IMOBIL PRELUAT DE STAT IN MOD ABUZIV. CONTRACT DE VANZARE CUMPARARE INCHEIAT IN BAZA LEGII NR. 112/1995. PRIVARE DE BUN. INCALCAREA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENTIEI PENTRU APARAREA DREPTURILOR OMULUI SI A LIBERTATILOR FUNDAMENTALE. ADMISIBI...

IMOBIL PRELUAT DE STAT IN MOD ABUZIV. CONTRACT DE VANZARE CUMPARARE INCHEIAT IN BAZA LEGII NR. 112/1995. PRIVARE DE BUN. INCALCAREA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENTIEI PENTRU APARAREA DREPTURILOR OMULUI SI  A LIBERTATILOR FUNDAMENTALE. ADMISIBILITATEA ACTIUNII IN REVENDICARE ULTERIOR INTRARII IN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001. RESTITUIREA IN NATURA.

- art. 480 C.  civ.,
- Art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutie,
- Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
 
*

In cazul in care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla in detinerea unei persoane juridice, fiind instrainat de catre stat, persoana interesata are deschisa calea actiunii in revendicare la instanta judecatoreasca .
Asadar, actiunea in revendicare, chiar intentata sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibila, caci prevederile art. 480 C civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozitiile acestei legi sau a alteia.In plus, incercarile de acest gen, de  a declara inadmisibile actiunile in revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie - 22 decembrie 1989 si instituia a priori o procedura prealabila administrativa , au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.
In sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1 , privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura corespunde criteriului proportionalitatii. “Justificarea privarii de proprietate" presupune ca ingerinta , in primul rand sa fie prevazuta de lege, in sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instante este sau nu arbitrara (cauza Strain, par. 49).
In ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta , pentru intrunirea sa, trimiterea la legea in temeiul careia  a operat instrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinandu-se ca un asemenea act normativ permitea un atare act juridic exclusiv in privinta imobilelor preluate cu titlu.
In evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga in materie, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, inteles in materia dreptului la respectarea proprietatii sub forma unei compensari rezonabile a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.
Asadar, Curtea  a retinut libertatea statului roman de a reglementa conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea conventiei , inclusiv sub aspectul alegerii modalitatii concrete , neimpunandu-se vreo obligatie in sensul restituirii bunurilor. Cu toate acestea, in masura in care se adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta pentru  a permite, pe cat posibil, evitarea insecuritatii juridice si  a incertitudinii - fie legislativa, administrativa sau judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (cauza Paduraru, par. 92).  
Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vanzarea de catre stat a bunului altuia catre terti, chiar daca acestia sunt de buna credinta , si chiar atunci cand este anterioara confirmarii in justitie  in mod definitiv a dreptului de proprietate a altuia, constituie o privare de bun. O asemenea, privare, combinata cu lipsa totala  a despagubirii, este contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Strain par. 39,43,59, cauza Porteanu, par. 32 si mai recent cauza Penescu, par. 26 in care, mai transant, se precizeaza chiar ca vanzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar , in temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vanzarea decat a bunurilor nationalizate legal, o impiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atat mai mult cu cat , pentru aceasta privare , nu i-a fost acordata nici o despagubire).
Din cele expuse, rezulta ca eventuala buna credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativa locala nu are nici o relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului titular, implicit a incalcarii art. 1 din Protocolul 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omunului si a Libertatilor Fundamentale, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale , in temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.
In acest context este inutila evaluarea sustinerilor privitoare la buna credinta a paratei la momentul contractarii. Inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 nu reactiveaza dreptul comun , din care face parte si principiul error communis facit ius, recunoscut numai de doctrina si jurisprudenta pana la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. 2 , principiu care valideaza aparenta in drept in cazul vanzarii bunului altuia, interesand material efectelor nulitatii acestui act juridic.
Este de formulat urmatoarea precizare esentiala : Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu  a pretins statului reglementarea situatiei imobilelor preluate dupa anul 1945 in sensul exclusiv al restituirii bunurilor.
In aproape toate hotararile pronuntate in cauzele romanesti solutionate ( cu exceptia cazului Paduraru), Curtea a luat in calcul toate modalitatile de compensare prevazute de legea nationala , nu numai posibilitatea redobandirii bunului in materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrata deja in jurisprudenta sa, incepand de la decizia data la 23 septembrie 1982 in cazul Sporrong si Lonroth c. Suediei (citata chiar in cadrul Hotararii din cauza Strain) - ca privarea de proprietate implica obligatia statului de  a despagubi pe proprietar, prin plata unei suma rezonabile, raportata la valoarea bunului, indemnizare in absenta careia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar gasi decat o protectie iluzorie si ineficace  a dreptului de proprietate , in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.
            Din aceasta perspectiva, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul ca Legea nr. 247/2005 nu functioneaza in prezent in asa fel incat sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri fostilor proprietari deposedati de imobilele lor nationalizate si ca aceasta lege nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, inainte de intrarea sa in vigoare, din cauza unei absente prelungite a despagubirii. Astfel, ea a constatat ca procedura de aprobare a proprietatii de catre Consiliul National al Valorilor Mobiliare - “CNVM" si tranformarea titlurilor de valoare ale primei in actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de legea susmentionata sa poate avea o valoare efectiva, nu s-au incheiat pana in prezent. Prin urmare, Curtea a considerat ca privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului in chestiune, combinata cu lipsa totala a despagubirii, i-au facut sa sufere o greutate disproportionala si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.

