CONSTATARE NEVALABILITATE TITLU. REVENDICARE IMOBILIARA. APLICABILITATEA JURISPRUDENTEI C.E.D.O. - CAUZA PADURARU CONTRA ROMANIEI

Prin actiunea inregistrata  pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti  la data de 03.01.2007, sub nr.330/299/2007, reclamantii B.D. si N.E. au chemat in judecata pe paratii F.F. si MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, sa fie obligat paratul A.A. sa lase in deplina proprietate si linistita posesie apartamentul nr. sus mentionat reclamantilor, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat  ca prin contractul de vanzare-cumparare autentificat, de catre Tribunalul Ilfov Sectia I Civila, mama lor, defuncta  M.S., in calitate de cumparator, a dobandit apartamentul alcatuit din doua camere, hol, baie, bucatarie de la numitii T.R.si T.M., in calitate de vanzatori. Au mai aratat  reclamantii ca, in baza Decretului nr. 92/1950, imobilul sus mentionat a fost nationalizat. De asemenea, reclamantii au sustinut ca SC R.V. SA, prin adresa, i-a instiintat ca imobilul in litigiu a fost vandut numitului A.A., in baza unui contract de vanzare-cumparare.
In drept, reclamantii si-au intemeiat actiunea pe dispozitiile art.480 si 481 C.civ., art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 si art.112 C.p.c.
In dovedire, reclamantii au solicitat administrarea probelor cu inscrisuri, expertiza si interogatoriu.
Parata F.F. a formulat intampinare ( fila 36 ), prin care a invocat exceptia lipasei de interes pentru primul capat de cerere, avand in vedere ca, atata  vreme cat legea califica titlul de preluare de catre stat ca fiind abuziv, instanta nu mai poate sa judece o astfel de cerere, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, fata de aspectul ca acestia au aratat ca au primit despagubiri in temeiul Legii nr. 112/1995, astfel incat dreptul de proprietate asupra imobilului a fost astfel cedat statului roman care l-a instrainat catre parata. De asemenea, parata reclamanta a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, intrucat este incidenta situatia prevazuta de dispozitiile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 si dreptul comun - actiunea in revendicare intemeiata pe art. 480 Cod civil - a fost inlocuit cu Legea nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei a  solicitat respingerea ca neintemeiata a actiunii.
Parata F.F. a formulat cerere reconventionala (fila 36), solicitand obligarea reclamantilor la plata sumei de 30.000 RON, reprezentand despagubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinatia locuinta prin imbunatatirile  necesare si utile, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reconventionale, parata reclamanta a aratat ca a efectuat imbunatatiri la imobil, astfel incat se impune restituirea acestora de catre reclamantii parati.
In drept, parata reclamanta si-a intemeiat cererea reconventionala pe disp.art.115 C.pr.civ., art.55 din Legea 10/2001, art.480-481 C.civ., Legea  nr.112/1995 si Legea nr.213/1998.
In dovedire, parata reclamanta a solicitat administrarea probelor cu inscrisuri, expertiza si interogatoriu.
La termenul de judecata din data de 30.03.2007, reclamantii au depus la dosar raspuns la intampinare si la cererea reconventionala prin care au solicitat  respingerea acesteia  ca netimbrata si  ca nedovedita, intrucat  parata nu  a dovedit faptul ca  a efectuat pe cheltuiala sa imbunatatiri  necesare si utile.
In sedinta publica de la 30.03.2007, instanta a respins ca neintemeiate exceptia lipsei de interes pentru primul capat din cererea principala si exceptia inadmisibiloitatii actiunii in revendicare si a unit cu fondul cauzei exceptia  lipsei calitatii  procesuale active a reclamantilor-parati ( fila 58 ).
In sedinta publica de la 30.03.2007, instanta a incuviintat pentru reclamanti parati proba cu inscrisuri, iar pentru parata reclamanta proba cu inscrisuri si proba cu expertiza in specialitatea constructii ( fila 58 ).
S-au depus la dosar inscrisuri, in fotocopie.
S-a depus la dosar raportul de expertiza  tehnica imobiliara ( fila 97 ).
  Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine ca autoarea reclamantilor, numita Bancu Senia, a dobandit dreptul de proprietate  asupra imobilului constructie, prin contract de vanzare-cumparare autentificat de catre Tribunalul Ilfov (fila 8). De pe urma numitei B.S.a ( X. ) au ramas ca unici mostenitori reclamantii B.D. si N.E., astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor ( filele 7, 47). Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost nationalizat,  trecand in proprietatea statului - ( filele 11, 12 ).
