Litigiu de munca. Repararea prejudiciului moral, urmare a achitarii cu intarziere de catre angajator a despagubirilor acordate in baza unui titlu executoriu in materia raporturilor de munca. Dovada indeplinirii condi?iilor raspunderii patrimoniale. Lipsa

Litigiu de munca. Repararea prejudiciului moral, urmare a achitarii cu intarziere de catre angajator a despagubirilor acordate in baza unui titlu executoriu in materia raporturilor de munca. Dovada indeplinirii condi?iilor raspunderii patrimoniale. Lipsa faptei ilicite

Art. 8, art. 253 ?i art. 274 din Codul muncii, art. 278 din Codul de procedura civila

Conform art. 274 din Codul muncii hotararile pronuntate in fond sunt definitive si executorii de drept, aceeasi prevedere fiind reluata si de dispozitiile art. 278 alin.1 pct.1din Codul de procedura civila (in vigoare la data emiterii titlului), in sensul ca hotararile primei instante sunt executorii de drept cand au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorate din raporturile juridice de munca.
Prin urmare, hotararea pronuntata in fond poarta atributul executorialitatii, astfel ca, daca ea poate fi pusa in executare silita fara nici o alta formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedura civila, in mod simetric, de la aceea?i data, un debitor diligent ?i de buna credinta o poate executa benevol.
Desi principiile generale de drept stabilesc executarea benevola a titlului executoriu de catre debitor - art. 3711 Cod procedura civila de la 1865- aceasta nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obtine executarea titlului, precum si de parghiile puse la dispozitie de legiuitor acestuia in vederea realizarii dreptului. Chiar daca neexecutarea hotararilor judecatoresti in materia litigiilor de munca a fost tratata cu maxima seriozitate de catre legiuitor, fiind calificata ca infractiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de catre partea interesata (actual/fost salariat) si starea de pasivitate a angajatorului. Op?iunea legiuitorului este justificata cata vreme dreptul fundamental la protec?ia muncii este conditionat, in principal, de optiunea salariatului in ceea ce priveste obtinerea despagubirilor (prin cererea de executare a hotararii), semn ca primeaza valorificarea interesului privat, si ulterior de concursul statului prin actiunea de aparare a valorii sociale mentionate, interesul ocrotit dobandind caracter public. Astfel, legiuitorul a inteles sa sanctioneze nu atat starea de pasivitate a unui angajator determinat, cat mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator in privinta relatiilor de munca ce incalca drepturi fundamentale sociale si economice ale angajatului.
Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciata ca ilicita prin prisma obligatiilor asumate/incumba in relatiile de munca, astfel cum rezulta din lege, contractul colectiv de munca, regulamentul intern, contractul individual de munca. Se considera fapta in legatura cu serviciul, potrivit cerintelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta savarsita de angajator in exercitarea propriu-zisa a obligatiilor de serviciu, ci si orice alta fapta care, intr-o forma sau alta, are legatura cu aceste obligatii.
Or, obligatia de plata a despagubirilor acordate de instanta de judecata in temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciata, sub aspectul criteriului temporal, ca imbracand un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul si culpa angajatorului, caci prejudiciul este consecinta directa si necesara a neexecutarii fara justificare sau, dupa caz, culpabile a obligatiei stabilite in sarcina acestuia. In conditiile in care neexecutarea/executarea necorespunzatoare este fundamentata pe atitudinea salariatului, care imbraca fie forma neglijentei, fie forma abuzului de drept nu se mai poate retine caracterul ilicit al faptei, conditie prealabila angajarii raspunderii patrimoniale. Principiul bunei credinte, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat in sensul repararii unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o raspundere patrimoniala in cadrul careia fapta angajatorului este generata de fapta salariatului. In cadrul institutiei reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpa trebuie exclus, caci nimeni nu poate obtine recunoasterea unui drept intemeiat pe propria vinovatie.
De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atat prin prisma executarii cu intarziere a despagubirilor cat mai ales datorita prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitarii creditului imobiliar continuat de demararea executarii silite de catre V SA. Insa, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizeaza prin raportare directa la paguba suferita de catre fostul salariat, chiar daca intre cele doua elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat sa fie o consecinta directa si necesara a faptei ilicite a angajatorului.

