Aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 53/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite, rationament continuat prin Decizia 33/2008 si 27/2011. Diferenta esentiala de abordare impusa de practica CEDO in cauza pilot Maria Atanasiu,

Aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 53/2007  pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite, rationament continuat prin Decizia 33/2008 si 27/2011. Diferenta esentiala de abordare impusa de practica CEDO in cauza pilot Maria Atanasiu, fata de practica anterioara, ceea ce a determinat pronuntarea ultimei Decizii in interesul Legii nr.27/2011.

Admisibilitatea actiunii in revendicare a imobilelor care fac obiectul Legii 10/2001, intemeiata pe dreptul comun, sau a actiunii intemeiata pe Legea 33/1994, care constituie dreptul comun in materie de expropriere, a fost transata in mod  definitiv prin Decizia ICCJ, pronuntata in Sectii Unite 27/2011, prin care a fost sesizata diferenta esentiala  de abordare  a notiunii de „bun actual” prev. de art. 1 din Protocolul 1 aditional al CEDO,  impusa de practica CEDO prin Hotararea pilot Maria Atanasiu si altii, publicata in Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010. De altfel, rationamentul Inaltei Curti este cel stabilit deja prin RIL 53/2007, avand in vedere imobilele expropriate, si prin RIL 33/2008, avand in vedere imobilele revendicate.

Sectia I civila - Decizia 603/12 septembrie  2013

Prin actiunea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sibiu sub nr. 7210/306/2011, reclamantii FN si  P.G. au cerut, in contradictoriu cu intimatul Municipiul sa se contate inexistenta dreptului de proprietate al reclamantilor asupra suprafetei de 38,14 mp teren, in ce priveste imobilul situat in Sibiu, folosit de intimat pentru largirea drumului de acces, in perioada 1978-1980, sa fie dispusa rectificarea CF in acest sens, cu obligarea intimatului la plata unei juste despagubiri pentru acest teren si obligarea acestuia la plata sumei de 1 leu/zi folos de tras pe suprafata aratata si in termenul de prescriptie.
In motivare arata in esenta ca, prin expropriere, au fost prejudiciati, iar intimatul refuza emiterea dispozitiei privind despagubirea lor, la pretul pietei.
In drept s-a invocat  Legea nr. 33/1994.
Prin sentinta civila 307/2013 Tribunalul Sibiu a  admis in parte actiunea reclamantilor si a obligat paratul sa plateasca acestora despagubiri privind terenul expropriat de 21 mp precum si contravaloarea lipsei de folosinta pentru acesta pe ultimii 3 ani, in cuantumul stabilit prin raportul de expertiza efectuat in cauza.
Pentru  a pronunta aceasta sentinta,  Tribunalul a retinut urmatoarele:
Reclamantii au fost expropriati cu privire la suprafata de 38,14 mp. teren, din imobilul situat in S. str. A.I. nr…, folosit de intimat pentru largirea drumului de acces, in perioada 1978-1980.
Expertiza efectuata in cauza a stabilit despagubirile datorate reclamantilor pentru terenul expropriat, in suprafata reala si pentru lipsa de folosinta, la pretul pietei si la nivel actualizat, date care au fost insusite de instanta. Aceasta pentru ca, in termenii art. 480, 481 Cod civil nimeni nu poate fi silit sa-si ceda proprietatea, decat pentru utilitate publica si cu o justa despagubire, cazul de fata. La calcularea cuantumului despagubirilor, expertii, ca si instanta au tinut  seama de pretul cu care se vand, in mod obisnuit, imobilele de acelasi fel in unitatea administrativ-teritoriala, la data intocmirii raportului de expertiza, precum si de daunele aduse proprietarului prin deposedare, luand in considerare si dovezile prezentate de cealalta parte.
Fata de cele retinute mai sus si de incidenta prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 si art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, instanta a admis in parte actiunea reclamantilor si a obligat paratul la despagubiri.
Impotriva aceste sentinte a declarat recurs paratul Municipiul Sibiu prin primar care a solicitat modificarea acesteia si respingerea actiunii reclamantilor.