*

Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 28.09.2006 sub nr.30489/299/2006 reclamantii I.G. si I. N. au chemat in judecata pe parata I. IOANA Z. solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta sa oblige parata sa le lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din doua camere, bucatarie, baie, camara, antreu, avand o suprafata utila de 48,83 mp si cota indiviza de 11,81% din terenul aferent cladirii, respectiv suprafata de 26,10 mp, prin compararea titlurilor de proprietate conform carora reclamantii si parata au dobandit imobilul care formeaza obiectul cauzei.
In motivarea cererii reclamantii au aratat ca parintii lor I.G. si I. A., au cumparat in anul 1943 prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr.19066 din data de 14.07.1943 si transcris la grefa Tribunalului Ilfov, Sectia Notariat sub nr.7612/14.07.1943, imobilul situat in str.Basarabiei, nr.28, actualmente str.Occidentului nr.28, compus din teren in suprafata de 755,27 mp si constructia situata pe aceasta.
Prin Decretul nr.92/1950 a fost nationalizat imobilul descris mai sus, aflandu-se la pozitia 4056 din anexa la Decret.
Mai arata reclamantii ca parintii lor nu puteau fi inclusi in categoria persoanelor prevazute la art.1 din Decret ci faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare conform art.2 din decret intrucat tatal lor a fost functionar in cadrul Sfatului popular al Capitalei, Sectia Financiara, iar mama lor era casnica. Fata de dispozitiile art.2 din Decretul nr.92/1950 aceste persoane erau scutite de la nationalizare, motiv pentru care se solicita a se constata nulitatea absoluta a titlului statului. Se arata ca, cu atat mai mult titlul statului este nul cu cat Decretul 92/1950 a fost declarat abuziv chiar prin dispozitiile art.2 al.1 lit.a din Legea nr.10/2001 modificata prin Legea nr.247/2005.
Precizeaza reclamantii ca titlul paratei il reprezinta contractul de vanzare-cumparare cu plata pretului in rate nr.134/112/1999 incheiat intre Primaria Municipiului Bucuresti prin SC Rom Vial SA si I. I. Z., in baza Legii nr.112/1995. Parata a cumparat imobilul care formeaza obiectul prezentei cauze de la un neproprietar avand in vedere dispozitiile art.2 din Decretul nr.92/1950.
Comparand titlurile de proprietate ale partilor se constata ca titlul reclamantilor are data mai veche 14.07.1943 si a fost intai transcris, in timp ce contractul de vanzare-cumparare nr.134/112/1999 a fost incheiat de parata in 1999; titlul reclamantilor a fost incheiat cu fostii proprietar de drept , pe cand contractul de vanzare-cumparare al paratei a fost incheiat cu un neproprietar.
O alta critica adusa de reclamanti contractului de vanzare-cumparare al paratei este ca nu are o data certa la care a fost semnat, propriu-zis nu este datat, exista doar o data a eliberarii contractului 01.06.1999.
In drept s-au invocat dispozitiile art.480 C.civ, Legea nr.10/2001 modificata prin Legea nr.247/2005, art.664 C.civ, art.942 si urm.C.civ.
In sustinerea cererii s-au depus la dosar inscrisuri in fotocopie.
Parata a depus intampinare la dosar prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor aratand ca potrivit pozitiei nr.4056 din Anexa la Decretul nr.92/1950 persoana pe numele careia s-a facut nationalizarea este I. A., iar din inscrisurile de la dosar nu rezulta ca reclamantii ar avea calitatea de mostenitori ai lui I. A. Mai mult in ceea ce-l priveste pe reclamantul I. G. este decedat conform certificatului de deces seria D nr.967428.
Mai invoca parata exceptia inadmisibilitatii promovarii actiunii, aratand ca reclamantii nu au parcurs pentru locuinta in cauza procedura prevazuta de Legea nr.10/2001, astfel incat nu se pot adresa direct instantei de judecata cu o actiune in revendicare.
Fata de capatul de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii titlului statului se invoca exceptiile lipsei calitatii procesuale active, exceptia inadmisibilitatii si exceptia prescriptiei dreptului de a se cere constatarea nulitatii titlului statului.
Pe fondul cauzei se arata ca nationalizarea s-a facut pe numele lui I. A. si nici unul dintre reclamanti nu este in masura sa exhibe un certificat de mostenitor de pe urma acesteia.
In ceea ce priveste exceptarea de la aplicarea Decretului 92/1950 se solicita a se observa ca pe numele lui I. A. au fost nationalizate 3 apartamente.
Cu privire la compararea titlurilor se solicita a se avea in vedere faptul ca la momentul cumpararii locuintei statul avea aparenta absoluta si insurmontabila a unui proprietar de drept, fiind aplicabil principiul error communis facit ius si la acel moment reclamantii nu formulasera nici o cerere de restituire in natura intemeiata pe dispozitiile Legii nr.112/1995, iar Decretul nr.92/1950 era considerat un titlu valabil de trecere in proprietatea statului. Fata de aceste imprejurari arata parata ca este evidenta calitatea sa de cumparator de buna credinta.
Mai precizeaza parata ca in ceea ce priveste restituirea in natura pe cale administrativa, leguitorul, avand in vedere necesitatea asigurarii stabilitatii circuitului civil acorda preferinta dobanditorilor de buna credintafata de fostii proprietari.
In sustinerea intampinarii s-au depus la dosar inscrisuri in fotocopie.
In sedinta publica din data de 18.01.2007 reclamantii si-au precizat actiunea in sensul ca solicita sa se constate preluarea fara titlu valabil a imobilului in litigiu.
Prin sentinta civila nr. 3627/2007, s-a admis actiunea precizata , formulata de reclamanti, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28, bl. A, parter, Sector 1 si a  fost obligata parata sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28, bl. A, parter, Sector 1 si cota indiviza de 11.81 % din terenul aferent.
Prin decizia civila nr. 1658/2007 a Tribunalului Bucuresti  -Sectia a III a Civila, s-a admis apelul formulat de apelanta parata I. I. Z., s-a desfiintat sentinta civila apelata si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.
In rejudecare, cauza  a format obiectul dosarului nr. 4910/299/2008.
In sedinta publica de la data de 24.04.2008, reclamantii au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care au solicitat introducerea in cauza a Primariei Municipiului Bucuresti, prin primar general.
La termenul de judecata din data de 19.06.2008, parata a aratat ca invoca si exceptia lipsei de interes in privinta capatului de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii titlului statului. 
Prin sentinta civila nr. 8927, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, in dosarul nr. 4910/299/2008, s-au respins ca neintemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor si inadmisibilitatii pe capatul de cerere avand ca obiect revendicare precum si exceptiile lipsei calitatii procesuale active si lipsei de interes a reclamantilor, inadmisibilitatii si prescriptiei dreptului la actiune cu privire la capatul de cerere avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil a imobilului in litigiu , s-a admis  actiunea precizata de reclamantii I. G. si I. N., .in contradictoriu cu paratii I. (O.) I. Z.,  si P. M. B., prin primar general, s-a constatat ca preluarea de catre stat a imobilului in litigiu situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 a avut loc fara titlu valabil si a fost obligata parata sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara , antreu, in suprafata utila de 48.83 m.p. si cota indiviza de 11,81% din terenul aferent.
 