(Curtea de Apel Bucure?ti, Sectia a VII-a Civila ?i pentru cauze privind conflicte de munca ?i asigurari sociale, decizia Nr.3080 din 08 iunie 2016)

Prin motivele de apel formulate, intemeiate in drept pe dispozitiile art.466 si urm. din Codul de procedura civila, apelantul a invederat ca desi, in perioada de la 26 august 2011 si pana la 30 iunie 2012, intimata trebuia sa plateasca suma de 78.820 lei, reprezentand salariile de baza nete asa rezultau din contractul individual de munca, aceasta a refuzat fara nici un temei efectuarea platii, cauzand un grav prejudiciu moral. Cel mai sever impact moral asupra apelantului a fost atunci cand a fost executat, impreuna cu familia (sotia si cei 2 copii minori), executare generata tocmai de refuzul intimatei de a achita la timp drepturile salariale ce i se cuveneau. Daca intimata ar fi achitat salariile la data de 6 septembrie 2011 (momentul cand a efectuat plata partiala in cuantum de 6014 lei), apelantul ar fi avut cum sa evite procedura executionala a bancii, procedura care s-a declansat la data de 30 iunie 2012, odata cu declararea scadentei anticipate a intregului credit pe care il avea contractat.
Instanta de fond a dat probelor depuse la dosarul cauzei o alta interpretare, total straina de limitele cu care instanta a fost investita, creand astfel o situatie favorabila intimatei, dandu-i acesteia castig de cauza.
Sub aspectul probatoriului, respins de catre instanta de fond, prin incheierea de sedinta din 14.10.2015, apelantul apreciaza ca au fost nesocotite prevederile art. 22 din Codul de procedura civila, teza probatorie rezultata din dezbateri (rezultand din actele eliberate de catre Administratia Finantelor Publice la solicitarea instantei de fond), fiind ca intimata-parata nu a platit in totalitate drepturile cu titlu de contributie catre stat, care, in esenta, reprezinta tot drepturi banesti ale apelantului. Intimata-parata SC SA SRL s-a prevalat de deducerile personale ale apelantului pentru a-si spori patrimoniul, creand astfel un prejudiciu in patrimoniul statului (in acest sens este fisa fiscala pentru anul 2011).
Motivarea care a stat la baza respingerii probelor solicitate tradeaza superficialitatea si usurinta cu care instanta de fond a tratat cauza, de aici, seria de erori vadite si clare partiniri continuand si fata de aspectele de fond ale cauzei.
Instanta de fond a prezentat trunchiat situatia de fapt, suma totala pentru care a fost executat silit a fost de 118.268,13 euro. Mai retine instanta ca din dosarul de executare formulat in contradictoriu cu V SA,  apelantul impreuna cu sotia a achitat integral ratele contractuale la data de 01.10.2012 - prin aceasta intarind ideea gresita ca nu ar fi suferit nici un prejudiciu din cauza lipsei platilor la care era obligata intimata-parata.
In realitate, faptul ca apelantul isi achitase ratele bancare (la termenele scadente conform scadentarelor de plata si nu ca urmare a somatiei bancii cum eronat retine instanta) nu a oprit banca sa inceapa o executare silita. In acest context, daca apelantul ar fi platit suma de 12633 euro pretinsa de banca inainte de declararea scadentei anticipate a creditului, adica la data de 14.06.2012, atunci apelantul evita consecintele prejudiciabile rezultate din declararea scadentei anticipate a intregului credit; urmarirea pentru suma totala de 118.268,13 euro; evacuarea sa si a familiei din locuinta.
Pasivitatea intimatei-parate in nerespectarea hotararilor instantelor de judecata, nerespectarea obligatiilor ce-i reveneau de plata drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ceea ce banca ii pretindea cu consecintele inevitabile aratate mai sus.
