Reincredintare minor aflat cu parintele in Anglia. Competenta instantelor romane.

In materia competentei in litigiile privitoare la raspunderea parinteasca, atunci cand una dintre parti domiciliaza in Romania, iar cealalta parte isi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene (ex art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunitatii Europene), are aplicabilitate generala, acesta fiind obligatoriu in toate elementele sale si aplicandu-se direct in fiecare stat membru, fara a fi necesara vreo norma de transpunere a acestuia in dreptul intern.

Trib. Bistrita-Nasaud, s. civ., dec. nr. 35/A/11 mai 2011

Prin sentinta civila nr. 1348/2010 pronuntata de Judecatoria Beclean la data de 26 octombrie 2010 s-a admis exceptia necompetentei instantelor romane in solutionarea actiunii avand ca obiect reincredintare minor formulata de reclamantul GD in contradictoriu cu parata GM si in consecinta s-a respins actiunea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul, solicitand admiterea recursului, casarea hotararii atacate, respingerea exceptiei necompetentei teritoriale si trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de fond.
Analizand hotararea atacata prin prisma motivelor de apel formulate tribunalul constata ca instanta de fond a pronuntat o hotarare legala, neexistand niciun temei care sa duca la anularea sau desfiintarea acesteia pentru considerentele care urmeaza a fi relevate.
Prima instanta a fost sesizata la data de 20 august 2009 cu o actiune avand ca obiect reincredintarea minorului EA, spre crestere si educare tatalui.
La momentul investirii instantei tatal reclamant avea domiciliul in localitatea Beclean, iar minorul si mama sa careia copilul i-a fost incredintat spre crestere si educare, locuiau efectiv in Anglia, aspect cunoscut de reclamant si necontestat de acesta.
In materia competentei in litigiile privitoare la raspunderea parinteasca, atunci cand una dintre parti domiciliaza in Romania, iar cealalta parte isi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene (ex art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunitatii Europene), are aplicabilitate generala, acesta fiind obligatoriu in toate elementele sale si aplicandu-se direct in fiecare stat membru, fara a fi necesara vreo norma de transpunere a acestuia in dreptul intern.
Contrar sustinerilor apelantului, conform carora Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar avea prioritate fata de legea interna, acesta fiind preluat in legislatia romaneasca prin Legea nr. 87/2007, tribunalul retine ca acest regulament european, asa cum rezulta explicit din prevederile art. 288 din TFUE (ex art. 249 TUE) nu a fost preluat in dreptul intern prin vreun act normativ, ci el odata adoptat de Consiliul Uniunii Europene este direct aplicabil in Romania din momentul aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana. Numai in scopul aplicarii acestui regulament Guvernul Romaniei a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 119/2006 care se refera la unele masuri necesare pentru aplicarea regulamentului, altele decat competenta de solutionare a actiunilor judiciare vizate de regulamentul european.
In raportul dintre Legea nr. 105/1992, care este o lege generala interna ce reglementeaza in ansamblu raporturile de drept international privat si Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 care este un act comunitar care se refera strict la competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, are prioritate Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.
Aceasta deoarece, pe de o parte, conform art. 10 din Legea nr. 105/1992, aceasta se aplica numai in masura in care conventiile internationale la care Romania este parte nu stabilesc o alta reglementare. 
Pe de alta parte, conform art. 148 alin. 2 din Constitutie, ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplica potrivit art. 1 alin. 1 lit. b materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totala sau partiala a raspunderii parintesti, materii care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din regulament cuprind si incredintarea copilului minor.
Totodata, potrivit art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sintagma "raspundere parinteasca" inseamna ansamblul drepturilor si obligatiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice in temeiul unei hotarari judecatoresti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord in vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, in special incredintarea si dreptul de vizita.
Ca atare, se poate constata ca in prezenta cauza dispozitiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 sunt pe deplin aplicabile, prioritar fata de vreo alta reglementare interna.
Odata stabilit actul normativ aplicabil in privinta competentei, trebuie stabilit daca instanta romana este sau nu competenta, in temeiul regulamentului, sa judece prezentul litigiu.
Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, ce reglementeaza competenta de fond in materia raspunderii parintesti, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuita in acest stat membru la momentul la care instanta este sesizata, sub rezerva dispozitiilor articolelor 9, 10 si 12.
Conform art. 9 al regulamentului, care se refera la mentinerea competentei fostei resedinte obisnuite a copilului, in cazul in care copilul se muta in mod legal dintr-un stat membru in altul si dobandeste o noua resedinta obisnuita, instantele judecatoresti din statul membru al fostei resedinte obisnuite a copilului isi pastreaza competenta, prin derogare de la articolul 8, pe o perioada de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotarari privind dreptul de vizita pronuntata in acest stat membru inainte de mutarea copilului, in cazul in care titularul dreptului de vizita in temeiul hotararii privind dreptul de vizita continua sa locuiasca in mod obisnuit in statul membru al fostei resedinte obisnuite a copilului.