In privinta exceptiei de inadmisibilitate a cererii de revendicare formulata de reclamanti, instanta a retinut urmatoarele :
Legea nr. 10/2001 prevede intr-adevar o procedura administrativa pentru obtinerea de masuri reparatorii in conditiile acestui act normativ , procedura care se declanseaza  prin notificarea adresata de persoana indreptatita persoanei juridice detinatoare a imobilului, conform art. 21 din lege.
Aceasta procedura este insa conditionata de detinerea imobilului de catre o persoana juridica , asa cum in mod expres prevede art. 21 din lege : « persoana indreptatita va notifica ...persoana juridica detinatoare ». Raportand aceste prevederi la dispozitiile cuprinse in art. 20 al legii, rezulta ca aceasta procedura administrativa este necesar  a fi urmata in cazul imobilelor - terenuri si constructii-  preluate in mod abuziv , indiferent de destinatie, care sunt detinute la data intrarii in vigoare a legii de o regie autonoma, o societate sau companie nationala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate  a administratiei publice centrale sau locale este actionar sau asociat majoritar, de o organizatie cooperatista sau de orice alta persoana juridica. « Aceste imobile vor fi restituite prin decizie sau dispozitie motivata persoanei indreptatite », acesta fiind actul prin care procedura administrativa se finalizeaza.
In cauza insa, la data intrarii in vigoarea a Legii nr. 10/2001, aparatamentul in litigiu nu mai era detinut de catre o persoana juridica , ci intrase in patrimoniul paratei, prin contractul de vanzare cumparare nr. 134/112/1999 din data de 01.06.1999. Prin urmare, nefiind indeplinita conditia prevazuta de art. 21  - 22 din lege, bunul nemaiaflandu-se in detinerea persoanelor juridice la care textul metionat face referire expresa, procedura prealabila administrativa nu poate fi indeplinita, neexistand persoana juridica care sa poata fi notificata. Pe de alta parte, insa, nu se poate nega dreptul fostului proprietar de a se adresa instantei pentru recunoastrerea dreptului sau de proprietate.
In concluzie, in cazul in care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla in detinerea unei persoane juridice, fiind instrainat de catre stat, persoana interesata are deschisa calea actiunii in revendicare la instanta judecatoreasca .
Asadar, actiunea in revendicare, chiar intentata sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibila, caci prevederile art. 480 C civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozitiile acestei legi sau a alteia.In plus, incercarile de acest gen, de  a declara inadmisibile actiunile in revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie - 22 decembrie 1989 si instituia a priori o procedura prealabila administrativa , au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.
In acest sens, prin Hotararea din 28 octombrie 1999 in cauza Brumarescu c Romaniei, urmata de alte cazuri pronuntate si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca :
« Pentru Comisie, dreptul de acces la justitie solicita cu necesitate o cale judiciara care sa permita revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotararii din data de 9 decembrie 1993, pe motiv ca instantele nu au competenta sa solutioneze o asemenea actiune, a afectat insasi substanta dreptului de acces la justitie in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
De altfel, legislatia Romaniei este in consens cu jurisprudenta CEDO si cu prevederile Conventiei, marturie in acest sens stand dispozitiile art. 21 din Constitutia Romaniei , art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si art. 3 C civ.
A socoti legala solutia de inadmisibilitate a actiunii in revendicare inseamna a goli de continut cea mai energica actiune reala imobiliara care permite pe langa recunoasterea dreptului de proprietate si compararea titlurilor de proprietate , si implicit stabilirea titlului preferabil, operatiune care nu este decat in competenta instantelor judecatoresti si care tine de esenta revendicarii.
Argumentul conform caruia , dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv de catre stat se poate face numai in conditiile reglementate de aceasta lege vine in cointradictie cu prevederile art. 2 alin. 2 ale aceleiasi legi, prin care se prevede ca «  persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii , pe care o exercita dupa primirea deciziei sau  a hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi ». Acest text instituie cel putin o speranta legitima in obtinerea unui bun in sensul art. 1 teza I din Protocolul I la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
Dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu contin nicio norma privitoare la admisibilitatea actiunilor in revendicare pornite impotriva dobanditorilor unor bunuri imobile prin cumparare de al stat, ca proprietar aparent al acestora. Singurele norme restrictive privesc posibilitatea fostilor proprietari de a mai solicita , ulterior aparitiei acestei legi, de la stat, masuri reparatorii, in natura sau prin echivalent, daca nu au formulat in termenele defipte de lege, notificarea entitatii detinatoare a imobilului (art. 22 din Legea nr. 10/2001.)
Pentru aceste considerente, instanta a respins ca neintemeiata exceptia de inadmisibilitate a cererii de revendicare formulata de reclamanti.

