Litigiu comercial. Forta probanta a inscrisurilor comerciale.

Litigiu comercial. Forta probanta a inscrisurilor comerciale.

Prin Sentinta civila nr.1495/19.04.2010 pronuntata de Judecatoria Vaslui in dosarul nr. 1451/333/2009 a  fost respinsa actiunea comerciala formulata de reclamanta SC "H" SA in contradictoriu cu parata  SC  F.G. SRL.
Reclamanta a solicitat prin actiunea formulata obligarea paratei la plata sumei 3770,57 lei, actualizata functie de inflatie, suma reprezentand contravaloare marfa conform  celor doua facturi fiscale depuse la dosar precum si plata sumei de 25.269 lei reprezentand penalitati de intarziere de 1% pe zi calculate de la scadenta si pana la data introducerii actiunii.
A motivat reclamanta ca din totalul debitului datorat, parata a achitat numai suma de 500 lei.
Parata,  prin intampinare a solicitat respingerea actiunii motivand ca nu a cumparat  de la reclamanta marfurile din cele doua facturi, facturi pe care nu le recunoaste si pe care nu le-a acceptat.
In cauza s-a dispus efectuarea unei expertize contabile din care rezulta ca intre parti s-au derulat relatii comerciale de vanzare cumparare, reclamanta a emis facturi fiscale pentru marfurile vandute paratei, iar parata a efectuat  periodic plati.
Reclamanta  a depus la dosar  o chitanta care atesta ca, la 20.07.2007 parata ar mai fi facut o plata de 150 lei, plata mentionata si in registrul de casa al reclamantei.
La data de 20.07.2007 soldul debitor al paratei conform actelor contabile ale reclamantei era tot de 3773,01 lei intrucat din decembrie 2006 si pana in iulie 2007 reclamanta nu a mai emis alte facturi pe numele paratei.
Daca platile ar fi fost reale, avand in vedere principiul dupa care reclamanta facea imputatia platii, suma totala de 650 lei ipotetic platita de parata ar fi stins debitul de 44,94 lei existent in luna august 2006 inainte de emiterea facturii din 4.11.2006, precum si parte din aceasta factura, respectiv 605,06 lei.
Astfel, daca s-ar pune problema recunoasterii obligatiei de plata de catre parata prin plata acestor sume, s-ar putea avea in vedere doar factura din 4.11.2006 care a fost stinsa partial prin cele doua plati, nu si factura din 5.12.2006.
Cu toate acestea, avand in vedere ca parata contesta cele doua facturi care ar trebui sa faca dovada raportului juridic dintre parti, instanta va trebui sa stabileasca in ce masura aceste acte emise de reclamanta fac dovada impotriva paratei.
In acest context instanta a solicitat reclamantei sa depuna la dosar toate facturile emise in 2006 pe numele paratei.
Analizand restul facturilor comparativ cu cele doua facturi contestate instanta observa ca pe toate facturile cu exceptia celei din 5.12.2006 care este una din facturile contestate, numele delegatului care a ridicat marfa este G. R, reprezentantul legal al paratei.
In ce priveste factura contestata din 4.11.2006 desi si pe aceasta apare la rubrica "delegat" tot numele G, semnatura de primire nu seamana cu semnaturile de pe celelalte facturi.
Pe factura din 5.12.2006 numele delegatului este A. C., nume ce nu mai apare pe nicio alta factura, iar semnatura de primire nu se stie cui apartine intrucat nu seamana cu semnaturile de pe celelalte facturi.
Din punct de vedere probatoriu factura, ca inscris sub semnatura privata, face dovada impotriva emitentului (vanzatorului) si numai daca este acceptata de catre destinatar, ea face dovada si in favoarea emitentului, dar si impotriva destinatarului (cumparatorul).
Factura se considera acceptata atunci cand destinatarul semneaza cu mentiunea "acceptat" pe factura sau cand acceptarea rezulta din manifestari de vointa neindoielnice ale destinatarului.
Or, in cauza de fata, avand in vedere ca pe cele doua facturi contestate nu exista semnatura reprezentantului legal al paratei sau a unei persoane desemnate de acesta pentru a primi si semna facturi, ca in contabilitatea paratei nu se regasesc cele doua facturi dupa cum nu se regasesc nici cele doua plati pretins facute dupa cum a constatat expertul, instanta concluzioneaza ca respectivele facturi nu au fost acceptate de catre parata si, in consecinta, nu fac dovada raportului juridic dintre parti si implicit a obligatiei de plata a paratei.
Chiar daca cele doua plati apar mentionate in registrul de casa al reclamantei este dreptul instantei conform art. 50 Cod comercial sa aprecieze valoarea probatorie a acestuia. Or, conform aceluiasi articol doar registrele comerciantilor tinute in regula, pot face proba in justitie intre comercianti.
In conditiile in care nu exista alte probatorii care sa dovedeasca raportul juridic dintre parti, o analiza a validitatii acestui registru ar fi fost un obiectiv exagerat si mult prea amplu pentru expertiza ce s-a efectuat in cauza. Prin urmare, instanta nu a considerat necesara o astfel de proba mai ales ca, asa cum s-a mai aratat, registrele comerciale ale partilor nu concorda. Conform art. 54 Cod comercial instanta este in drept de a aprecia daca poate atribui continutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai putin mare, daca trebuie a se renunta la aceasta proba in caz cand registrele comerciale ale partilor nu concorda.
Instanta a optat pentru a inlatura aceasta proba in conditiile in care, asa cum s-a mai aratat, nu exista dovada acceptarii celor doua facturi prin semnatura, iar parata neaga efectuarea celor doua plati. Chitantele emise de reclamanta cu privire la platile respective nu pot face dovada decat impotriva reclamantei, in sensul ca a primit o suma de bani, conform regulii generale potrivit careia inscrisurile fac dovada impotriva celui de la care emana si nu fac dovada certa ca sumele respective au fost intr-adevar platite de parata.
Prin urmare, pentru considerentele expuse mai sus instanta a apreciat ca reclamanta nu a facut dovada raportului juridic obligational al paratei fata de ea, motiv pentru care actiunea  a fost respinsa.