Competenta prevazuta de art. 3 din Regulamentul 2201/2003 al Comunitatii Europene este exclusiva si nu alternativa si ca atare partile nu pot deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezulta cu certitudine din art. 6 al aceluiasi regulament, care are ca ...

Competenta prevazuta de art. 3 din Regulamentul 2201/2003 al Comunitatii Europene este exclusiva si nu alternativa si ca atare partile nu pot deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezulta cu certitudine din art. 6 al aceluiasi regulament, care are ca titulatura "caracterul exclusiv al competentelor prevazute de art. 3,4 si 5" si in care se arata ca un sot care are resedinta obisnuita pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat in judecata in fata instantelor judecatoresti dintr-un alt stat membru decat in temeiul articolelor 3,4 si 5.
     
     Prin cererea inregistrata sub nr. 9740/215/2008, la data de 30.04.2008, pe rolul Judecatoriei Craiova, reclamanta K E L, cetatean roman, a chemat in judecata pe paratul K T, cetatean german, pentru ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se dispuna desfacerea casatoriei incheiate intre parti, incredintarea spre crestere si educare a minorului K D, reluarea numelui avut anterior casatoriei si obligarea paratului la plata unei pensii de intretinere lunare, in favoarea minorului.
     La 20.10.2008, paratul a depus la dosar intampinare si cerere reconventionala, solicitand respingerea actiunii ca inadmisibila, cu motivarea ca cererea nu este de competenta instantelor din Romania, intrucat, potrivit disp. art. 607 C.p.c., competenta in materie de divort revine instantei de la ultimul domiciliu comun al partilor, in speta, instantei din Germania, aratand, totodata, ca reclamanta are cea mai stransa legatura cu legislatia germana, deoarece acolo s-a incheiat casatoria si tot acolo s-a nascut si a crescut minorul partilor.
     Pe cale reconventionala, acesta a solicitat desfacerea casatoriei din culpa reclamantei.
     Prin sentinta civila nr. 17962/24.11.2008, pronuntata de Judecatoria Craiova, s-a respins actiunea civila de divort formulata de reclamanta.
     S-a anulat  ca netimbrata cererea reconventionala formulata de parat.
     Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut urmatoarele:
     La termenul de judecata din 17.11.2008, instanta, a pus in discutie exceptia necompetentei generale a instantei in solutionarea prezentei cauze, invocata de parat prin intampinare, raportat la dispozitiile art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 6 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al C.E.
     Potrivit textului de lege enuntat "sunt competente sa hotarasca in probleme privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei, instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului, in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin 6 luni imediat inaintea introducerii cererii, in cazul in care acesta este resortisant al statului membru".
     In ce priveste cererea reconventionala formulata de parat, intrucat acesta nu a indeplinit conditiile legale privind timbrajul, desi i s-a pus in vedere de instanta indeplinirea acestei obligatii, raportat la disp. art. 1 si 20 alin. 3 din Legea 146/1997, instanta a pronuntat solutia anularii ei, ca netimbrata.
     Impotriva sentintei civile a declarat apel reclamanta, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
     In motivarea apelului, s-a aratat ca instanta de fond a apreciat in mod gresit faptul ca nu este competenta cu solutionarea cauzei, admitand exceptia necompetentei generale a instantelor romane, in solutionarea cauzei raportandu-se la dispozitiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene.
     In cauza nu prezinta relevanta domiciliul comun al partilor,  nici aspectul daca ambii soti sunt sau nu cetateni ai aceluiasi stat, intrucat art. 3 al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti arata competente alternative pentru solutionarea cererilor de divort si a cererilor accesorii in cazurile ce prezinta un element de extraneitate.
     Prin decizia civila nr. 132 din 12.05.2009 Tribunalul Dolj-Sectia pentru Minori si Familie a constatat ca apelul este neintemeiat, pentru urmatoarele considerente:
     Potrivit art. 3 alin. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE, competenta de solutionare a cererii de divort revine instantei din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor, iar potrivit pct. 2,  instantei din statul membru pe teritoriul caruia se afla ultima resedinta obisnuita a sotilor in cazul in care unul dintre ei inca locuieste acolo.
     Ori, in speta de fata competenta apartine instantei din Wuppertal-Germania, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 intrucat ultimul domiciliu comun al sotilor a fost in localitatea Wuppertal, iar paratul inca mai locuieste acolo, nefiind incidente dispozitiile prevazute de pct. 1 intrucat sotii nu mai locuiesc impreuna.
     Aceasta competenta este exclusiva si nu alternativa, cum sustine apelanta si ca atare partile nu pot deroga de la ea.
     Caracterul exclusiv rezulta cu certitudine din art. 6 al aceluiasi regulament, care are ca titulatura "caracterul exclusiv al competentelor prevazute de art. 3,4 si 5" si in care se arata ca un sot care are resedinta obisnuita pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat in judecata in fata instantelor judecatoresti dintr-un alt stat membru decat in temeiul articolelor 3,4 si 5.
     Faptul invocat de reclamanta, cum ca ar fi competenta instanta romana intrucat potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6, instanta competenta este instanta din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin 6 luni si este resortisant al statului membru respectiv, nu poate fi retinut.
     Astfel, competenta apartine instantei de la resedinta obisnuita a reclamantului  potrivit pct. 6 doar in situatia in care nici o instanta dintre cele aratate la pct. 1-5 nu ar fi competenta, competentele prevazute de art. 3 alin. 1 pct. 1-6 se exclud unele pe altele, in sensul ca daca sunt intrunite conditiile de la pct. 1, nu mai sunt incidente cele de la punctele 2-6, daca sunt intrunite conditiile de la pct. 2, nu mai sunt incidente cele de la punctele 3-6, s.a.m.d.
     Ori, in speta de fata sunt intrunite conditiile prevazute la pct. 2 si astfel se exclud dispozitiile de la pct. 6.
     Pe de alta parte, este si nefondat acest aspect intrucat, potrivit pct. 6 invocat, este necesar ca reclamantul sa fi locuit unde are resedinta obisnuita cel putin 6 luni inaintea introducerii cererii de divort, ori, in speta de fata, asa cum reiese chiar din cererea de chemare in judecata a reclamantei, dar si din interogatoriul acesteia, la data introducerii actiunii de divort, reclamanta nu indeplinea aceasta conditie intrucat inainte de introducerea actiunii aceasta nu a locuit decat 1 luna in Romania.
     Astfel fiind, se constata ca prima instanta in mod corect a stabilit ca instantele romane nu sunt competente pentru solutionarea acestui litigiu.
     Este adevarat insa, ca instanta, in aceasta situatie, ar fi trebuit sa decline competenta in favoarea instantei din Wuppertal intrucat potrivit Regulamentului nr. 44/2001 al CE, dar si doctrinei de specialitate, atunci cand este vorba de un stat membru UE, instanta isi declina competenta in favoarea statului membru competent.
     Cu toate acestea, instanta de apel nu a pus in discutia partilor acest aspect si nici nu va dispune declinarea intrucat o astfel de operatiune presupune mai multe cheltuieli legate de traducerea fiecarei file din dosar si de expediere, or, aceste cheltuieli nu se justifica in conditiile in care reclamanta poate formula o cerere separata la instanta competenta din Germania fara sa i se opuna autoritatea de lucru judecat sau vreun termen de prescriptie ori de decadere.
     Ca urmare a celor aratate mai sus, constatand deci ca apelul reclamantei este neintemeiat, instanta, in baza art. 296 C.p.civ., l-a respins.