Intre Primaria Municipiului Bucuresti prin mandatar SC R.V. SA si cumparatorii A.A. si A.M. s-a incheiat un contract de vanzare cumparare, avand ca obiect imobilul (fila 83). Parata chemata in judecata in prezenta cauza are calitatea de mostenitor a cumparatorilor, astfel cum reiese din certificatele de mostenitor nr. 01/04.01.2000 si nr. 257/07.1998 ( filele 42-43 ).
In ceea ce priveste exceptia  lipsei calitatii  procesuale active a reclamantilor-parati, invocata de catre parata reclamanta prin intampinare, retine instanta ca aceasta este neintemeiata si o va respinge in consecinta. Astfel,  reclamantii nu au pierdut dreptul de a exercita actiunea in revendicare si de a se prevala de titlul de proprietate transmis de catre autorul lor, invocand preluarea abuziva de catre stat a imobilului. Plata despagubirilor catre reclamantii parati pentru imobilul revendicat, in temeiul Hotararii nr. 3093/22.11.1999 nu este de natura a impiedica recunoasterea dreptului lor de proprietate, daca sunt indeplinite cerintele actiunii in revendicare, desigur cu indatorirea restituirii sumelor de bani primite. Mai mult, la nivelul anului 1999 nu exista cadrul normativ pentru restituirea imobilelor preluate fara titlu de catre stat, reclamantii avand doar calea deschisa de Legea nr. 112/1995, pe care au si folosit-o, dar care se referea insa la imobilele trecute in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu,  situatie care nu se regaseste in cauza.
            Cu privire la fondul cauzei, constata instanta ca actiunea in revendicare este acea actiune reala pornita de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de aparare a dreptului de proprietate, si presupune, avand in vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozitiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formuleaza. In cazul in care paratul invoca, la randul sau, un titlu de proprietate, revine instantei sarcina de a compara titlurile opuse de parti, dand preferinta aceleia ce are un titlu mai caracterizat.
Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, instantele au fost indrituite sa verifice conformitatea cu dispozitiile constitutionale a actelor normative emise anterior anului 1991, iar in asemenea situatie, se constata ca prevederile Decretului nr. 92/1950  contravin Constitutiei Romaniei in vigoare la momentul respectiv, potrivit carora proprietatea particulara se bucura de o protectie speciala, cetatenii Republicii Populare Romane erau egali in fata legii, iar exproprierile pentru cauza de utilitate publica se faceau pe baza unei legi si cu o dreapta si prealabila despagubire stabilita  prin justitie. Totodata, prevederile decretelor mentionate contravin dispozitiilor legale in vigoare la acea data, respectiv art. 481 C.civ., potrivit caruia ``nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta  si prealabila despagubire``, precum si dispozitiilor tratatelor internationale la care Romania era parte privitoare la proprietate, si anume Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
           In cauza, retine instanta cu prioritate, fata de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca reclamantii, ca succesori ai persoanei al carei imobil a fost preluat in mod abuziv,  pastreaza calitatea de proprietar avuta la momentul preluarii, dobandita prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr.16426 din 11.11.1949, de  catre Tribunalul  Ilfov Sectia I Civila.
           In aceste conditii, reclamantii au un titlu de proprietate anterior si pe care preluarea de catre stat, neconforma cu normele legale , nu este de natura a-l invalida.
De asemenea, reclamantii au facut dovada ca sunt   proprietarii imobilului, vazand cele mentionate mai sus, in vreme ce parata a contractat cu un neproprietar, care nu putea si nu le-a transmis niciodata dreptul de proprietate, iar apararile paratilor referitoare la  buna  sa credinta nu pot capata in nici o situatie relevanta privind cererea de revendicare imobiliara. Astfel, in cadrul actiunii in revendicare imobiliara buna credinta se analizeaza doar in cazul in care nici una dintre parti nu are titlu de proprietate, situatie in care se da castig de cauza partii care are posesia mai bine caracterizata. Buna credinta nu duce prin ea insasi si in lipsa unui titlu provenind de la adevaratul proprietar la dobandirea dreptului de proprietate imobiliara.
Singura situatie in care buna credinta la incheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanta in dobandirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, insa atunci dobandirea proprietatii nu este efectul imediat si direct al actului incheiat cu neproprietarul si al bunei credinte, ci se produce ca urmare a exercitarii unei posesii utile pe toata durata prescrisa de lege. Asadar, chiar reglementarea institutiei uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului ca actul de vanzare incheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobandirea proprietatii imobiliare de catre cumparatorul de buna credinta, caci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el insusi, ci pentru dobandirea proprietatii se cere drept conditie si exercitarea ulterioara a unei posesii pe tot timpul prescris de lege.                             
