Legea nr. 112/1995. Raspunderea statului pentru evictiune. Chirias cumparator evins de fostul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat. Dreptul la despagubiri echivalente cu valoarea de circulatie a locuintei. Aplicarea in timp a Legii nr. 10/...

Sustinerea recurentului in sensul ca la data solutionarii actiunii reclamantului in fata primei instante nu exista vreun temei legal care sa il indreptateasca pe reclamant - care a fost evins de imobilul dobandit in temeiul Legii nr. 112/1995 - sa fie despagubit la valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondata, in raport de dispozitiile art. 1337 si art. 1341 Cod civil dispozitiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO si fata de jurisprudenta CEDO.
Dispozitiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009, nu fac decat sa aplice institutia raspunderii pentru evictiune intr-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si instrainate de stat unor chiriasi de buna-credinta in baza Legii nr. 112/1995.
Instanta de apel a retinut in mod corect ca, in ipoteza in care legiuitorul roman nu si-ar fi adoptat legislatia specifica acestui domeniu (al caselor nationalizate) la exigentele Conventiei Europene si jurisprudentei CEDO, raspunderea statului pentru evictiune s-ar fi antrenat in conditiile art. 1337 si urm. Cod civil, despagubirea fiind stabilita in functie de valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar.

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 3150/212/2008, reclamantul V.T.C. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor, solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa oblige paratul la plata valorii de circulatie a garsonierei situata in imobilul din Constanta, bdul F., dobandita prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 incheiat in baza Legii nr. 112/1995 si la plata daunelor morale in valoare de 2000 euro in conversie leu/euro la data platii.
Prin sentinta civila nr. 1634 din 28 ianuarie 2009 Judecatoria Constanta a admis in parte actiunea reclamantului si a obligat paratul Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor sa achite reclamantului sumele de 144.500 lei daune materiale reprezentand valoarea de circulatie a imobilului situat in Constanta, bdul F. si 3500 lei cu titlu de daune morale. S-a respins cererea de chemare in garantie a RAEDPP Constanta, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
A fost obligat paratul sa achite reclamantului suma de  5.191 lei cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond, in baza materialului probator administrat in cauza, a retinut urmatoarele:
Prin contractul de vanzare cumparare, reclamantul a dobandit in temeiul Legii 112/1995 dreptul de proprietate asupra unei locuinte detinuta anterior  cu contract de inchiriere, situata in Constanta, Bdul F.
Validitatea titlului reclamantului a fost verificata cu ocazia solutionarii  actiunii  privind constatarea nulitatii absolute promovata de reclamanta D.S, retinandu-se calitatea de dobanditor de buna-credinta a reclamantului, prin sentinta  civila 16.410/12.11.2001 a Judecatoriei Constanta, definitiva si irevocabila.
Prin decizia civila  2356/23.02.2005, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, s-a dispus modificarea deciziei civile a Curtii de Apel Constanta, in sensul  respingerii apelurilor formulate in cauza, cu consecinta mentinerii  sentintei civile  nr. 1003/02.12.1999, pronuntata de Tribunalul Constanta, prin care s-a constatat  ca titlul statului pentru imobilul situat in Constanta, bdul F. este nelegal constituit.
Titlul executoriu mentionat anterior a fost realizat la data de 22.10.2007, cand  creditoarea obligatiei, numita D.S. a fost pusa in posesie cu spatiul  detinut de reclamant,  acesta fiind  privat astfel de dreptul sau de proprietate.
Jurisprudenta CEDO a statuat ca titlul de proprietate al subdobanditorului de buna credinta, constituit in baza  legii 112/1995 si validat in dreptul intern  printr-o hotarare  definitiva si irevocabila, este protejat  prin art.1 din Protocolul  la Conventia Europeana a  Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate, astfel incat persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse in situatia de a suporta  ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri (cauza Pincova si Pinc vs Republica Ceha,  cauza  Raicu vs Romania).
De asemenea, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare.