Mai face instanta de fond trimitere si la faptul ca, in perioada 2010-2012,  apelantul a fost asociat in mai multe societati, precum si cu privire la veniturile sotiei sale. Ceea ce insa omite instanta sa precizeze este cuantumul veniturilor lunare ale familiei (venitul obtinut de apelant si veniturile sotiei) si ca rata creditului (aproximativ 845 euro) era mai mare decat veniturile familiei. Pe de alta parte, instanta de fond nu face decat sa se indeparteze de la aspectele cu care a fost investita, uitand total de faptul ca, in final ceea ce conteaza este ca prin neplata drepturilor salariale la timp intimata-parata i-a cauzat prejudicii morale.
Aprecierile personale ale instantei de fond nu au niciun fel de suport, sunt aprecieri vadit tendentioase, care nu fac altceva decat sa trunchieze contextul cauzei. In realitate, hotararea care a fost anulata decizia de concediere si s-a dispus reintegrarea sa nu a acordat despagubiri de natura morala, ci doar drepturile salariale de care beneficia daca intimata-parata nu i-ar fi desfacut nelegal contractul de munca.
Plata despre care face vorbire instanta si pe care o plaseaza in lumina unei plati cu titlu de despagubire  (in concret 6.014 lei) reprezenta in realitate mai putin de 8% din ceea ce intimata - parata trebuia sa ii achite. Suma aceasta "importanta" reprezenta putin peste o rata lunara la banca si nicidecum ceea ce ar fi trebuit sa plateasca bancii la acel moment pentru a putea evita executarea silita.
Prin cererea de chemare in judecata si pe tot parcursul procesului apelantul a aratat instantei de fond, in detaliu, cum trebuiau achitate drepturile salariale. Cel putin de la momentul la care instanta de recurs a pronuntat hotararea privind lamurirea titlului executoriu, mai precis din data de 19 iunie 2012, paratei ii revenea obligatia sa ii plateasca cel putin suma de 72.806 lei reprezentand salariile de baza pentru perioada 24.11.2009 - 04.03.2012 (daca nu chiar intreaga suma indiferent ce demersuri ulterioare ar fi inteles aceasta sa initieze). Rationamentul apelantului este sustinut chiar de catre instanta de fond, cand se pronunta asupra prescriptiei dreptului material la actiune.
Schimbarea hotararii instantei este pe de o parte vadit nelegala, incalcand prevederile art. 235 Cod procedura civila, instanta fiind tinuta de incheierea din 30.06.2015, incheiere interlocutorie, prin care s-au solutionat exceptiile si chestiunile litigioase invocate, astfel ca acesta nu mai putea reveni asupra problemelor de drept si de fapt dezlegate. Conform hotararii instantei de fond, pronuntata prin incheierea din data de 30.06.2015, intimata - parata era obligata sa plateasca in integralitate salariile de baza, inca de la momentul pronuntarii sentintei civile nr. 1736/23.02.2011. Prima plata a fost in cuantum de 6014 lei si a fost efectuata la data de 2 septembrie 2011 (moment la care executarea nu era suspendata).
Pe de alta parte, desi instanta de fond retine legatura dintre data la care s-a pronuntat recursul din cadrul contestatiei la executare formulate de intimata-parata (dosar nr. 44593/301/2011 de pe rolul Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti) si momentul adjudecarii apartamentului proprietatea subsemnatului (20.08.2013), aceasta nu prezinta relevanta pentru cauza avand in vedere ca:  contestatia la executare formulata de catre intimata - parata a privit doar componenta variabila acordata lunar in functie de realizari ( asa numitele prime ), pe motiv ca plata acestora nu constituie o obligatie a angajatorului, nefiind deci contestat dreptul apelantului cu privire la salariile de baza stabilite conform contractului individual de munca, a carui nerespectare o reclam in prezenta cauza; momentul adjudecarii apartamentului nu este relevant, in cauza prezentand importanta momentul declararii scadentei anticipate a intregului credit cu consecinta executarii.
Intimata, legal citata, a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizand apelul declarat, potrivit dispozitiilor art.477 Cod procedura civila, in raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Prin actiunea introductiva, apelantul reclamant BA a solicitat obligarea paratei SC SA SRL la plata sumei de 538.946 lei, reprezentand despagubiri morale pentru prejudiciul cauzat urmare  a executarii cu intarziere a sentintei civile nr. 1736/23.02.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti.