Dispozitiile art. 9 nu sunt incidente in cauza, intrucat, asa cum rezulta chiar din motivarea actiunii introductive (unde se subliniaza faptul ca imediat dupa pronuntarea sentintei civile nr. 459/2008, inainte de ramanerea definitiva a hotararii, parata a venit in tara si a luat minorul, ducand-l in Anglia), la data sesizarii instantei de fond minorul isi avea resedinta in alt stat membru de peste 3 luni (raportat la faptul ca sentinta civila nr. 459/2008 a ramas definitiva prin decizia nr. 74/A/2008 la data pronuntarii, 1.10.2008, iar actiunea de reincredintare obiect al prezentului dosar s-a promovat la data de 20 august 2009), astfel ca instanta de la fosta resedinta obisnuita a copilului nu isi mai mentine competenta, fiind expirat termenul de 3 luni de la mutare.
De asemenea, prevederile art. 10 ale regulamentului, care reglementeaza competenta in cazurile de rapire a minorului, nu sunt aplicabile in cauza, minorul deplasandu-se in Anglia in mod licit, impreuna cu mama careia i-a fost incredintat copilul spre crestere si educare, fiind tinut de mama in temeiul obligatiei sale de crestere si educare, de titular al raspunderii parintesti.
Intr-adevar, art. 12 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 reglementeaza prorogarea de competenta, statuand ca instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta cerere atunci cand: 
(a) cel putin unul dintre soti exercita raspunderea parinteasca fata de copil     si
(b) competenta instantelor a fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti si de catre titularii raspunderii parintesti, la data sesizarii instantei judecatoresti, iar aceasta este in interesul superior al copilului.
Asa cum rezulta din cuprinsul sau, textul este incident numai cererilor in materia raspunderii parintesti in legatura cu cererile strict enumerate si anume, de divort, de separare de drept, de anulare a casatoriei. Or, prezenta cerere, desi priveste materia raspunderii parintesti, nu este in legatura cu cererile expres si limitativ prevazute de art. 12 alin. 1.
Conform art. 12 alin. 3 al regulamentului, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, in materie de raspundere parinteasca in alte proceduri decat cele mentionate la alineatul (1) atunci cand:
(a) copilul are o legatura stransa cu acest stat membru, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru
    si
     (b) competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la procedura la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului.
Raportat la aceasta prevedere legala, derogatorie de la competenta stabilita in art. 8 din regulament, in favoarea instantei din statul membru in care minorul isi are resedinta obisnuita, in speta instanta engleza, rezulta ca pentru a opera prorogarea de competenta in favoarea instantei de la domiciliul reclamantului, in speta Judecatoria Beclean, se cer intrunite cumulativ urmatoarele conditii prevazute de alin. 3 al art. 12 si anume:
1. copilul are o legatura stransa cu Romania, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru;
2. competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la procedura la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului.
Daca prima conditie este indeplinita in cauza, tribunalul constata ca cea de a doua conditie, ceruta cumulativ, nu este realizata.
Astfel, competenta instantei romane nu a fost acceptata de parata expres si nici tacit, in mod neechivoc. Dimpotriva, dupa punerea in discutie a competentei instantei romane, parata prin aparatorul ales a aratat la termenul de judecata din 26 octombrie 2010, ca solicita admiterea exceptiei, opunandu-se astfel competentei instantei romane.
Oricum, din intreg dosarul cauzei nu rezulta vreo acceptare neechivoca din partea paratei cu privire la competenta instantei romane.
Pe de alta parte, judecata la locul unde locuieste efectiv copilul este in interesul superior al acestuia. In examinarea acestui interes al minorului (de a se judeca la instanta de la locul unde locuieste efectiv sau la instanta de la domiciliul sau avut in Romania) trebuie sa se tina seama si sa se acorde prioritate criteriului proximitatii.
In acest sens, se impune a se sublinia faptul ca acest criteriu este afirmat si in preambulul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, unde la alin. 12 se subliniaza ca "temeiurile de competenta stabilite prin prezentul regulament in materia raspunderii parintesti sunt concepute in functie de interesul superior al copilului si, in special, de criteriul proximitatii. Prin urmare, ar trebui sa fie competente in primul rand instantele statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita, cu exceptia unor cazuri de schimbare a resedintei copilului sau ca urmare a unui acord incheiat intre titularii raspunderii parintesti".
Intrucat in cauza nu sunt intrunite cumulativ cerintele prorogarii de competenta, prevazute de art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, minorul locuieste efectiv in Anglia impreuna cu mama sa de mai mult de 3 luni anterior promovarii prezentei actiuni, in temeiul dispozitiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, competenta solutionarii actiunii revine instantelor engleze, astfel ca in mod corect instanta de fond a respins actiunea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Nu se poate retine apararea reclamantului in sensul ca in cauza este vorba de o necompetenta relativa, intrucat se pune in discutie competenta teritoriala, astfel incat aceasta nu poate fi invocata decat de partea interesata si nu de instanta din oficiu.
In cauza, raportat la dispozitiile regulamentului comunitar aplicabil, se pune in discutie nu competenta teritoriala a instantei, ci tocmai competenta generala a instantei romane de a judeca pricina.
Or, necompetenta generala este una absoluta, conform art. 159 C.proc.civ., care poate fi invocata oricand, chiar si de instanta din oficiu.
Prevederile art. 5 C.proc.civ. invocate in aparare de reclamant sunt incidente numai atunci cand instanta romana este competenta sa judece cauza.
In baza considerentelor retinute si facand aplicarea dispozitiilor art. 296 C.proc.civ., art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat.
In temeiul dispozitiilor art. 274 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca neintemeiata cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecata in apel, reprezentand onorariul de avocat, intrucat la dosarul cauzei nu s-a depus chitanta justificativa, singurul act ce atesta plata si incasarea onorariului.