  Valoarea despagubirilor prevazute la alin. (1) se stabileste prin expertiza, intrucat, in caz contrar, s-ar incalca criteriul proportionalitatii, dobanditorul bunului neavand la indemana o actiune care sa duca la acordarea unei compensatii, cu o valoare apropiata, in mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Pe de alta parte, conform art.20 alin (2) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificata, in cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, persoana indreptatita are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a intregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. Daca persoanele indreptatite au primit despagubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, ele au dreptul la diferenta dintre valoarea incasata, actualizata cu indicele inflatiei, si valoarea corespunzatoare de piata a imobilului."
S-a considerat ca, nu se poate ignora faptul ca titlul reclamantului fusese confirmat printr-o hotarare irevocabila, ca acesta beneficia de un bun in sensul Conventiei. Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie, in favoarea reclamantului presupune acordarea acestuia a pretului de circulatie a imobilului de care a fost evins.
In ceea ce priveste capatul de cerere privind acordarea despagubirilor morale, instanta de fond l-a apreciat ca intemeiat, prin raportare la dispozitiile art. 41 din Conventie, dar si la existenta elementelor raspunderii delictuale stabilite de art. 998 si urm. cod civil si anume prejudiciul, fapta ilicita si a legaturii de cauzalitate dintre acestea.
S-a constatat in speta existenta un prejudiciu moral constand in starea de  neliniste si incertitudine reclamantului care s-a finalizat cu pierderea dreptului
de proprietate dobandit in conditiile mentionate, o fapta a statului constand in atingerea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, intre acestea existand un raport de cauzalitate, daune morale ce au fost apreciate la suma de 3.500 lei.
Impotriva susmentionatei sentinte a formulat apel paratul Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 368 din 18 iunie 2009 Tribunalul Constanta a admis apelul paratului Statul Roman si a schimbat in parte sentinta apelata, in sensul ca a respins ca nefondat capatul de cerere ce viza obligarea paratului la 3500 lei cu titlu de daune morale catre reclamant.
Au fost mentinute celelalte dispozitii ale hotararii apelate.
In baza art. 274 Cod procedura civila, a fost obligat apelantul parat la 100 lei cheltuieli de judecata catre R.A.E.D.P.P. Constanta si la 1100 lei cheltuieli de judecata catre intimatul reclamant V.T.C.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, in esenta, ca la momentul intrarii n vigoare a art. 50 din Legea nr. 1/2009, actiunea reclamantului era pendinte pe rolul Judecatoriei Constanta, situatie in care in mod corect a retinut prima instanta ca dispozitia este deplin aplicabila in speta.
S-a mai retinut ca si in absenta acestor dispozitii legale statul era raspunzator pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evictiunii totale pe care a suferit-o, in urma retrocedarii locuintei cumparata de el in baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.
S-a mai retinut ca restituirea catre reclamant doar a pretului platit de stat, actualizat cu indicele de inflatie nu reprezinta o despagubire justa si proportionala avand in vedere ca reclamantul, prin desfiintarea titlului sau a fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de pretul platit, si aceasta numai pentru faptul ca s-a increzut cu buna credinta in titlul statului.
Tribunalul a apreciat ca fiind intemeiate criticile referitoare la daunele morale acordate reclamantului, instanta de fond retinand in mod gresit ca ar fi intrunite conditiile impuse de art. 998 Cod civil, avand in vedere ca la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care sa rezulte ca reclamantul a fost, in mod real afectat de situatia creata si nici a gradului de afectare pentru a se putea aprecia asupra intinderii prejudiciului moral.
Impotriva acestei decizii, in termen legal a declarat recurs paratul Statul Roman, prin Ministerul Economiei si Finantelor, care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila pentru urmatoarele motive:
1. Instantele de fond si de apel au solutionat cauza cu incalcarea principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile. La momentul introducerii actiunii nu exista temei legal care sa permita fostilor chiriasi care au dobandit un imobil prin contractul de vanzare-cumparare in temeiul legii nr. 112/1995 si care ulterior a fost retrocedat fostilor proprietari, sa primeasca valoarea de circulatie a apartamentului, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 intrand in vigoare abia la data de 3 februarie 2009, dupa solutionarea cauzei in prima instanta.
2. Instanta de fond nu a apreciat in mod corect valoarea imobilului, intemeindu-se pe expertiza efectuata in cauza in anul 2008, si fara a avea in vedere ca valoarea despagubirilor este disproportionata fata de valoarea reala a unei camere cu o suprafata de 28,71 m.p.