Demersul judiciar nu a fost fundamentat in drept si nici stabilit de instanta de fond, insa Curtea, retinand ca fapta ilicita afirmata decurge, in mod evident, din executarea unor atributii in planul raporturilor de munca, raspunderea civila afirmata de persoana ce se considera prejudiciata, are natura juridica a raspunderii contractuale prevazute de art. 253 din Codul muncii si in consecinta justificarea pretentiilor se analizeaza dupa regulile speciale in materie.
Conform art. 253 din Codul muncii „angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul”.
Raspunderea patrimoniala a angajatorului fata de salariat, poate fi calificata, sub aspectul naturii ei juridice, ca o varietate a raspunderii civile contractuale, avand anumite particularitati determinate de specificul raporturilor juridice de munca. Din interpretarea prevederilor art. 253 din Codul muncii coroborat cu art. 1530 din Codul civil rezulta ca poate fi angajata numai daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: fapta ilicita a angajatorului, prejudiciul, legatura de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta ilicita, vinovatia angajatorului. Astfel, prejudiciul trebuie sa fie urmarea faptei ilicite a angajatorului, care sa constea in executarea necorespunzatoare sau in neexecutarea unei/unor obligatii concrete pe care acesta si le-a asumat sau care ii incumba conform legii. De asemenea, pentru a se putea naste dreptul la despagubiri, este necesar ca neexecutarea sau executarea necorespunzatoare sa-i fie imputabile angajatorului. Vinovatia acestuia poate fi prezumata, potrivit regulilor de drept comun, numai atunci cand fie creditorul dovedeste nesocotirea unei obligatii de a nu face, fie debitorul nu dovedeste executarea unei obligatii de a da sau de a face. Lipsa oricareia dintre conditiile enumerate inlatura raspunderea patrimoniala a angajatorului fata de salariat.
La judecata in fond, tribunalul a considerat ca in cauza nu a fost probata nicio fapta ilicita a paratei cu privire la modul de executare a obligatiilor impuse prin hotararea judecatoreasca de anulare a concedierii, astfel ca nu exista premisa producerii prejudiciului solicitat de reclamant.
Apelantul a criticat rationamentul instantei de fond, cu precadere asupra faptei ilicite generatoare de prejudiciu, sustinand ca pasivitatea intimatei-parate in nerespectarea obligatiilor stabilite prin titlu executoriu cu privire la plata drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ratele scadente, precum si la consecinta fireasca a executarii silite.
Concret, apelantul a afirmat ca executarea cu intarziere a sumei de 72806 lei reprezentand despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi acordate prin sentinta civila nr. 1736/23.02.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, calculate pentru perioada 24.11.2009 (data concedierii) si 04.03.2011 (data reintegrarii) a cauzat acestuia un prejudiciu moral, rezultat ca urmare a imposibilitatii de achitare a creditului imobiliar de 56.773 lei datorat catre V SA pana la data de 30.06.2012 si a demararii executarii silite.
Prealabil analizarii criticilor formulate, Curtea mentioneaza ca e necesar a se lamuri institutia « executarii cu intarziere a unui titlu executoriu » pronuntat in materia litigiilor de munca, din perspectiva situatiei de fapt existente in cauza, pentru a verifica, daca in sarcina intimatei, se poate retine savarsirea unei fapte ilicite.
Conform art. 274 din Codul muncii hotararile pronuntate in fond sunt definitive si executorii de drept, aceeasi prevedere fiind reluata si de dispozitiile art. 278 alin.1 pct.1din Codul de procedura civila (in vigoare la data emiterii titlului), in sensul ca hotararile primei instante sunt executorii de drept cand au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorate din raporturile juridice de munca.
Prin urmare, hotararea pronuntata in fond poarta atributul executorialitatii, astfel ca, daca ea poate fi pusa in executare silita fara nici o alta formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedura civila, in mod simetric, de la aceea?i data, un debitor diligent ?i de buna credinta o poate executa benevol.
In cauza, societatea intimata a procedat la executarea partiala a obligatiilor banesti stabilite in sarcina sa, ulterior dobandirii de catre titlu executoriu a caracterului irevocabil (26.08.2011), respectiv suma de 6014 lei la data de 06.09.2011, diferenta pana la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civila nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului Bucuresti fiind achitata abia la data de 22.01.2013.