In privinta exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, cu privire la ambele capete de cerere, instanta a avut in vedere faptul ca aceasta conditie de exercitiu a actiunii civile presupune existenta unei identitatii intre persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecatii. Asa fiind, calitatea ceruta pentru a putea exercita actiunea in justitie trebuie sa corespunda cu calitatea de titular al dreptului ce se discuta si apartine subiectului activ al raportului juridic dedus judecatii care este insusi titularul dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat.
Reclamantul, fiind cel care porneste actiunea civila, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa cat si calitatea procesuala pasiva a persoanei pe care a chemat-o in judecata, prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza pretentia sa.
Din probele administrate in cauza, instanta a retinut urmatoarele :
Reclamnatii I. G. si I. N., sunt mostenitorii fostilor proprietari ai imobilului  revendicat, astfel cum rezulta din certificatele de nastere seria No nr. 005058/03.06.1958 , seria Nh nr. 881365 eliberat la data de 06.01.1954, certificatele de mostenitor nr. 4/24.01.2007 eliberat de BNP L. G. si B. M. si nr. 1917/29.12.1988, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucuresti.
In privinta certificatului de deces seria D7 nr. 967428 eliberat la data de 10.02.1988, instanta constata ca acesta se refera la tatal reclamantilor, I. G. , iar nu la unul dintre acestia, defunctul fiind nascut la data de 02.07.1907 iar reclamantul I. G. la data de 27.03.1943.
In ceea ce priveste sustinerea paratei privind lipsa mentiunilor referitoare la imobilul revendicat din cadrul masei succesorale ramase de pe urma celor doi defuncti, instanta apreciaza ca aceasta imprejurare nu are relevanta in privinta calitatii procesuale active  a reclamantilor, avand in vedere si faptul ca in masa succesorala sunt trecute doar bunurile existente in patrimoniul succesoral la data decesului, din care face parte insa si dreptul la actiune pentru valorificarea drepturilor reale sau de creanta ce au apartinut defunctilor.
Avand in vedere ca din probele administrate in cauza, instanta a retinut calitatea de mostenitori ai reclamantilor fata de fostii proprietari ai imobilului de la care acesta a fost preluat in baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor pe ambele capete de cerere ca neintemeiata.

In privinta exceptiei lipsei de interes a reclamantilor in privinta capatului de cerere  avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1 instanta a apreciat ca aceasta este neintemeiata, pentru motivele ce vor fi aratate in continuare. Astfel interesul in promovarea oricarei actiuni civile consta in folosul practic urmarit de titularul dreptului la actiune. Acest interes trebuie sa fie legitim, nascut si actual, personal si direct. In cauza dedusa judecatii, instanta apreciaza ca reclamantii justifica un astfel de interes avand in vedere tocmai obiectul cererii de chemare in judeacta, respectiv finalitatea urmarita prin promovarea prezentei actiuni. De asemenea, instanta apreciaza ca prin prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, nu s-a inlaturat posibilitatea instantelor judecatoresti de a constata nevalabilitatea titlului statului, atunci cand acesta este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, prin faptul ca norma juridica respectiva  califica ca fiind un imobil preluat in mod abuziv, cel nationalizat prin respectivul act normativ, aceste prevederi legale urmand a fi avute in vedere in solutionarea cererii avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului.
Prin urmare, instanta va a respins ca neintemeiata exceptia lipsei de interes a reclamantei cu privire la capatul de cerere avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1.

In privinta exceptiei inadminsibilitatii cererii avand ca obiect constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, instanta a avut  in vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform carora fac parte din domeniul public sau privat al staului sau al unitatilor administrativ teritoriale si bunurile dobandite de catre stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil , cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania este parte si a legilor in vigoare la data preluarii de catre stat. In alin. 3 al aceluiasi articol, se prevede ca instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului.
Prin urmare, fata de aceste prevederi legale, instanta a apreciat ca aceasta exceptie invocata de parata este neintemeiata, legea neconditionand dreptul la actiune al reclamantilor de a a sesiza instanta cu o astfel de cerere de parcurgerea unor proceduri reglementate de legile speciale de reparatie, acest lucru nefiind nici posibil, fata de momentul intrarii in vigoare a acestei legi raportat la momentul intrarii in vigoare a Legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001.

In privinta exceptiei prescriptiei dreptului de a cere constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu, instanta a considerat ca in privinta acestui capat de cerere nu sunt aplicabile termenele speciale de prescriptie in materie de contencios administrativ . Astfel, instanta a considerat ca art. 6 alin. 3 al Legii nr. 213/1998 privind competenta de solutionare a cererilor avand ca obiect constatarea nevalabilitatii preluarii de catre stat a imobilelor in perioada  6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se incadreaza in prevederile normelor privind competenta generala a instantelor judecatoresti in materia litigiilor privind proprietatea. In acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000. Prin urmare, cererii formulate de reclamanti i se aplica regimul juridic al actiunii in constatare, imprescriptibila extinctiv , fata de prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Fata de aceste considerente, instanta va respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului de a cere constatarea preluarii de catre stat fara titlu valabil al imobilului in litigiu.

