Litigii de munca. Drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizatia de incadrare lunara prevazut de lege pentru magistratii care participau la solutionarea infractiunilor de coruptie. Prescriptie.

In cazul cererilor formulate de  magistrati pentru acordarea unor drepturi salariale echivalente cu sporurile prevazute de lege doar pentru  magistratii care participau la judecarea infractiunilor de coruptie, sunt aplicabile prevederile Decretului  nr.167/1958.
In conditiile in care Decizia nr.VI/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin care s-a solutionat un recurs in interesul legii a vizat aplicarea si interpretarea unitara a unor dispozitii legale referitoare la salarizarea magistratilor, altele decat cele vizand prescriptia dreptului material la actiune reglementata de Decretul nr.167/1958, pronuntarea si publicarea acestei decizii in Monitorul Oficial  nu poate naste dreptul la actiune si de asemenea, nu poate intrerupe sau suspenda cursul prescriptiei.

Prin  sentinta civila nr.2753 din 31 octombrie 2007 Tribunalul Harghita a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive precum si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de paratul Ministerul Economiei si Finantelor prin DGFP Harghita; a admis actiunea reclamantei M.A. impotriva paratilor Ministerul Justitiei, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei si Finantelor si DGFP Harghita si a obligat in solidar paratii sa plateasca reclamantei suma de 4756 lei reprezentand diferentele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizatia de incadrare bruta lunara pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002. Prin aceiasi hotarare paratii au fost obligati sa actualizeze aceste sume cu rata inflatiei calculata la data platii efective; paratul Tribunalul Harghita a fost obligat sa inscrie in carnetul de munca al reclamantei aceste drepturi iar Ministerul Economiei si Finantelor a fost obligat de asemenea prin hotarare sa aloce fondurile necesare in vederea efectuarii platilor solicitate de catre reclamanta.
Impotriva acestei hotarari in termen legal au declarat recurs Ministerul Justitiei si Ministerul Economiei si Finantelor reprezentat de DGFP Harghita.
Recurentul Ministerul Justitiei a invocat dispozitiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs se arata pe de o parte ca dispozitiile art.1 din Protocolul 1 aditional la CEDO nu recunoaste dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el aplicandu-se numai cu privire la bunurile actuale. Trimiterile facute de instanta de fond la disp.art.20 din Constitutie precum si la art.1 Protocolul 1 aditional la Conventie sunt, in opinia recurentului, fara legatura si fara aplicabilitate in speta de fata.
Cu referire la respingerea exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune recurentul arata ca instanta de fond promoveaza exclusiv o concluzie fara a lasa sa se inteleaga premisele rationamentului ce au condus spre aceasta concluzie. In opinia recurentului in mod gresit instanta de fond a ignorat prevederile Decretului 167/1958 intrucat inceputul cursului prescriptiei trebuie sa se determine potrivit legislatiei interne, respectiv potrivit decretului sus citat si ale art.283 Codul muncii.
Cu referire la invocarea deciziei nr.VI din 15.01.2007 recurentul a aratat ca inceputul curgerii termenului de prescriptie este stabilit de lege  respectiv de Decretul 167/1958 care reglementeaza atat regula generala cat si reguli speciale privind inceputul curgerii acestui termen.
Recurentul Ministerul Economiei si Finantelor a invocat exceptia lipsei calitatii procesual pasive, exceptia prescriptiei dreptului la actiune precum si pe fond netemeinicia actiunii promovate.
Cu referire la exceptia lipsei calitatii procesual pasive recurentul a aratat ca intre reclamanta si parat nu exista nici un raport juridic obligational pe cale de consecinta intre prejudiciul cauzat si fapta culpabila nu exista un raport clar de cauzalitate in ceea ce priveste acest parat. Cu alte cuvinte nu s-a dovedit ca paratul Ministerul Economiei si Finantelor, cu incalcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei.
Cu referire la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune recurentul a aratat ca in cauza sunt incidente prevederile Decretului 167/1958 astfel ca instanta de fond a respins in mod gresit aceasta exceptie.
Cu referire la fondul cauzei recurentul a invederat instantei de recurs ca in lipsa unei prevederi legale solicitarile reclamantei sunt neintemeiate.
Examinand hotararea atacata prin prisma criticilor formulate si in conformitate cu dispozitiile art.304 ind.1 C.pr.civ., curtea  a apreciat ca recursurile sunt intemeiate pentru urmatoarele considerente:
Reclamanta M.A. a solicitat prin actiune, obligarea paratilor in solidar la plata diferentelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizatia de incadrare bruta lunara, diferente neachitate pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, sume actualizate cu rata inflatiei la momentul platii.
In motivele cuprinse in cererea de chemare in judecata reclamanta a sustinut ca prin decizia nr.VI din 15.01.2007 pronuntata de ICCJ s-a urmarit inlaturarea starii de discriminare create prin art.11 alin.1 din OUG 177/2002 si art.28 alin.4 din OUG 43/2002 modificata prin OUG 24/2004 si aprobata prin Legea 601/2004. Astfel fiind, in opinia reclamantei dreptul la actiune s-a nascut in momentul publicarii acestei decizii in Monitorul Oficial iar forta obligatorie a acesteia statuata de art.329 C.pr.civ. fundamenteaza pretentiile solicitate.