In expunerea de motive recurentul a aratat ca Legea 33/1994 in baza careia instanta de fond a admis actiunea reclamantilor nu este incidenta in speta. Avand in vedere modalitatea de trecere a imobilului in proprietatea Statului Roman, cadrul legislativ   incident este cel reglementat de Legea 10/2001, care prevede ca masurile reparatorii prevazute de aceasta lege   vizeaza si imobilele expropriate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 198, indiferent daca preluarea  s-a facut  cu sau fara titlu valabil. Reclamantii nu au demarat procedura prevazuta de legea speciala, respectiv nu au depus notificarea  prevazuta de art. 21 alin. 1 din lege, astfel ca a intervenit decaderea din dreptul de a mai obtine masuri reparatorii, in natura sau prin echivalent.
Prin Decizia 603/12.09.2013, Curtea de Apel a admis recursul paratului, a modificat sentinta si a respins actiunea reclamantilor, retinand in considerente urmatoarele:
Reclamantii solicita despagubiri in temeiul Legii 33/1994  reprezentand contravaloarea unei suprafete de 21 mp  din imobilul proprietatea lor, pe care Primaria Municipiului a expropriat-o in fapt   in perioada anilor 1978 – 1980, in urma lucrarilor de  largire a strazii Alba Iulia  din Municipiul Sibiu, portiunea de teren fiind ocupata de trotuar  si marcata cu culoarea roz in schita de la fila 66, dosar Tribunal.
Reclamantii nu contesta modalitatea de preluare a imobilului, ci faptul ca acesta nu s-ar incadra in prevederile Legii speciale, aratand ca prevederile acestei legi nu sunt aplicabile acelor imobile cu privire la care statul nu a dobandit legal dreptul de proprietate, iar pe de alta parte, legea speciala nu impiedica promovarea unei actiuni de drept comun, fie ca vorbim de actiunea in revendicare intemeiata pe art. 480-481 cod civil, fie ca vorbim de actiunea  in despagubiri pentru contravaloarea imobilelor expropriate, intemeiata pe Legea 33/1994, care reprezinta dreptul comun in materie de expropriere.
In ceea ce priveste incadrarea imobilului in prevederile Legii 10/2001, instanta de recurs apreciaza ca nu poate fi contestat ca  terenul pentru care reclamantii solicita despagubiri a fost preluat in perioada de referinta a Legii 10/2001 si a format obiect de reglementare al acestei legi speciale, care a aratat la art. 2 care sunt imobilele preluate in mod abuziv de stat. Acest articol a acoperit practic toata paleta de situatii posibile, indiferent ca preluarea imobilelor a fost facuta cu titlu valabil sau fara titlu valabil, sau de facto, fara sa existe un cadru legislativ  in baza caruia  sa se fi nascut titlul statului.
Imobilul in litigiu poate fi incadrat in disp. art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 10/2001, care se refera la orice alte imobile (care nu se pot incadra in prevederile literelor a – h), si care au fost preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale  in vigoare la data preluarii, sau cele preluate fara temei legal prin acte de dispozitie ale organelor locale ale puterii  sau ale administratiei de stat.
Prin urmare, reclamantii trebuiau sa formuleze notificare in temeiul  art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, nerespectarea termenului prevazut de legea speciala fiind sanctionata cu pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent. 
Reclamantii nu contesta ca nu au demarat procedura prevazuta de legea speciala, dar apreciaza ca este admisibila actiunea de drept comun intemeiata pe dispozitiile Legii 33/1994, care obliga expropriatorul sa acorde despagubiri pentru imobilele expropriate.
Sustinerile reclamantilor sunt contrazise de Inalta Curte de Casatie si Justitie, care prin decizia in interesul legii nr. 53/2007 a statuat ca dispozitiile Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica in cazul actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada  6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001.
In esenta, Inalta Curte a retinut ca  art. 11 si urm. din Legea 10/2001 ofera cadrul juridic complet pentru restituirea in natura si prin  masuri reparatorii in echivalent a imobilelor expropriate si asigura realizarea in practica a intregii proceduri de restituire, constituind cadrul juridic cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat  dupa intrarea in vigoare a acestei legi.
O atare interpretare este impusa si de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, potrivit caruia bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.
In conformitate cu art.330/7 alin. 4 Cod pr. civila dezlegarea data problemelor de drept judecate  prin recursul in interesul legii este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei  in Monitorul Oficial.