Pe fondul cauzei, analizand actele si lucrarile dosarului instanta a retinut urmatoarele:
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat sub nr.7612/14.07.1943 autorii reclamantilor I. G. si I. A. au dobandit un imobil format din teren in suprafata de 755,27 mp si constructii, situat in Bucuresti, str.Basarabiei, nr.28.
Prin procesul-verbal nr. 73426/1940 al Comisiunii pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti s-a dispus inscrierea dreptului de proprietate al numitilor I. G. si I. A. asupra imobilului situat in Bucuresti, str. Basarabiei, nr. 28, compus din teren in suprafat de 698 m.p.  si casa cu parter avand camere si dependinte.
Imobilul in discutie a fost preluat de catre stat in baza Decretului nr. 92/1950, pozitia nr.4056 de la numita I. A. - 3 apartamente, situate in Bucuresti, str. Occidentului, nr. 28.
Identitatea dintre imobilul dobandit de autorii reclamantilor si cel care formeaza obiectul prezentei cauze rezulta din adresa nr.43104/23.11.2006 emisa de DITL  si din adresa nr.17713/10.11.2006 emisa de Nomenclatura Urbana . Conform acesteia din urma, rezulta ca artera de circulatie care la nivelul anului 1947 a purtat denumirea de str. Occidentului a purtat anterior denumirea de str. Basarabiei.
In ceea ce priveste adresa nr. 2066/18.04.2003 a S.C. Rom -Vial S.A., instanta a considerat ca pe baza acesteia nu se poate retine ca imobilul trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr. 92/1950 compus din 3 apartamente ar fi in prezent constituit din 6 apartamente. Astfel, in cuprinsul acesteia s-a mentionat doar ca in imobil s-au incheiat contracte de vanzare cumparare in baza Legii nr. 112/1995 de catre I. I.  - contract nr. 134/112/1999 si C. V.  - contract nr. 307/112/1999 , chiriasi in imobil fiind M. F. - contract nr. 9075/13.01.1998, M. I. - contract nr. 10242 bis /21.01.1988 si N. V. - contract nr. 6801/08.02.1977 , ramanand un spatiu liber de o camera (10,50 m.p.) si o bucatarie (5.37 m.p.).
Potrivit art. 3 din Legea nr. 112/1995, prin apartament se intelege "locuinta compusa din una sau mai multe camere , cu dependintele, garajele si anexele gospodaresti aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivnite, magazii si altele asemenea, indiferent daca sunt situate la acelasi nivel sau la niveluri diferite si care , la data trecerii in proprietatea statului , constituia o singura unitate locativa de sine statatoare, asa cum a fost determinata prin constructie. Apartamentul astfel definit in alin. 1 ramane considerat ca atare, indiferent daca ulterior trecerii in proprietatea statului, s-au efectuat modificari constructive interioare, ori  a fost luat in evidenta ca reprezentand doua sau mai multe apartamente.
Prin urmare, din cuprinsul adresei de mai sus, nu rezulta ca spatiile ce au format obiectul contractelor de inchiriere precum si cel liber la data emiterii acesteia, nu au constituit o unitate locativa de sine statatoare la data trecerii imobilului in proprietatea statului, fiind construite ulterior.
Asadar, avand in vedere aceste prevederi legale si faptul ca parata nu a administrat proba contrara din care sa rezulte ca apartamentul revendicat nu era unul din cele mentionate in Decretul nr. 92/1950, ce a facut obiectul contractului de vanzare cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat sub nr.7612/14.07.1943, instanta a retinut identitatea dintre imobilul dobandit de autorii reclamantilor si cel care formeaza obiectul prezentei cauze, pe baza adresei nr.43104/23.11.2006 emisa de DITL si din adresei nr.17713/10.11.2006 emisa de Nomenclatura Urbana, precum si  a celorlaltor inscrisuri atasate la dosarul cauzei.
De asemenea, instanta a retinut ca reclamantii sunt mostenitorii parintilor lor I. G. decedat la 4.02.1988 si I. A. (H. dupa desfacerea casatoriei conform certificatului de divort seria D.b, nr.803918) decedata la 19.07.2005 asa cum rezulta din certificatele de mostenitor nr.1917/28.12.1988 si nr.4 din 24.01.2007. De asemenea, in baza declaratiei autentificate sub nr. 176/24.01.2007, de catre BNP « L. G. si B. M. », instanta retine ca numita H. A.  -S. este una si aceeasi persoana cu I. A. si H. A..
In ceea ce privesete parata I. I Z., aceasta a prezentat titlul sau ca fiind contractul de vanzare-cumparare nr.134/112/1999 incheiat cu Primaria Municipiului Bucuresti, prin SC Rom Vial SA, avand ca obiect imobilul situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sectorul 1, compusa din 2 camere, bucatarie, baie, camara, antreu in suprafata utila de 48.83 m.p., o data cu locuinta vanzandu-se si o cota indiviza de 11.81 % din partile de folosinta comuna ale imobilului si dobandindu-se 26.10 m.p. teren situat sub constructie , conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996, privind aplicarea Legii nr. 112/1995. (fila 18).
Reclamantii au solicitat la termenul din data de 18.01.2007 constatarea nevalabilitatii titlului statului asupra apartamentului de la parterul imobilului situat in Bucuresti, str.Occidentului nr.28, bl.A, sector 1 si revendicarea acestuia de la parata I. I. Z. ce a obtinut un titlu de proprietate in baza Legii nr.112/1995.

In privinta cererii avand ca obiect  constatarea ca preluarea de catre stat a imobilului in litigiu a avut loc fara titlu valabil, instanta retine ca imobilul din str.Occientului nr.28 a intrat in patrimoniul statului in baza Decretului nr.92/1950, fiind inscris la pozitia nr.4056 din anexa acestui act normativ.

Analizand situatia juridica a imobilului,  prin prisma dispozitiilor art.6 din Legea nr. 213/1998, se retine ca instantele judecatoresti au fost indrituite sa verifice constitutionalitatea actelor normative emise anterior anului 1991.
Conform art.6 din Legea nr.213/1998, instantele au fost indrituite sa verifice valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putand cerceta pe cale incidentala constitutionalitatea actelor normative in baza carora s-a realizat preluarea.
In aceste conditii, instanta apreciaza ca Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat. Concluzia instantei se bazeaza pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care face in mod expres trimitere Legea nr. 10/2001 si care califica titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania este parte si a legilor in vigoare la data preluarii bunurilor de catre stat.
Or, Constitutia din 1948 - sub imperiul careia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea in art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse nationalizarii si care nu concordau cu cele carora li se aplica decretul de nationalizare mentionat. Tot astfel, art. 8 din Constitutia in vigoare prevedea cu titlu de principiu ca proprietatea particulara este recunoscuta si garantata prin lege. Textele constitutionale ulterioare, inclusiv art. 11 erau prevederi de exceptie de vreme ce derogau de la principiul garantarii proprietatii, permitand pierderea dreptului de proprietate prin nationalizare. Insa exceptiile sunt de stricta interpretare, astfel incat extinderea aplicarii lor la alte categorii de bunuri decat cele expres prevazute de art. 11 este nelegala.
Nu in ultimul rand, Decretul nr. 92/1950 incalca dispozitiile art. 480 C.civ. astfel incat si prin raportare la legile interne in vigoare la data aplicarii lui, acest act normativ nu putea naste in favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul respectiv.
Avand in vedere ca prin analiza conformitatii Decretului nr. 92/1950 cu actele enuntate de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, nu se poate retine valabilitatea titlului statului, nu se mai impune a se cerceta daca nationalizarea s-a facut cu respectarea dispozitiilor acestui act normativ.
Prin urmare, instanta apreciaza ca titlul prin care statul a dobandit imobilul situat in Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din doua camere, bucatarie, baie, camara, antreu, avand o suprafata utila de 48,83 mp si cota indiviza de 11,81% din terenul aferent cladirii, respectiv suprafata de 26,10 mp, nu este valabil.

