Plata diferentelor salariale

Prin sentinta civila nr. 767 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, pronuntata in dosar nr. 621/108/2010, s-a respins actiunea formulata de reclamanti impotriva paratilor, avand ca obiect obligarea paratilor la  plata diferentelor de salarii, calculate pe baza valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica si a coeficientilor de multiplicare prevazuti de lege, corectate periodic in raport cu evolutia preturilor de consum, in conditiile stabilite de  lege pentru determinarea si corectia valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica, astfel: - pentru perioada 1 octombrie 2004 - 31 decembrie  2004, la valoarea de referinta  sectoriala de  238 lei, conform O.U.G. nr.123/2003; - pentru perioada 1  ianuarie 2005 - 30 septembrie 2005, la  valoarea de  referinta sectoriala de 264,7 lei, conform O.G. nr.9/2005; - pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de  referinta sectoriala de 297,4 lei, conform O.G. nr.9/2005; - pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006 la valoarea de referinta sectoriala de 312,3 lei, conform O.G. nr.3/2006; - pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de  referinta sectoriala de 331 lei, conform O.G. nr.3/2006; - pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea   de referinta sectoriala de 358 lei, conform O.G. nr.10/2007; - pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referinta sectoriala de 365 lei, conform O.G. nr.10/2007; - pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2007, la valoarea de referinta sectoriala de 405 lei, conform O.G. nr.10/2007; in raport cu valoarea de referinta sectoriala utilizata la calculul salariilor pentru perioadele de mai sus pentru fiecare dintre reclamanti.
In considerentele hotararii, tribunalul a statuat ca, este indeniabil, cum de altfel corect s-a subliniat si de catre parati, ca drepturile salariale pretinse prin actiunea de fata, reprezentand valorile sectoriale indicate, in cuantumul aratat, nu sunt prevazute in favoarea reclamantilor de prevederile legale in materie de salarizare a magistratilor, pentru perioada  enuntata in cererea introductiva de instanta.
Este de retinut in acest sens ca salarizarea reclamantilor in perioada indicata in actiune, a fost realizata in baza urmatoarelor acte normative: O.U.G. nr.177/2002, O.G. nr.23/2005, O.U.G. nr.27/2006.
Principala critica a reclamantilor este legata de neaplicarea majorarilor la valoarea de referinta sectoriala stabilite prin legi speciale persoanelor ocupand functii de demnitate publica.
Critica reclamantilor nu este fondata deoarece judecatorii si procurorii nu mai ocupa functii de demnitate publica si nu exista in prezent nicio dispozitie legala care sa prevada salarizarea acestora conform cu modul de salarizare a persoanelor ce ocupa functii de demnitate publica.
Este adevarat ca potrivit actului normativ anterior de salarizare a magistratilor, respectiv art.2 alin.1 din O.U.G. nr.177/2002, s-a stabilit ca indemnizatiile pentru magistrati se stabilesc pe baza valorii de referinta sectoriala, prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica alese si numite din cadrul autoritatilor legislativa si executiva.
Continutul acestui text de lege a fost modificat esential prin Legea nr.347/2003, iar ulterior, noul act normativ in domeniul salarizarii judecatorilor si procurorilor, nu mai reia o astfel de dispozitie, ci art.3 alin.1 din O.U.G. nr.27/2006 prevede ca "Judecatorii, procurorii, personalul asimilat acestora si magistratii-asistenti au dreptul pentru activitatea desfasurata la o indemnizatie de incadrare bruta lunara stabilita in raport cu nivelul instantelor sau parchetelor, cu functia detinuta si cu vechimea in magistratura prevazuta de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, pe baza valorii de referinta sectoriala si a coeficientilor de multiplicare prevazuti in anexa care face parte integranta din prezenta ordonanta de urgenta".
In aceste conditii, aprecierile reclamantilor privind o salarizare nelegala datorata unui calcul gresit al valorii de referinta sectoriala nu are suport legal, iar rolul instantelor judecatoresti se circumscrie doar aplicarii si interpretarii legii si nicidecum completarii sau modificari acesteia.
Depasirea atributiilor puterii judecatoresti, reprezinta de fapt incursiunea autoritatii judecatoresti in sfera activitatii executive sau legislative.