Sub acest aspect, Curtea retine ca, desi principiile generale de drept stabilesc executarea benevola a titlului executoriu de catre debitor - art. 3711 Cod procedura civila de la 1865- aceasta nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obtine executarea titlului, precum si de parghiile puse la dispozitie de legiuitor acestuia in vederea realizarii dreptului. Chiar daca neexecutarea hotararilor judecatoresti in materia litigiilor de munca a fost tratata cu maxima seriozitate de catre legiuitor, fiind calificata ca infractiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de catre partea interesata (actual/fost salariat) si starea de pasivitate a angajatorului. Op?iunea legiuitorului este justificata cata vreme dreptul fundamental la protec?ia muncii este conditionat, in principal, de optiunea salariatului in ceea ce priveste obtinerea despagubirilor (prin cererea de executare a hotararii), semn ca primeaza valorificarea interesului privat, si ulterior de concursul statului prin actiunea de aparare a valorii sociale mentionate, interesul ocrotit dobandind caracter public. Astfel, legiuitorul a inteles sa sanctioneze nu atat starea de pasivitate a unui angajator determinat, cat mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator in privinta relatiilor de munca ce incalca drepturi fundamentale sociale si economice ale angajatului.
Apelantul reclamant a inteles sa solicite executarea titlului reprezentat de sentinta civila nr. 1736/23.02.2011 la data de 04.11.2011, cand a formulat o cerere de executare silita adresata BEJA CG inregistrata in dosar nr. 730E/2011. Procedura executarii silite a fost prelungita, prin introducerea unei contestatii la executare formulata de intimata SC SA SRL, in cadrul careia a fost contestat atat cuantumul despagubirilor stabilit printr-un raport de expertiza extrajudiciara cat si a perioada pentru care au fost calculate. Demersul judiciar al angajatorului a fost apreciat ca intemeiat, in mod irevocabil, stabilindu-se  in sarcina sa obligatia de plata a sumei de 138.946 lei (despagubiri datorate in temeiul art. 80 din Codul muncii) si cheltuieli de executare si nu suma de 218.188 lei asa cum solicitase initial fostul salariat.
In plus, Curtea retine ca la data de 09.11.2011, intimata S.C. SA S.R.L. a solicitat lamurirea dispozitivului hotararii nr. 1736/23.02.2011, cerere admisa  prin sentinta civila nr. 728/30.03.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Civila, Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 4096/19.06.2012 a Curtii de Apel Bucuresti, in sensul ca data concedierii prevazuta in sentinta civila nr. 1736/23.02.2011 este 24.11.2009.
In raport de aceste considerente, Curtea nu poate retine caracterul ilicit al faptei pretins savarsite de catre fostul angajator, constand in executarea cu intarziere a sumei de 72.806 lei reprezentand despagubiri acordate prin sentinta civila nr. 1736/23.02.2011. Trebuie remarcat ca atat cererea de lamurire a titlului executoriu, necesara in vederea stabilirii perioadei de calcul a despagubirilor cat si contestatia la executare, admisa in ceea ce priveste cuantumul drepturilor - proceduri legale exercitate de catre S.C. S A S S.R.L. -  au fost determinate de comportamentul apelantului reclamant, nediligent sub aspectul determinarii in concret a obiectului contestatiei dedusa judecatii, conform principiului disponibilitatii si de rea-credinta sub aspectul cuantumului despagubirilor solicitate fostului angajator, pe calea executarii silite.
Curtea nu poate retine ca achitarea la data de 22.01.2013 a sumei de 72.806 lei, reprezentand diferente despagubiri pana la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civila nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului Bucuresti reprezinta o fapta de executare cu intarziere a titlului executoriu, ce imbraca haina caracterului ilicit.
Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciata ca ilicita prin prisma obligatiilor asumate/incumba in relatiile de munca, astfel cum rezulta din lege, contractul colectiv de munca, regulamentul intern, contractul individual de munca. Se considera fapta in legatura cu serviciul, potrivit cerintelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta savarsita de angajator in exercitarea propriu-zisa a obligatiilor de serviciu, ci si orice alta fapta care, intr-o forma sau alta, are legatura cu aceste obligatii.