             In privinta cererii avand ca obiect restituirea in deplina proprietate si linistita posesie a imobilului situat in Bucuresti, strada Occidentului nr. 28, bl. A, parter, sector 1  instanta a considerat ca actiunea in revendicare este acea actiune reala pornita de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de aparare a dreptului de proprietate, si presupune, avand in vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozitiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formuleaza. In cazul in care paratul invoca, la randul sau, un titlu de proprietate, revine instantei sarcina de a compara titlurile opuse de parti, dand preferinta aceleia ce are un titlu mai caracterizat.
    In cauza, a retinut instanta cu prioritate, fata de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca reclamantii, fiind mostenitorii persoanelor  al caror imobil a fost preluat in mod abuziv, respectiv I, G. si I. A., isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la momentul preluarii, dobandita prin actul de vanzare din data de 14.07.1943, autentificat sub nr. 19066 si transcris la grefa TRibunalului Ilfov , Sectia Notariat sub numarul 7612 din data de 14.07.1943 si incheiat intre acestia din urma si numita E. Dr. N. D. , avand ca obiect imobilul situat in Bucuresti, str. Basarabiei, nr. 28, compus din teren in suprafata de 755.27 mp si constructiuni.
In aceste conditii, reclamantii au un titlu de proprietate anterior paratilor opozabil tertilor prin inscrierea in cartea funciara, si pe care preluarea de catre stat, neconforma cu normele legale , nu este de natura a-l invalida.
Instanta a constatat ca reclamantii au facut dovada ca este proprietara imobilului, iar   buna  credinta a paratei, din momentul incheierii contractului de vanzare cumparare,  nu poate capata in nici o situatie relevanta privind cererea de revendicare imobiliara. Astfel, in cadrul actiunii in revendicare imobiliara buna credinta se analizeaza doar in cazul in care nici una dintre parti nu are titlu de proprietate, situatie in care se da castig de cauza partii care are posesia mai bine caracterizata. Buna credinta nu duce prin ea insasi si in lipsa unui titlu provenind de la adevaratul proprietar la dobandirea dreptului de proprietate imobiliara.
Singura situatie in care buna credinta la incheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanta in dobandirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, insa atunci dobandirea proprietatii nu este efectul imediat si direct al actului incheiat cu neproprietarul si al bunei credinte, ci se produce ca urmare a exercitarii unei posesii utile pe toata durata prescrisa de lege. Asadar, chiar reglementarea institutiei uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului ca actul de vanzare incheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobandirea proprietatii imobiliare de catre cumparatorul de buna credinta, caci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el insusi, ci pentru dobandirea proprietatii se cere drept conditie si exercitarea ulterioara a unei posesii pe tot timpul prescris de lege. A interpreta acum ca buna credinta la incheierea actului cu un neproprietar are drept consecinta dobandirea a insusi dreptului de proprietate semnifica asumarea incalcarii textelor Codului civil care reglementeaza institutia uzucapiunii scurte si  consacrarea prin creatii pur teoretice o adevarata  prescriptie instantanee asupra imobilelor, similar cu art. 1909 C.civ., concluzie care  evident nu poate fi acceptata.
In ceea ce  priveste Legea nr. 10/2001 si in mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ ( fostul art. 46 ), instanta constata ca aceste dispozitii nu aduc nici o noutate in privinta celor enuntate mai sus.  Astfel Legea nr. 10/ 2001 reglementeaza doar masurile reparatorii in raportul dintre "persoana indreptatita" si organele si unitatile detinatoare, deci in raporturile cu altii decat persoanele fizice cumparatoare de la stat. Nici un text din aceasta lege nu vizeaza raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat si cumparatorul persoana fizica de la stat, acest raport juridic ramanand supus pe deplin Codului civil.
Pe de alta parte, nu poate fi ignorata jurisprudenta recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata in materia respectarii dreptului de proprietate privata consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele romanesti solutionate de Curte , incepand cu Cauza Paduraru c. Romaniei din 1 decembrie 2005, continuand cu cauzele Strain si Porteanu.
Acestea reprezinta cauze pilot in jurisprudenta curtii, asemanator deciziei din speta Brumarescu c. Romaniei , in sensul ca prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat in practica ulterioara, in ce priveste regulile de evaluare a ingerintelor in exercitiul dreptului de proprietate a titularilor imobilelor preluate de stat dupa anul 1945, din categoria carora face parte si imobilul in litigiu.
In sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1 , privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura corespunde criteriului proportionalitatii. “Justificarea privarii de proprietate" presupune ca ingerinta , in primul rand sa fie prevazuta de lege, in sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instante este sau nu arbitrara (cauza Strain, par. 49).
In ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta , pentru intrunirea sa, trimiterea la legea in temeiul careia  a operat instrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinandu-se ca un asemenea act normativ permitea un atare act juridic exclusiv in privinta imobilelor preluate cu titlu.
In evaluarea proportionalitatii masurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga in materie, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, inteles in materia dreptului la respectarea proprietatii sub forma unei compensari rezonabile a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.
Asadar, Curtea  a retinut libertatea statului roman de a reglementa conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea conventiei , inclusiv sub aspectul alegerii modalitatii concrete , neimpunandu-se vreo obligatie in sensul restituirii bunurilor. Cu toate acestea, in masura in care se adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta pentru  a permite, pe cat posibil, evitarea insecuritatii juridice si  a incertitudinii - fie legislativa, administrativa sau judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (cauza Paduraru, par. 92).  