Mai mult, actele normative invocate de catre reclamanti se refera la majorarea valorii de referinta sectoriala a indemnizatiilor cuvenite persoanelor care ocupa functii de demnitate publica alese si numite in cadrul autoritatilor legislative si executive, in timp ce reclamantii, in calitatea lor de procurori nu fac parte nici din autoritatea legislativa si nici din cea executiva, ci din cea judecatoreasca. Din aceasta perspectiva, referirea la Legea nr.154/1998 este lipsita de pertinenta cata vreme aceasta lege nu are astazi incidenta in ceea ce priveste salarizarea judecatorilor si procurorilor.
Pe de alta parte, imprejurarea ca judecatorii si procurorii nu mai sunt considerati astazi ca fiind persoane care ocupa functii de demnitate publica, poate fi subiect de dezbatere, dar ramane o realitate legislativa care nu poate fi ignorata, reprezinta consecinta viziunii si aprecierii puterii legislative.
Dintr-un alt punct de vedere in conformitate cu dispozitiile in materie ale O.G. nr. 137/2000, republicata, privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se considera discriminata poate sesiza Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, care solutioneaza sesizarea prin hotarare a Colegiului director, care dispune masurile specifice constatarii existentei discriminarii, iar hotararea acestuia poate fi atacata, in conditiile legii, la instanta de contencios administrativ (art. 20), dispozitiile mentionate fiind declarate neconstitutionale  numai in masura in care  sunt interpretate in sensul ca  acorda C.N.C.D. competenta ca, in cadrul activitatii sale jurisdictionale, sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii,  si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative,  ori este lesne de observat ca reclamantii din cauza de fata nu s-au adresat institutiei deja mentionate pentru a-i solicita sa ia masurile care se impun pentru inlaturarea consecintelor faptelor pretins discriminatorii si respectiv restabilirea situatiei anterioare discriminarii.
In acest context, prin Decizia nr. 819 din  03.07.2008 a Curtii Constitutionale, care este definitiva si general obligatorie,  s-a statuat ca  prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstitutionale in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.
In acelasi sens sunt si Deciziile nr. 818, 820 si 821 pronuntate la aceeasi data de Curtea Constitutionala, iar in masura in care nu se identifica norme internationale contrarii pe baza carora aplicabilitatea acestor decizii sa poata fi inlaturata in conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 din Constitutia Romaniei, aceste decizii trebuie interpretate in sensul ca le este interzis instantelor judecatoresti sesizate cu conflicte de drepturi ale personalului bugetar (inclusiv magistrati) ce au ca fundament juridic art. 27 din O.G.nr. 137/2000 si prin care se invoca discriminarea fata de alte categorii din sistemul bugetar in privinta salarizarii, sa se poata pronunta asupra existentei ori inexistentei discriminarii in sistemul de salarizare din sectorul public, cu alte cuvinte indiferent de prevederile actelor normative de salarizare invocate prin actiune, in jurisdictia muncii, instantele de judecata nu sunt competente sa constate discriminarea in domeniul in discutie, intrucat acest lucru ar presupune implicit anularea ori refuzarea aplicarii unor acte normative cu putere de lege, precum si inlocuirea cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative, asadar se impune cu necesitate concluzia ca in intelesul dat prin deciziile Curtii Constitutionale aceste atributii exced competentelor jurisdictiei muncii si apartin celorlalte puteri ale statului.
De altfel, in acord cu cele evidentiate mai sus este vadit ca in cauza nu se pune problema a fi inlaturate efectele acestor decizii, intrucat, cum deja s-a precizat,  impotriva modului de solutionare a sesizarii de catre Colegiul director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, poate fi formulata actiunea in contencios administrativ si ca atare persoanei nemultumite si care invoca discriminarea ii este asigurat dreptul la un proces echitabil.
Astfel fiind, singura concluzie judicioasa care se impune cu necesitate este aceea ca, in masura in care institutia abilitata sa se pronunte in materia discriminarii nu a emis o hotarare prin care sa consfinteasca existenta unei atare stari, precum in speta de fata,  in ceea ce ii priveste pe reclamanti, pretentiile acestora apar ca fiind nefondate si pentru acest motiv.