 In ceea ce  priveste Legea nr. 10/2001 si in mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ ( fostul art. 46 ), instanta constata ca aceste dispozitii nu aduc nici o noutate in privinta celor enuntate mai sus.  Astfel, Legea nr. 10/ 2001 reglementeaza doar masurile reparatorii in raportul dintre "persoana indreptatita" si organele si unitatile detinatoare, deci in raporturile cu altii decat persoanele fizice cumparatoare de la stat. Nici un text din aceasta lege nu vizeaza raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat si cumparatorul persoana fizica de la stat, acest raport juridic ramanand supus pe deplin Codului civil ( singurele dispozitii din Legea nr. 10/ 2001 care au incidenta in ce priveste dreptul comun si care sunt incidente si in raporturile dintre adevaratul proprietar si cumparatorul de la stat sunt  cele ale art. 45 ).
Incidenta art. 45 ( fostul art. 46 ) din Legea nr. 10/ 2001 in raporturile dintre adevaratul proprietar si cumparatorul de la stat se limiteaza insa exclusiv la situatia actiunii in declararea nulitatii actului juridic, fara a se referi la raporturile dintre cumparator si proprietarul deposedat in materia revendicarii,  nu modifica principiile compararii titlurilor si nici nu declara preferabil titlul subdobanditorului de la stat fata de actul opus de un verus dominus. Opinia contrara celor afirmate de instanta mai sus, anume ca Legea nr. 10/ 2001 ar viza si cererea de revendicare a adevaratului proprietar impotriva cumparatorului de la stat si chiar ar acorda preferinta "dreptului" acestuia ( de buna credinta ) in cadrul acestei revendicari de catre adevaratul proprietar, ar atrage consecinte inacceptabile in raport de principiile fundamentale ale dreptului.
Astfel, avand in vedere ca "dreptul" cumparatorului nu s-a dobandit ex contractu, prin transmitere de la vanzator, prin interpretarea textului actualului art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 in sensul ca acorda preferinta "dreptului" cumparatorului, se ajunge la consecinta ca acest "drept" al cumparatorului a fost constituit chiar prin lege, s-a nascut ex lege, tocmai din art. 45 alin. 2 din Legea 10/ 2001. Insa aceasta nastere ex lege a "dreptului" cumparatorului nu s-ar putea face decat in detrimentul dreptului adevaratului proprietar deposedat de statul comunist, caci ipoteza  fundamentala a cauzei este tocmai aceea ca preluarea imobilului de catre stat s-a facut fara titlu, deci nu a operat transferul proprietatii catre stat, iar reclamantii nu au pierdut niciodata dreptul de proprietate.
In ultima instanta, aceasta ar insemna ca recunoasterea "dreptului" cumparatorului s-ar face printr-o "confiscare" concomitenta a proprietatii de la adevaratul proprietar, care si-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 10/ 2001, pierdere  care ar fi insa o noua  "expropriere", dincolo de limitele permise constitutional . S-ar ajunge astfel la o noua incalcare flagranta a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de  Constitutia Romaniei si de art. 1 din primul protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania, care stabileste : "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale le dreptului international".          
Semnificativa in materie este si Hotararea CEDO din 1 decembrie 2005, in Cauza Paduraru contra Romaniei, prin care s-a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si care, desi priveste actiuni in justitie referitoare la imobile nationalizate formulate de reclamant anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importanta raportat la consecintele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretari diferite, precum si  practica judiciara neunitara le pot genera.
In aceasta cauza Guvernul a sustinut ca reclamantul, care doreste sa i se recunoasca dreptul de proprietate, ar trebui sa introduca o actiune in revendicare impotriva cumparatorilor in temeiul legii nr. 112/1995, care sunt in posesia apartamentelor vandute. Guvernul a indicat de asemenea ca jurisprudenta si doctrina au stabilit ca actiunea in revendicare a adevaratului proprietar nu poate fi paralizata decat prin invocarea uzucapiunii.
In cauza s-a retinut ca reclamantul, al carui imobil fusese nationalizat, a avut un "bun" in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru ca, in primul rand, asa cum a indicat Guvernul, in afara unor circumstante exceptionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrina minoritara si o jurisprudenta foarte rara, aparenta), o jurisprudenta constanta inregistrata pana in 2001 admitea actiunea in revendicare introdusa de adevaratul proprietar impotriva cumparatorului, chiar de buna credinta, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci in mod legitim sa spere ca isi va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale actiuni in revendicare introduse impotriva cumparatorilor. In al doilea rand, in ceea ce priveste recunoasterea acestui interes de catre Stat, articolul 2 alin. 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fara titlu valabil pastreaza calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoasterea explicita si retroactiva a supravietuirii vechiului drept si trebuie sa se observe ca legea nu face nici o distinctie intre situatia imobilelor vandute chiriasilor, si imobilele ramase in patrimoniul Statului.