Or, obligatia de plata a despagubirilor acordate de instanta de judecata in temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciata, sub aspectul criteriului temporal, ca imbracand un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul si culpa angajatorului, caci prejudiciul este consecinta directa si necesara a neexecutarii fara justificare sau, dupa caz, culpabile a obligatiei stabilite in sarcina acestuia. In conditiile in care neexecutarea/executarea necorespunzatoare este fundamentata pe atitudinea salariatului, care imbraca fie forma neglijentei, fie forma abuzului de drept nu se mai poate retine caracterul ilicit al faptei, conditie prealabila angajarii raspunderii patrimoniale. Principiul bunei credinte, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat in sensul repararii unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o raspundere patrimoniala in cadrul careia fapta angajatorului este generata de fapta salariatului. In cadrul institutiei reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpa trebuie exclus, caci nimeni nu poate obtine recunoasterea unui drept intemeiat pe propria vinovatie.
De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atat prin prisma executarii cu intarziere a despagubirilor cat mai ales datorita prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitarii creditului imobiliar continuat de demararea executarii silite de catre V SA. Insa, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizeaza prin raportare directa la paguba suferita de catre fostul salariat, chiar daca intre cele doua elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat sa fie o consecinta directa si necesara a faptei ilicite a angajatorului.
Or, in cauza se constata ca intimata a procedat la punerea in executare a sentintei civile nr. 1736/23.02.2011 la data de 01.09.2011 cand a notificat apelantul reclamant sa se prezinte la serviciu, reintegrat fiind in postul detinut anterior concedierii, la data de 06.09.2011, fiind achitate si despagubiri in cuantum de 6014 lei. Refuzul salariatului de a se prezenta la locul de munca a condus la desfacerea disciplinara a contractului individual de munca la data 03.10.2011, prin decizia nr. 600/30.09.2011. Astfel, nu se poate concluziona ca prejudiciul pretins de catre apelantul reclamant este o consecinta directa a executarii cu intarziere a obligatiei de plata a despagubirilor, in conditiile in care chiar fostul salariat a concurat la producerea unei asemenea pagube. Asta, cu atat mai mult cu cat atat decizia civila nr. 4096/19.06.2012 a Curtii de Apel Bucuresti pronuntata in cadrul cererii de lamurire a dispozitivului titlului executoriu, cat si sentinta civila nr. 17175/07.11.2012 pronuntata in cadrul contestatiei la executare sunt ulterioare momentului la care a fost notificat apelantul asupra achitarii creditului, respectiv 14.06.2012. Necesitatea demararii unor astfel de litigii a fost necesara pentru apararea interesului patrimonial al angajatorului, caci, dincolo de recunoasterea unui drept in favoarea salariatului, trebuie pastrat un echilibru intre interesele ambelor parti, in cadrul caruia sa fie respectat si principiul bunei credinte.
In plus, Curtea tine sa sublinieze, asa cum a afirmat si angajatorul, ca apelantul reclamant nu a precizat modalitatea de determinare a prejudiciului moral pretins de 538.946 lei. Este adevarat ca stabilirea cuantumului despagubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare, ceea ce este de esenta unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realitati materiale, susceptibila de o constatare obiectiva, insa pot fi avute in vedere o serie de criterii: consecintele negative suferite de cei in cauza, in plan fizic, psihic si afectiv, importanta valorilor lezate, masura in care i-a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala, intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii etc. Evaluarea daunelor morale presupune examinarea, in principal a unor criterii referitoare la consecintele suferite pe plan fizic si psihic, expunerea la dispretul public, atingerea grava adusa onoarei si demnitatii, sentimentul de frustrare etc., daunele morale reprezentand compensatia datorata pentru atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, la sanatatea si integritatea corporala, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional si alte asemenea valori, iar pentru acordarea de despagubiri nu este suficienta stabilirea culpei angajatorului, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicita acordarea daunelor morale este obligata sa dovedeasca producerea prejudiciului si legatura de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta angajatorului.