Asadar,  Legea 10/2001 constituie lege speciala reparatorie pentru imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea 33/1994, care reglementeaza cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publica, are caracter general fata de Legea 10/2001, aceasta interpretare  rezultand din intreg rationamentul deciziei 53/2007, chiar daca la acel moment instanta suprema a fost sesizata doar cu interpretarea pe care instantele o dadeau articolului 35 din Legea 33/1994. Acest articol se refera  la retrocedarea imobilelor  expropriate care nu au fost utilizate  in termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate  de la expropriat, insa rationamentul este similar spetei de fata, in care nu se pune problema restituirii in natura a imobilului expropriat, ci a restituirii prin echivalent, respectiv prin acordarea de despagubiri, atata timp cat scopul exproprierii a fost atins (largirea strazii Alba Iulia, din Sibiu).
Dezlegarea data de Inalta Curte prin Decizia 53/2007 a fost reluata ulterior prin Decizia 33/2008 pronuntata de aceeasi instanta in Sectii Unite, instanta suprema statuand in acord cu principiul specialia generalibus derogant, ca dispozitiile Legii 10/2001 in concurs cu normele dreptului comun, se aplica in mod prioritar, astfel ca dupa adoptarea legii de reparatie nu mai exista posibilitatea unei optiuni intre a urma procedura Legii 10/2001 si a recurge in continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei actiuni intemeiate pe codul civil.
Astfel, Inalta Curte a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii de drept comun in restituirea in natura sau prin echivalent a  bunului litigios, conform deciziei 33/2008.
Or, reclamanti nu se incadreaza in niciuna din ipotezele enumerate anterior, intrucat nu sunt exceptati de la aplicarea dispozitiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto, ceea ce se incadreaza in art. 2 lit. i) si nici in personam (reclamantii fiind persoanele fizice  proprietari de carte funciara ai imobilului),  astfel ca este incident art. 3 alin. 1 lit. a  din lege. De altfel, este necontestat faptul ca reclamantii nu au demarat procedura prevazuta de legea speciala, devenind astfel incidenta sanctiunea prevazuta de art.  22 alin. 5 din Legea 10/2001.
Ratiunea Legii 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent daca titlul a fost valabil sau nu, instituind in acest sens o procedura necontencioasa cu termene exprese, astfel incat la finalizarea ei sa se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.
Pentru evitarea perpetuarii starii de incertitudine in ceea ce priveste situatia juridica a unor asemenea imobile Legea 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei in vigoare, in interiorul caruia trebuia trimisa notificarea, termen prelungit de doua ori cu cate trei luni. Sanctiunea nerespectarii sale consta in pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent – art. 22 alin 5.
Sintagma „pierderea dreptului” folosita de legiuitor este edificatoare in calificarea termenului ca fiind de decadere, si de aici se desprinde concluzia ca cel indrituit la restituire si care doreste sa uzeze de procedura prev. de Legea 10/2001 ii este impusa conditia sine qua non  ca mai intai sa declanseze procedura necontencioasa, prin intermediul notificarii, dupa care se poate adresa instantelor de judecata.
Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu duce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum exista posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform Deciziei XX/19 martie 2007) astfel ca este pe deplin asigurat accesul al justitie.
In consecinta, prin respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare de drept comun formulata dupa data intrarii in vigoare a Legii 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana,  norma conventionala garantand protectia unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate sau a unei sperante legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.
