectivă să fie considerată, prin natura sa, „penală“ din punctul de vedere al Convenției sau ca prin săvârșirea unei fapte o persoană să fie pasibilă de o sancțiune care, prin natura sa și prin gradul său de gravitate, aparține, în general, sferei „penale“ (în acest sens este Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragraful 54).

38. Curtea reține că nicio normă din Legea nr. 211/2011 nu atribuie o forță probantă absolută procesului-verbal de constatare a contravenției. Din această perspectivă, în temeiul art. 62 din Legea nr. 211/2011, este aplicabilă legea-cadru în materie contravențională, astfel că, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, procesul-verbal de contravenție are un conținut bine precizat, iar procedura contestării acestuia, căile de atac și judecata propriu-zisă nu derogă de la regimul probator general. În acest caz, este de competența instanței judecătorești să administreze probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței judecătorești obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Decizia nr. 70 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, și Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, precitată, paragraful 136).

39. În consecință, dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 nu sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, având în vedere că este sarcina instanței judecătorești să efectueze o analiză de la caz la caz și să păstreze un just echilibru între prezumția de temeinicie a procesului-verbal de contravenție și prezumția de nevinovăție a contravenientului, cu luarea în considerare a gravității faptelor, a dreptului la apărare și a tuturor împrejurărilor cauzei.

40. Cât privește invocarea art. 24 din Legea fundamentală, Curtea reține că aceste dispoziții constituționale garantează dreptul la apărare, conferind oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Or, Curtea constată că aceste dispoziții constituționale nu pot fi incidente, normele criticate neavând caracter procedural. În acest sens, în jurisprudența Curții (a se vedea Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 15 februarie 2002 și Decizia nr. 371 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 24 august 2005) s-a reținut că dreptul la apărare este consacrat de art. 24 din Constituție în sfera activității judiciare, or constatarea săvârșirii unei contravenții, deși poate avea și consecințe judiciare, nu se înscrie în acest cadru. De altfel, alin. (2) al art. 24 din Constituție se referă chiar la „cursul procesului“. Pe de altă parte, s-a reținut și faptul că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, care se judecă de instanța judecătorească, iar în cadrul procesului contravenientul își poate angaja avocat și își poate face orice apărare pe care o consideră necesară. De asemenea, conform art. 34 alin. (1) din ordonanță, în cadrul procesului pot fi administrate orice probe prevăzute de lege în vederea verificării legalității și temeiniciei procesuluiverbal.

41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Primarul Municipiului Onești în Dosarul nr. 1.824/270/2020 al Judecătoriei Onești și constată că dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 59 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Onești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Nelu Bocancia