      Semnificativa in materie este si Hotararea CEDO din 1 decembrie 2005, in Cauza Paduraru contra Romaniei, prin care s-a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si care, desi priveste actiuni in justitie referitoare la imobile nationalizate formulate de reclamant anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importanta raportat la consecintele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretari diferite, precum si  practica judiciara neunitara le pot genera.
    In aceasta cauza Guvernul a sustinut ca reclamantul, care doreste sa i se recunoasca dreptul de proprietate, ar trebui sa introduca o actiune in revendicare impotriva cumparatorilor in temeiul legii nr. 112/1995, care sunt in posesia apartamentelor vandute. Guvernul a indicat de asemenea ca jurisprudenta si doctrina au stabilit ca actiunea in revendicare a adevaratului proprietar nu poate fi paralizata decat prin invocarea uzucapiunii. Acesta a considerat ca buna credinta nu poate avantaja o parte decat in cadrul unei actiuni in revendicare in care nici una din parti nu ar putea produce un titlu de proprietate, caz in care partea care va avea castig de cauza este aceea care va demonstra posesia cea mai stabila. Este de mentionat ca sustinerea Guvernului potrivit careia reclamantul are oricand posibilitatea introducerii unei actiuni in revendicare impotriva cumparatorilor, care este imprescriptibila, a intervenit dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, in cursul litigiului in fata Curtii, plangerea reclamantului fiind comunicata Guvernului la data de 09.06.2004.
   In cauza s-a retinut ca reclamantul, al carui imobil fusese nationalizat, a avut un "bun" in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru ca, in primul rand, asa cum a indicat Guvernul, in afara unor circumstante exceptionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrina minoritara si o jurisprudenta foarte rara, aparenta), o jurisprudenta constanta inregistrata pana in 2001 admitea actiunea in revendicare introdusa de adevaratul proprietar impotriva cumparatorului, chiar de buna credinta, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci in mod legitim sa spere ca isi va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale actiuni in revendicare introduse impotriva cumparatorilor. In al doilea rand, in ceea ce priveste recunoasterea acestui interes de catre Stat, articolul 2 alin. 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fara titlu valabil pastreaza calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoasterea explicita si retroactiva a supravietuirii vechiului drept si trebuie sa se observe ca legea nu face nici o distinctie intre situatia imobilelor vandute chiriasilor, si imobilele ramase in patrimoniul Statului.  
 Curtea a considerat ca pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului cu articolul 1 din Protocolul nr. 1,  are ca unica sarcina aceea de a analiza daca in cauza masurile adoptate de autoritatile romane au fost adecvate si suficiente.
    Curtea a retinut nerespectarea acestei obligatii pozitive de catre Stat ca urmare a incertitudinii juridice generale generate de lipsa de claritate si de coerenta a legislatiei aplicabile si consecintele acesteia pentru reclamant. Curtea a notat ca, pentru a defini situatia in care se gaseste reclamantul, mai multe notiuni par esentiale in dreptul romanesc, cu titlu de exemplu “titlul" statului, “vanzarea lucrului altuia", “buna credinta", a cumparatorului, “actiunea in revendicare" si “aparenta in drept". In afara de notiunea de “titlu" al Statului, definita diferit in diverse acte  normative succesive, si aceea de “buna credinta", definita de Codul civil, dar interpretata si aplicata diferit in practica, celelalte trei notiuni au fost elaborate in doctrina si sunt aplicate de o jurisprudenta care nu este intotdeauna constanta. Este indubitabil ca numeroase proceduri judecatoresti, fie in revendicare, fie in anularea contractelor de vanzare, cum sunt cele introduse de reclamantul in speta de fata, sunt rezultat al acestei incertitudini si ca instantele au fost chemate sa transeze astfel de litigii, desi nu dispuneau de un cadru legislativ suficient de previzibil si coerent.  
      In ceea ce priveste actiunea in revendicare, inainte de adoptarea legii nr. 10/2001, jurisprudenta a stabilit ca, in cazul vanzarii lucrului altuia, actiunea in revendicare introdusa de adevaratul proprietar impotriva tertilor sub-dobanditori de buna credinta era admisibila, sub rezerva unor circumstante exceptionale , in urma unei comparari a titlurilor concurente asupra bunului litigios. Aparenta in drept, nici ea reglementata si, potrivit Guvernului, contestata de majoritatea autorilor, era interpretata strict si subordonata nu numai bunei credinte a cumparatorului, dar si existentei unei erori comune si invincibile. Or, dupa intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, exceptiile par a fi devenit regula si Curtea Suprema a respins actiunile in revendicare, fie retinand doar buna credinta a dobanditorilor, fie considerand ca legiuitorul a facut sa prevaleze buna credinta a cumparatorului prin legea nr. 10/2001, fie considerand aplicabila aparenta in drept interpretata de o maniera larga, fara distinctie fina intre eroarea comuna si invincibila si buna credinta. In plus, in mai multe cazuri, Curtea Suprema a refuzat sa procedeze la compararea titlurilor concurente.
   Acest climat general de incertitudine s-a repercutat in cazul particular al reclamantului care s-a aflat in imposibilitate de a obtine posesia apartamentelor. Astfel, Curtea a subscris la opinia exprimata de Guvern, potrivit careia, la momentul respingerii actiunii in anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a obtine restituirea imobilului in natura prin introducerea unei actiuni in revendicare impotriva cumparatorilor.  Trebuie constatat ca dupa intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul s-a vazut in imposibilitatea de a recupera posesia partilor nerestituite ale imobilului sau, legea  acordandu-i exclusiv posibilitatea unei restituiri in echivalent prin jocul combinat al articolelor 189 d) si 46 § 2 ale legii nr. 10/2001. In plus, acesta nu mai avea la indemana introducerea impotriva dobanditorilor a unei actiuni in revendicare fondata pe dreptul comun. Chiar presupunand ca acesta ar fi putut sa introduca o astfel de actiune, sansele sale de succes ar fi fost incerte, avand in vedere jurisprudenta constanta a Curtii Supreme care a respins sistematic actiunile in revendicare daca se constata buna credinta a cumparatorilor. Aceasta schimbare imprevizibila a jurisprudentei a avut ca efect   sa-l priveze pe reclamant de orice posibilitate rezonabila de a recupera posesia apartamentelor vandute vechilor chiriasi, cum ar fi putut in mod legitim sa spere.                                          