In cauza, pe langa faptul ca nu a fost dovedita fapta ilicita a angajatorului, legatura de cauzalitate cu prejudiciul pretins si culpa in privinta executarii cu intarziere a obligatiei de plata, Curtea retine ca nici prejudiciul nu a fost dovedit de catre apelantul reclamant. Simplele afirmatii cu privire la starea de tensiune si frustare, create prin procedura executarii silite, insotita de evacuarea familiei din domiciliu nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzia existentei unui prejudiciu. Asta, in conditiile in care insusi apelantul reclamant nu a avut un comportament diligent si de buna credinta, determinand seria de litigii care au condus la executarea cu intarziere a titlului executoriu de catre intimata.
Cat priveste criticile ce vizeaza incheierea de sedinta din data de 14.10.2015, sub aspectul probatoriului administrat, Curtea retine ca potrivit art. 249 din Codul de procedura civila cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, in afara de cazurile anume prevazute de lege, iar dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea uneia dintre parti, facuta din proprie initiativa sau obtinuta la interogatoriu, prin expertiza, prin mijloacele materiale de proba, prin cercetarea la fata locului sau prin orice alte mijloace prevazute de lege (art. 250 din acelasi act normativ). Instanta de judecata este datoare sa incuviinteze probele propuse, daca sunt admisibile potrivit legii si pot duce la solutionarea procesului, potrivit art. 255 alin.1 Cod procedura civila.
La judecata in fond, partea apelanta a depus la dosar, suplimentar pe langa probele incuviintate si inscrisuri din care rezulta ca intimata era obligata sa achite si contributiile specifice pentru pensia privata, teza probatorie fiind reaua-credinta a partii adverse. Prima instanta a apreciat ca inscrisurile  nu sunt utile solutionarii cauzei, respingand astfel proba solicitata. Curtea constata ca nu se poate retine o incalcare a prevederilor art. 22 din Codul de procedura civila, intrucat principiul rolului activ al instantei nu consta in administrarea tuturor probelor solicitate de catre parti, asa cum acestea apreciaza necesar, ci doar a probelor necesare si utile in raport de limitele de fapt si de drept, stabilite de catre reclamant conform principiului disponibilitatii.
In cauza, buna/reaua credinta a angajatorului nu se apreciaza prin prisma obligatiilor stabilite prin titlu executoriu, ci in urma analizei imprejurarilor de fapt care au condus la executarea intr-un termen nerezonabil a platii despagubirilor. Chiar partea apelanta, desi avea posibilitatea in calea de atac sa critice hotararea instantei de fond, inclusiv din perspectiva inscrisurilor propuse si respinse, nu a facut nici un fel de referire la relevanta acestor inscrisuri in ceea ce priveste situatia de fapt pretinsa.
Pentru considerentele aratate, Curtea, in baza art.480 alin.1 Cod procedura civila, va respinge apelul ca nefondat si va obliga apelantul la plata catre intimata a sumei de 4000 lei reprezentand parte din onorariul pentru plata avocatului suportat in apel.
In privin?a cuantumului cheltuielilor de judecata, Curtea re?ine ca temeiul juridic al acordarii acestora este determinat de atitudinea procesuala culpabila a partii care a cazut in pretentii, astfel ca fapta acesteia declanseaza o raspundere civila delictuala al carei continut il constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat, adica de restituire a sumelor pe care partea care a castigat procesul a fost nevoita sa le realizeze.
Asadar natura juridica a cheltuielilor de judecata este aceea de despagubire acordata partii care a castigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuala a partii care a cazut in pretentii. Este vorba despre un prejudiciu material care a fost justificat prin documente contabile, respectiv factura nr. CC A4 00120/15.03.2016. Totodata, cheltuielile de judecata reprezinta pierderea efectiv suferita, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) in sustinerea procesului respectiv.
Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecata, Curtea retine ca atat jurisprudenta Curtii Constitutionale cat si cea a Curtii Europene a Drepturilor Omului au statuat ca acordarea cheltuielilor de judecata se poate dispune numai in masura in care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real facute, in limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, Curtea apreciaza ca, fata de munca depusa de aparator, complexitatea cauzei si numarul termenelor de judecata acordate, onorariul de 4000 lei este proportional si in limita unui cuantum rezonabil.