Curtea a subscris la opinia exprimata de Guvern, potrivit careia, la momentul respingerii actiunii in anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a obtine restituirea imobilului in natura prin introducerea unei actiuni in revendicare impotriva cumparatorilor.  Trebuie constatat ca dupa intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul s-a vazut in imposibilitatea de a recupera posesia partilor nerestituite ale imobilului sau, legea  acordandu-i exclusiv posibilitatea unei restituiri in echivalent prin jocul combinat al articolelor 189 d) si 46 § 2 ale legii nr. 10/2001. In plus, acesta nu mai avea la indemana introducerea impotriva dobanditorilor a unei actiuni in revendicare fondata pe dreptul comun. Chiar presupunand ca acesta ar fi putut sa introduca o astfel de actiune, sansele sale de succes ar fi fost incerte, avand in vedere jurisprudenta constanta a Curtii Supreme care a respins sistematic actiunile in revendicare daca se constata buna credinta a cumparatorilor. Aceasta schimbare imprevizibila a jurisprudentei a avut ca efect sa-l priveze pe reclamant de orice posibilitate rezonabila de a recupera posesia apartamentelor vandute vechilor chiriasi, cum ar fi putut in mod legitim sa spere.
In lumina celor expuse, Curtea a constatat ca Statul nu si-a respectat obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si in mod coerent fata de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea de imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de nationalizare. In consecinta, Statul nu si-a respectat obligatia de a recunoaste reclamantului sa se bucure efectiv de dreptul sau de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 - rupand  astfel “justul echilibru" intre cerintele interesului public si imperativele protejarii dreptului celui interesat in legatura cu bunurile sale  si, prin urmare, a existat incalcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul ca Legea nr. 247/2005 nu functioneaza in prezent in asa fel incat sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri fostilor proprietari deposedati de imobilele lor nationalizate si ca aceasta lege nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, inainte de intrarea sa in vigoare, din cauza unei absente prelungite a despagubirii. Astfel, ea a constatat ca procedura de aprobare a proprietatii de catre Consiliul national al valorilor mobiliare - “CNVM" si tranformarea titlurilor de valoare ale primei in actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de legea susmentionata sa poate avea o valoare efectiva, nu s-au incheiat pana in prezent. Prin urmare, Curtea a considerat ca privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului in chestiune, combinata cu lipsa totala a despagubirii, i-au facut sa sufere o greutate disproportionala si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
 Concluzia instantei, fata de toate cele expuse, este asadar ca nu se poate acorda preferinta cumparatorului de la stat in fata lui verus dominus, trebuind sa fie data prevalenta principiului fundamental al respectarii dreptului de proprietate, motive pentru care  va admite cererea, va constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului si va obliga parata sa restituie reclamantilor imobilul mentionat in proprietate si posesie, redobandirea dreptului de proprietate fiind insa sub conditia suspensiva a restituirii de catre reclamantii parati a sumei primite drept despagubire prin Hotararea nr. 3093/22.11.1999 a CGMB, de 391.185.120 lei Rol, actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective ( vazand si prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001, aplicabile prin analogie, potrivit carora in situatia imobilelor detinute de stat, de o organizatie cooperatista, sau de orice alta persoana juridica dintre cele prevazute la art. 21 alin. (1), (2) si (4), daca persoana indreptatita a primit o despagubire, restituirea in natura este conditionata de rambursarea unei sume reprezentand valoarea despagubirii primite, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit).
In ceea ce priveste cererea reconventionala, analizand actele si lucrarile dosarului asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a reclamantilor parati,  retine instanta ca potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriasii au dreptul la despagubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile, iar in cazul in care imobilul care se restituie a fost preluat fara titlu valabil, obligatia de despagubire revine statului sau unitatii detinatoare.
Constata instanta ca prin prezenta sentinta civila s-a retinut ca masura de preluare a imobilului, a fost una abuziva, preluarea facandu-se fara titlu.
In aceste conditii, vazand ca imobilul care s-a restituit a fost preluat fara titlu valabil, obligatia de despagubire revine statului si nu reclamantilor parati chemati in judecata, indiferent de data efectuarii imbunatatirilor pretinse, motiv pentru care instanta va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a acestora si va respinge cererea   reconventionala ca fiind  formulata  in contradictoriu  cu persoane  fara  calitate procesuala pasiva.
Instanta, in temeiul art. 274 Cpc,  va lua act  ca  reclamantii-parati  nu au solicitat  cheltuieli de judecata si va respinge  cererea paratei-reclamante  privind  plata  cheltuielilor de judecata, intrucat aceasta a cazut in pretentii.