    In lumina celor expuse, Curtea a constatat ca Statul nu si-a respectat obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si in mod coerent fata de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea de imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de nationalizare. In consecinta, Statul nu si-a respectat obligatia de a recunoaste reclamantului sa se bucure efectiv de dreptul sau de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 - rupand  astfel “justul echilibru" intre cerintele interesului public si imperativele protejarii dreptului celui interesat in legatura cu bunurile sale  si, prin urmare, a existat incalcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vanzarea de catre stat a bunului altuia catre terti, chiar daca acestia sunt de buna credinta , si chiar atunci cand este anterioara confirmarii in justitie  in mod definitiv a dreptului de proprietate a altuia, constituie o privare de bun. O asemenea, privare, combinata cu lipsa totala  a despagubirii, este contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Strain par. 39,43,59, cauza Porteanu, par. 32 si mai recent cauza Penescu, par. 26 in care, mai transant, se precizeaza chiar ca vanzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar , in temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vanzarea decat a bunurilor nationalizate legal, o impiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atat mai mult cu cat , pentru aceasta privare , nu i-a fost acordata nici o despagubire).
Din cele expuse, rezulta ca eventuala buna credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativa locala nu are nici o relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului titular, implicit a incalcarii art. 1 din Protocolul 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omunului si a Libertatilor Fundamentale, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale , in temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.
In acest context este inutila evaluarea sustinerilor privitoare la buna credinta a paratei la momentul contractarii. Inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 nu reactiveaza dreptul comun , din care face parte si principiul error communis facit ius, recunoscut numai de doctrina si jurisprudenta pana la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. 2 , principiu care valideaza aparenta in drept in cazul vanzarii bunului altuia, interesand material efectelor nulitatii acestui act juridic.
Este de formulat urmatoarea precizare esentiala : Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu  a pretins statului reglementarea situatiei imobilelor preluate dupa anul 1945 in sensul exclusiv al restituirii bunurilor.
In aproape toate hotararile pronuntate in cauzele romanesti solutionate ( cu exceptia cazului Paduraru), Curtea a luat in calcul toate modalitatile de compensare prevazute de legea nationala , nu numai posibilitatea redobandirii bunului in materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrata deja in jurisprudenta sa, incepand de la decizia data la 23 septembrie 1982 in cazul Sporrong si Lonroth c. Suediei (citata chiar in cadrul Hotararii din cauza Strain) - ca privarea de proprietate implica obligatia statului de  a despagubi pe proprietar, prin plata unei suma rezonabile, raportata la valoarea bunului, indemnizare in absenta careia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar gasi decat o protectie iluzorie si ineficace  a dreptului de proprietate , in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.
            Din aceasta perspectiva, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul ca Legea nr. 247/2005 nu functioneaza in prezent in asa fel incat sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri fostilor proprietari deposedati de imobilele lor nationalizate si ca aceasta lege nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, inainte de intrarea sa in vigoare, din cauza unei absente prelungite a despagubirii. Astfel, ea a constatat ca procedura de aprobare a proprietatii de catre Consiliul National al Valorilor Mobiliare - “CNVM" si tranformarea titlurilor de valoare ale primei in actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de legea susmentionata sa poate avea o valoare efectiva, nu s-au incheiat pana in prezent. Prin urmare, Curtea a considerat ca privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului in chestiune, combinata cu lipsa totala a despagubirii, i-au facut sa sufere o greutate disproportionala si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
Prin urmare, aplicand mutatis mutandis rationamentul Curtii europene, se poate considera ca parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,  - pe care reclamantii in cauza au initiat - o prin depunerea notificarii -  nu ii permite sa beneficieze in prezent de o despagubire efectiva.
Concluzia instantei, fata de toate cele expuse, este asadar ca Legea nr. 10/ 2001 nu acorda nicaieri preferinta cumparatorului de la stat in fata lui verus dominus, iar in interpretarea acestei legi trebuie sa fie data prevalenta principiului fundamental al respectarii dreptului de proprietate.
In ceea ce priveste minuta ICCJ din data de 09.06.2008, pronuntata cu ocazia solutionarii recursului in interesul legii cu privire la actiunile intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, invocata de catre parata, instanta considera ca aceasta nu inlatura considerentele retinute anterior si nu acorda preferinta titlului de proprietate al paratei in cadrul operatiunii de comparare a celor doua titluri de proprietate. Astfel, in cadrul acestei solutii, s-a mentionat ca   in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice. Astfel, solutia instantei supreme este in sensul analizei celor doua titluri invocate de parti, pentru a se stabili caruia dintre acestea i se va acorda preferinta , avand in vedere toate criteriile evaluate anterior.
Pentru toate motivele expuse,  instanta a  admis capatul de cerere avand ca obiect revendicare prin comparare de titluri, a admis actiunea si a obligat parata sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul din Bucuresti, str.Occidentului, nr.28, bl.A, parter, sector 1, compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara , antreu, in suprafata utila de 48.83 m.p. si cota indiviza 11,81% din terenul aferent, considerand ca restituirea in natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului catre chirias.