3. In mod gresit instantele de fond si de apel au respins cererea de chemare in garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta, ca fiind indreptata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
4. Instanta de fond a obligat in mod gresit Statul Roman la plata cheltuielilor de judecata catre reclamant si catre chemata in garantie R.A.E.D.P.P. Constanta.
In apel, intrucat apelul paratului a fost admis in mod gresit a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecata.
Analizand legalitatea hotararii recurate in raport de criticile paratului se constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
1. Critica recurentului parat ce vizeaza incalcarea principiului retroactivitatii legii civile se retine a fi vadit nefondata:
Sustinerea recurentului in sensul ca la data solutionarii actiunii reclamantului in fata primei instante nu exista vreun temei legal care sa il indreptateasca pe reclamant - care a fost evins de imobilul dobandit in temeiul Legii nr. 112/1995 - sa fie despagubit la valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondata, in raport de dispozitiile art. 1337 si art. 1341 Cod civil dispozitiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO si fata de jurisprudenta CEDO.
In urma admiterii actiunii in revendicare formulata de fostul proprietar D.S. prin decizia civila nr. 2356 din 23 martie 2005 a I.C.C.J., reclamantul a fost evins total de imobilul situat in Constanta, bdul F., dobandit prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28235/1996 incheiat conform Legii nr. 112/1995.
Art. 1337 Cod civil dispune ca vanzatorul este de drept obligat sa garanteze pe cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vandut, cumparatorul evins avand dreptul sa ceara vanzatorului restituirea pretului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor (art. 485 Cod civil), spezele de proces si daune interese (art. 1344 si art. 1345 Cod civil). Se retine ca intinderea obligatiei vanzatorului de garantie pentru evictiune este strict determinata de lege.
Fiind in prezenta unei evictiuni totale, efectele ei sunt prevazute de art. 1341 - 1346 Cod civil.
Primul efect este prevazut de art. 1341 pct.1; in temeiul acestui text, vanzatorul este obligat sa restituie integral pretul primit, ca la rezolutiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vanzarea lucrului altuia. Solutia se impune, conform art. 1342 Cod civil, chiar daca valoarea lucrului s-a micsorat din cauze fortuite ori din neglijenta cumparatorului, cu singura exceptie - prevazuta de art. 1343 Cod civil - a foloaselor realizate de cumparator din stricaciunile aduse lucrului.
In orice situatie, avand in vedere ca drepturile cumparatorului legate de imobil se transmit asupra subdobanditorului, vanzatorul este obligat sa restituie pretul primit de la cumparator, indiferent daca subdobanditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 1341 pct.4 Cod civil, reglementeaza dreptul cumparatorului evins la daune interese.
Intra aici, in primul rand, dreptul la diferenta dintre pret si sporul de valoare dobandit de bun, intre momentul incheierii contractului si data producerii evictiunii.
S-a decis ca aceasta creanta de despagubire ia nastere la data producerii evictiunii, iar conform unei opinii din literatura juridica, la data deposedarii efective a cumparatorului. In baza art. 1344 Cod civil, solutia se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credinta.
Referitor la plata daunelor interese, se retine ca reclamantii sunt indreptatiti sa primeasca valoarea de circulatie a locuintei de care au fost evinsi, daunele datorate de statul vanzator neputandu-se limita la pretul de vanzare reactualizat al bunului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in sensul ca este incalcat dreptul de proprietate al reclamantilor atunci cand acestia sunt obligati sa restituie un bun ce a apartinut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispozitii legale adoptate de fosta putere comunista instaurata in tara, care a obtinut in justitie retrocedarea lui in urma adoptarii unor norme reparatorii de catre noua putere, daca actualii proprietari care au cumparat acel bun cu buna-credinta au primit o indemnizatie la valoarea la care l-au cumparat in timp si nu la valoarea lui actuala (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova si Pinc contra Republica Ceha; Cauza Raicu impotriva Romaniei, hotararea din 19 octombrie 2006).