Argumentatia reclamantei a fost preluata si in continutul hotararii atacate cu precizarea ca aceasta din urma se fundamenteaza pe incidenta art.1 din protocolul nr.1 al CEDO precum si pe dispozitiile art.G a Cartei Sociale Europene ratificata prin Legea 193/1999.
Din aceasta perspectiva instanta de fond a retinut ca potrivit prevederilor constitutionale si a reglementarilor internationale enuntate prevederile art.1 si 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest rationament se impune, a apreciat instanta de fond,  intrucat potrivit art.20 alin.2 din Constitutia Romaniei reglementarile internationale nu prevad limitari ale drepturilor reclamate decat in conditii speciale, conditii ce nu sunt intrunite in speta, si pe cale de consecinta acestea, reglementarile internationale, se aplica cu prioritate nefiind in situatia in care legea interna  contine dispozitii mai favorabile.
In opinia curtii rationamentul instantei de fond este cat se poate de gresit.
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ, decizie pronuntata in interesul legii, a avut in vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea in mod nediscriminatoriu, a dispozitiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea si alte drepturi ale magistratilor precum si ale dispozitiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificata prin OUG 24/2004, modificata si aprobata prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului in interesul legii si al deciziei pronuntata in acest sens a avut in vedere aplicarea si interpretarea unitara a unor dispozitii legale altele decat cele vizand prescriptia dreptului material la actiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de alta parte nici in dispozitivul hotararii si nici in considerentele acesteia instanta suprema nu face vreo referire la momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie.
Decizia pronuntata in interesul legii este considerata unanim in doctrina si practica judiciara ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 C.pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat si la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat si legat strict de aplicarea si interpretarea dispozitiilor legale ce au constituit obiectul recursului in interesul legii.
Pronuntarea si publicarea in M.O. a unei decizii interpretative nu poate naste dreptul la actiune decat daca are in sine acest obiect si de asemenea, nu poate intrerupe sau suspenda cursul prescriptiei  acest din urma aspect excedand atat prevederilor exprese si limitative cuprinse in Decretul 167/1958 cat si scopului si finalitatii urmarite prin pronuntarea unei decizii in interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamanta vizeaza pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispozitii legale si pe de alta parte vizeaza prestatii cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordarii in mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistrati a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca imprejurarea ca se afla in una din situatiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni si nimic nu o impiedica pe reclamanta sa formuleze pretentii inlauntrul termenului de prescriptie asa cum a facut-o prin actiunea prin care, conform propriilor sustineri, a beneficiat de repararea acestui prejudiciu insa pentru o perioada situata inlauntrul acestui termen.
A admite rationamentul reclamantei preluat de instanta prin hotararea atacata inseamna a admite ca atat reclamanta cat si instanta se prevaleaza de necunoasterea dispozitiilor privind salarizarea magistratilor, respectiv salarizarea discriminatorie, precum si a dispozitiilor cuprinse in OG 137/2000.
In alta ordine de idei asertiunile instantei privitoare la calitatea de bun a acestei creante in senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO si art.G al Cartei Social Europene ratificata prin Legea nr.193/1999 si pe cale de consecinta inaplicabilitatea prevederilor art.1 si 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanta nu contesta calitatea de bun in sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO insa subliniaza ca dreptul la actiune privind  valorificarea acestui bun este si trebuie supus dispozitiilor speciale cuprinse in legea nationala. Valorificarea unei creante este protejata de dispozitiile internationale invocate de instanta insa, nu in mod absolut asa cum apreciaza aceasta si protejand sine de pasivitatea creditorului care asa cum aratam anterior, avea deschisa calea actiunii inca din anul 2002. Reclamanta nu a invocat si instanta nu a retinut ce masura a legiuitorului intern a impiedicat-o sa-si exercite dreptul material la actiune inlauntrul termenului defipt de lege respectiv inlauntrul celor 3 ani de la data nasterii acestui drept.
A accepta rationamentul instantei de fond inseamna pe de o parte a adauga la legea interna sau a ignora norme imperative  aplicabile in speta. Pe de alta parte  acceptand acest rationament ar insemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 aditional la CEDO in sensul in care oricand si oricum pot fi formulate pretentii ignorand reguli imperative ale dreptului intern care nu vin in contradictie  cu prevederile internationale cuprinse in pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constitutia Romaniei problema prioritatii intre reglementarile internationale si legile interne se pune doar acolo unde exista neconcordante intre acestea. Asa cum am aratat in speta nu exista o astfel de situatie valorificarea acestui "bun" putand fi facuta in conditiile si cu respectarea normelor de drept intern ce reglementeaza  prescriptia dreptului la actiune.
Obligatia debitorului dupa implinirea termenului de prescriptie devine una naturala, creditorul ne mai putand beneficia  de existenta unui titlu executoriu valid.
Avand in vedere cele de mai sus, curtea a admis exceptia invocata de recurenti privind prescriptia dreptului material la actiune, a modificat in tot sentinta atacata si a respins actiunea formulata de reclamanta.
Fata de cele expuse anterior curtea a apreciat ca analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi facuta.