Din acest din urma  punct de vedere trebuie analizata actiunea reclamantilor, intrucat,  asa cum se precizeaza in Decizia 33/2008, nu se poate aprecia ca existenta Legii 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a recurge la actiunea in revendicare, in masura in care reclamantul intr-o atare situatie se prevaleaza de un bun in sensul nomei europene si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Rezulta asadar, ca in masura in care reclamantul se prevaleaza de un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana, instanta este obligata sa analizeze existenta unui asemenea drept in patrimoniul reclamantului, si in care afirmativ, sa verifice daca prin admiterea actiunii se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
In cauzele de referinta a jurisprudentei Curtii Europene, Strain si Porteanu impotriva Romaniei, Paduraru impotriva Romaniei, considerate cauze pilot, asemanatoare deciziei din speta Brumarescu, instanta europeana a verificat in fiecare caz in parte, in primul rand, existenta unui bun in sensul Conventiei. S-a considerat prin urmare ca, reclamantii au un „bun actual” atunci cand a avut loc recunoasterea de catre instanta nationala a dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, cand exista hotarari judecatoresti care au constatat ilegalitatea preluarii de catre stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent ca instrainarea  catre terti a avut loc inainte de pronuntarea unei astfel de hotarari judecatoresti (cauza Porteanu), sau dupa aceasta pronuntare (cauzele Strain, Paduraru). In cauza Tudor c/v Romaniei din 17.01.2008, Curtea Europeana a constatat ca reclamanta a fost privata de dreptul sau de proprietate asupra bunului,  in conditiile in care reclamanta avea un bun protejat de Conventie, atata timp cat instantele au constatat in mod irevocabil, ilegalitatea insusirii de catre stat a bunului sau, hotararea judecatoreasca irevocabila fiind considerata un bun in sensul Conventiei. Reclamantii din prezenta cauza nu  au un bun actual nici din acest punct de vedere, astfel ca nu pot invoca in mod eficient garantiile art. 1 din Protocolul 1.
In legatura cu notiunea de „bun actual” in acceptiunea instantei europene,  trebuie analizata  diferenta esentiala de abordare in cauza pilot Atanasiu, fata de practica anterioara,  a cerintei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenta bunului in patrimoniul reclamantului, intrucat reclamantii intimati invoca, in cuprinsul intampinarii depuse in fata instantei de recurs,   faptul ca problema a fost transata  definitiv prin cauza Paduraru impotriva Romaniei.
Astfel, pana in luna octombrie 2010, era posibila recunoasterea unui drept la restituire chiar in conditiile in care o instanta de judecata nu se pronuntase explicit in acest sens, anterior cererii in revendicare, deoarece privarea de proprietate operata prin vanzarea de catre stat a unui tert a imobilului apartinand reclamantului, combinata cu lipsa totala a despagubirii si ineficienta mecanismului de despagubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi inlaturata decat prin dreptul de a redobandi insasi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu insusi dreptul de proprietate infatisat de parat, in conditiile Deciziei 33/2008 a Inaltei Curti.
Urmare a hotararii Curtii din cauza Atanasiu, circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta valorificabil in procedura Legii 10/2001, neinitiata  de reclamanti. Acest drept la despagubire a fost recunoscut independent de nefunctionalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta, pana la acel moment, un element esential in recunoasterea dreptului la restituire.
Data fiind importanta deosebita a hotararii pilot din perspectiva procedurii declansate in vederea schimbarii esentiale a procedurii de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata de instantele nationale, impunandu-se a fi aplicata si in cauza pendinte, in interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Astfel, in aceasta cauza (hotararea din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010) se arata insa, ca un bun actual exista in patrimoniul  proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus in mod expres in sensul restituirii bunului (paragrafele 140 si 143).
In caz contrar, simpla constatare pe cale judecatoreasca a nelegalitatii titlului statului constituit asupra imobilului in litigiu, poate valora doar o recunoastere a unui drept la despagubire, respectiv dreptul de a incasa masurile reparatorii prevazute de legea speciala, sub conditia initierii procedurii administrative si a indeplinirii cerintelor legale pentru obtinerea acestor reparatii (paragrafe 141, 142 si 143). Or, reclamantii din prezenta cauza nu sunt in posesia unei astfel de hotarari judecatoresti si nici nu au demarat procedura prevazuta de legea speciala.
Jurisprudenta CEDO impusa prin aceasta din urma hotarare pronuntata impotriva Romaniei,   a fost consacrata printr-o alta decizie pronuntata de instanta suprema intr-un recurs in interesul legii, respectiv prin Decizia 27/2011, care a statuat inca o data caracterul inadmisibil al actiunilor  in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv si imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII  al Legii 247/2005, decizia fiind publicata in Monitorul Oficial nr. 120/2012.
Fata de cele aratate mai sus, s-a  constatat  ca  reclamantii  nu se pot prevala de  existenta in patrimoniul lor a  unui „bun actual” sau a unui „interes patrimonial” in legatura cu imobilul litigios, si prin urmare,  actiunea in restituire prin echivalent  intemeiata pe dreptul comun in materie de expropriere (Legea 33/1994),  nu poate fi admisa, ceea ce a dus la admiterea recursului paratului si respingerea actiunii reclamantilor.