CEDO a statuat ca titlul de proprietate al subdobanditorului de buna credinta, constituit in baza Legii nr. 112/1995 si validat in dreptul intern printr-o hotarare definitiva si irevocabila, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate, astfel incat "persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna-credinta sa nu fie aduse in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri (in acest sens cauza Pincova si Pinc contra Republica Ceha, hotararea nr. 365/1997; cauza Raicu contra Romania, hotararea din 19 octombrie 2006).
Curtea Europeana a retinut constant in jurisprudenta sa, ca exista in cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizatie in cadrul privarii de proprietate, atunci cand despagubirea este necesara in vederea respectarii proportionalitatii intre ingerinta in dreptul individului si utilitatea publica.
Se retine ca orice masura care interfereaza cu dreptul la "pasnica folosire" a proprietatii trebuie sa gaseasca un echilibru corect intre cererile interesului general al comunitatii si necesitatile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectata in structura art.1 al protocolului 1 vazut ca intreg, care include in consecinta cea de-a doua dispozitie, si care trebuie citita in lumina principiului general enuntat in prima propozitie. In special, trebuie sa existe o relatie rezonabila de proportionalitate intre mijloacele angajate si scopul urmarit a fi realizat de orice masura de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie mentinut intre cererile interesului general al comunitatii si cererile drepturilor fundamentale ale individului este stricat daca persoana in cauza ar trebui sa poarte "o povara disproportionata".
In consecinta, Curtea retine ca persoana deposedata de proprietate trebuie in principiu sa obtina compensatii "in concordanta cu valoarea ei", desi "obiectivele legitime ale interesului public ar cere sa se returneze mai putin decat valoarea integrala la pretul pietei." Astfel, echilibrul mentionat mai sus este obtinut in general acolo unde compensatiile platite persoanei a carei proprietate a fost luata sunt legate in mod rezonabil cu valoarea de piata, determinata la timpul exproprierii.
Chiar in lipsa unui text expres in CEDO cu privire la obligativitatea hotararii instantei europene in raport cu statul - privit ca "intreg", ca ansamblu organic articulat al autoritatilor publice, inclusiv al celor judecatoresti - aceasta obligativitate ar putea fi concluzia inevitabila a unui polisilogism, avand ca premisa majora constatarea ca prin insesi prevederile Conventiei (art. 19 si urm. din Titlul II al Conventiei) a fost organizata si functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdictii unice si obligatorii pentru protectia fiintelor umane si asigurarea respectarii obligatiilor asumate in acest domeniu de statele contractante la Conventie.
Statul Roman, prin prevederile incluse in Constitutie (art. 11 si 20) a inteles sa atribuie semnificatie juridica nationala si constitutionala Declaratiei Unice a Drepturilor Omului, precum si oricaror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Conventia Europeana, cu toate articulatiile ei, daca acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Curtea Europeana a retinut ca "hotararile sale au nu numai rolul de a solutiona cauzele cu care este sesizata, ci si pe acelea ca pe un plan mai larg, sa clarifice, ca salvgardeze si sa dezvolte normele Conventiei, contribuind astfel la respectarea de catre state a angajamentelor pe care acestea si le-au asumat, in calitatea lor de parti contractante (Hotararea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanta Europeana a precizat ca atunci cand constata o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligatia de a asigura celui interesat o satisfactie echitabila, dar si de a-si alege masurile generale integrate in ordinea sa juridica interna pentru a preveni violarile constatate de Curte si consecintele acestora (Hotararea din 22 iunie 2004, in cauza Braniowski contra Poloniei).
In raport de considerentele mai sus expuse se retine ca hotararea primei instante nu este lipsita de temei legal si nici nu a fost pronuntata cu incalcarea principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile, Judecatoria Constanta facand o corecta aplicare la speta atat a dispozitiilor Codului civil roman, cat si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului - Protocolul 1 la CEDO si a jurisprudentei Curtii Europene, care fac parte, conform dispozitiilor art. 11 si 20 din Constitutie din dreptul intern si sunt obligatorii  pentru judecatorul national.
Dispozitiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009 nu fac decat sa aplice institutia raspunderii pentru evictiune intr-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si instrainate de stat unor chiriasi de buna-credinta in baza Legii nr. 112/1995.
Instanta de apel a retinut in mod corect ca in ipoteza in care legiuitorul roman nu si-ar fi adoptat legislatia specifica acestui domeniu (al caselor nationalizate) la exigentele Conventiei Europene si jurisprudentei CEDO, raspunderea statului pentru evictiune s-ar fi antrenat in conditiile art. 1337 si urm. Cod civil, despagubirea fiind stabilita in functie de valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar.
2. Referitor la valoarea despagubirilor acordate reclamantului - 144.500 lei, se retine ca aceasta corespunde valorii de circulatie a imobilului, astfel cum a fost stabilita prin expertiza efectuata in fata primei instante de arh. Stefan Marinescu, expertiza ce nu a fost contestata de parat nici in fata instantei de fond si nici in apel.
De altfel, se retine ca apelul paratului Statul Roman nu a continut nici o critica referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului si implicit la valoarea ridicata a despagubirilor acordate reclamantului, situatie in care aceasta critica, invocata direct in recurs, se retine a fi facuta "omisio medio" si urmeaza a fi respinsa.
3. Se retine a fi nefondata si critica ce vizeaza modalitatea de solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanta in cererea de chemare in garantie.
Conform dispozitiilor art. 60 Cod procedura civila "Partea poata sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul cand ar cadea in pretentii cu o cerere in garantie sau in despagubire."
In raport de obiectul actiunii principale - angajarea raspunderii statului pentru evictiune totala si avandu-se in vedere faptul ca R.A.E.D.P.P. Constanta a actionat cu ocazia incheierii contractului de vanzare-cumparare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 conform Legii nr. 112/1995 in calitate de mandatar legal al statului, in mod corect prima instanta a retinut ca R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesual pasiva in cererea de chemare in garantie.
Curtea retine ca locuinta in litigiu a fost instrainata de parat printr-un mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanta, insa acest mandatar nu raspunde pentru evictiune, cu exceptia cazului in care acesta s-ar fi purtat ca vanzator aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul in speta. Comisionul de 1% nu reprezinta decat pretul legal al mandatului, care poate fi restituit in cadrul unei actiuni invocate din contractul de mandat, cauza de raspundere neavand izvor in acelasi raport juridic.
4. Nici critica ce vizeaza obligarea apelantului parat la plata cheltuielilor de judecata catre intimatii reclamanti si, respectiv, catre chemata in garantie nu poate fi retinuta ca fondata.
Principiul care rezulta din dispozitiile inscrise in art. 274 Cod procedura civila, la baza caruia sta culpa procesuala a partii care a cazut in pretentii, precum si unicitatea procesului civil, impune ca  aceste cheltuieli facute cu procesul in toate fazele sale sa fie in sarcina celui care a pierdut.
In speta, se retine ca cererea de chemare in garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta a fost respinsa pentru lipsa calitatii procesuale pasive prin sentinta civila nr. 1634/2009 a Judecatoriei Constanta, solutie mentinuta atat in apel, cat si in prezentul recurs, situatie in care in mod corect Tribunalul Constanta a retinut ca Statul, prin Ministerul Economiei si Finantelor datoreaza cheltuieli de judecata chematei in garantie atat in fond, cat si in calea de atac a apelului.
In ceea ce priveste actiunea principala, se retine ca in apel paratul a triumfat in parte, in sensul ca cererea reclamantului de plata a daunelor morale a fost respinsa ca nefondata, fiind mentinuta hotararea Judecatoriei Constanta numai sub aspectul obligarii paratului catre reclamant la plata despagubirilor materiale in valoare de 144.500 lei.
Se retine ca in apel Tribunalul Constanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 276 Cod procedura civila, obligand apelantul parat numai la o parte din cheltuielile de judecata efectuate de intimatul reclamant, proportional cu valoarea pretentiilor admise. Astfel, din totalul onorariului de avocat achitat de reclamant, in valoare de 1428 lei, instanta de apel a obligat apelantul parat numai la 1100 lei reprezentand cheltuieli de judecata.
Pentru considerentele expuse, in baza art. 312 Cod procedura civila, se va respinge recursul ca nefondat.
In baza art. 274 Cod procedura civila, obliga recurentul parat la 100 lei catre intimata chemata in garantie R.A.E.D.P.P. Constanta si la 1190 lei catre intimatul reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecata.